Found my perfect birthday

On this rainy and cold day, I found my perfect birthday. I re-analyzed, rediscovered and repainted myself as a young woman, who is done with childish foolishness, who has done searching for a goal in life, who discovered her path. I am 24, it is time to stop searching and to start building. Fortunate me! I feel I know what I have to do in life, I know which things make me happy, fulfilled, and happy to be. So rare these things might seem nowadays!

During the last year I have sweetened my thinking, payed much more attention to the spiritual, mistic part of my existence. I came down from the abstract realms of rationality, I searched for my intuition, for my spontaneity, for the feeble voice of my soul who was trying to whisper until now that peace of mind cannot be attained without a piece of soul. I tried my best to stop judging everything by their results, to stop evaluating my day by checking my deeds. I tried to catch the hidden meaning of the moments that seem to have no goal.

I got attracted by astrology, by transpersonal psychology, by the concept of "energy". "Energy" entered my vocabulary as a words so full of meaning, encompassing all things and being the underlying substance of the Universe. I solidified my life choices by validating them with what (pretty serious) personality tests and astrological interpretations. (Of course, the most validating of it all is the feeling that I feel fulfilled by what I do.) Transpersonal psychology was the most useful step I ever made in the spiritual direction. If I knew by now that there is a God in a highly rational and abstract way, I have now learned to see Him and love Him in a highly intuitive and spiritual way, without really caring about His form in world religions. I now see unity, harmony, I see the power of our minds. So deterministic until now, being so fascinated until now by law (of the universe, of our society), I have now learned that laws can be bent if we only deem it possible and really wish for it. I learned how important parents are, how important it is to understand them and accept exactly as they are, and moreover, to maintain an open channel of communication - because they represent an amazingly essential part of one's own inner core, and distancing yourself from them is distancing yourself from a huge part of your own self.

It could seem paradoxical, but I became at the same time more practical. I now imagine how a life of philosophical study could bring you as emptyhearted as a life without it. It is indeed beautiful to be so separated by the worldly issues and enjoy a life of leisure and scholarship. Yet they could equally bring an emptiness and a sense of uselessness very hard to fight with. These, it seems to me, are beautifully balanced by active involvement in what you care about. In my case, it's education. I do feel myself fulfilled when I have an active role in increasing people's awareness about themselves, about the wonders of the world, and about how education is important for their personal development.

Nothing could seem more taboo yet be more appropriate to think about on your birthday than death and getting older. As if by chance we have been talking here at ECLA about what it is to confront the idea of dying, how to prepare for death, what it is to live your life well, what it is to feel that you're getting older and that until now you have wasted your time. Surely, I won't feel the imminence of death until I'll be dying. Yet there is some usefulness in this kind of thinking. It gives you a permanent frame of reference, a guide for judging that what you're doing is "as it should".

In this context, I came to appreciate what I have now. I have my loving parents, with whom I seem to get along and to understand better and better. I have my beloved Andrei, without whom I cannot live. I have so many wonderful friends, which I hope will always be by my side. I have my work, my philosophy, my passions. And if I'm mentally healthy, health problems will also stay away. And when everything runs so smooth, money are never to be a problem.

Avanti, I say to myself, 'cause nothing can go wrong when you do all things that fulfill you, keep close all people that are dear, and refrain for doing things just because "you have to" or "this is how life is". Life is what I make of it, and at 24 I am ready to paint it in the brightest colors.

LEAP in your career!

Link Education and Practice caută colaboratori-voluntari pentru proiectele sale de educaţie non-formală!
Aşteptăm CV-ul tău pană pe 15 iulie, la adresa office@leap.ro. Apoi, te aşteptăm la interviu.

Tu eşti

Student cu ceva experienţă in educaţie non-formală (voluntariat, traininguri, stagii de practică, asociaţii studenţesti etc.) şi iţi doreşti să realizezi proiecte, visezi să lucrezi in cercetare sau să dezvolţi strategii de PR.

Noi suntem

LEAP - fondat şi condus de tineri cu experienţă in domeniul non-profit şi in proiecte educaţionale - este un meta-ofertant de educaţie non-formală, un nod de legatură intre toţi ceilalţi actori din domeniu - fie că aceştia sunt membri ai mediului universitar, sau ai mediilor de afaceri şi instituţional.

Ceea ce aşteptăm de la voi - cei care vă doriţi să desfăşuraţi stagii de practică in cadrul LEAP, sau care vreţi să continuaţi ca voluntari-membri in cadrul organizaţiei noastre - este o activitate intensă si continuă, dorinţa de a invaţa şi de a atinge standarde de profesionalism.

Care sunt activităţile pentru care vrem să ni te alături?

LEAP desfăşoară mai multe proiecte in paralel. Pentru că este vorba de dezvoltarea ta, nu avem o fişă a postului pe care trebuie să o respecţi, dar avem sugestii despre cum ar putea munca ta să se integreze in efortul nostru de ansamblu. Poţi incerca propriul tau drum, iar LEAP iţi oferă mijloacele pentru a-ţi atinge potentialul maxim.

Acestea sunt cateva exemple de proiecte in derulare şi activităţi pentru care căutăm colegi de echipă

Comunitatea de Andrei
Proiectul se va dezvolta ca un portal de resurse de educaţie non-formală. Avem nevoie de colaboratori şi voluntari care să se ocupe de promovarea proiectului şi de identitatea sa vizuala.

Colaborarea cu centrele de consiliere
Proiectul are drept scop conectarea studenţilor (beneficiari direcţi) şi a companiilor (beneficiari indirecţi) cu mediul universitar prin intermediul centrelor de consiliere profesională din universităţi.

Cercetarea
Cercetarea işi propune să arate „concret” legatura dintre educaţie non-formală şi angajabilitate. Ii aşteptăm pe cei interesaţi să se implice intr-un proces cu roade ştiinţifice şi cu multe posibilitaţi de invăţare.

Ghidul de angajabilitate
Ghidul de Angajabilitate este proiectul nostru cel mai mai popular. Pentru că pregătim urmatoarele sale ediţii, te invităm să te alaturi redacţiei şi cu ocazia asta să pui in aplicare cunoştinţele de jurnalism, grafică si DTP sau PR.

Prezenţa LEAP online
Situl este punctul principal de contact cu imaginea per ansamblu a proiectelor LEAP. Reuneşte link-uri catre celelalte secţiuni şi reprezintă imaginea noastră. Sunteţi creativi, pasionaţi de media şi de comunicare, dar aveţi şi ceva cunostinţe IT? Pe voi vă aşteptăm!

Departamentul de PR
Departamentul de PR este interfaţa noastra cu lumea reală. Dacă vrei să afli cum poate o organizaţie non-profit să işi transforme proiectele educaţionale in produse marketabile, fară ca acestea să-şi piardă farmecul ca lucruri realizate pentru valoarea lor intrinsecă, alătură-te departamentului. Un mediu potrivit in care să-ţi pui in aplicare cunoştinţele de relaţii publice, marketing, comunicare, şi să-ţi dezvolti gandirea pragmatică.

Un prim pas către LEAP inseamnă un CV la adresa office@leap.ro!

Avem nevoie de logica!

Comunicare

Mentorul ne spuse: "... acum vom vedea cine 60 de ani si nu se poate indoi de spate, pentru ca vom incerca o noua pozitie." Era o postura care parea atat de simpla la prima vedere, si totusi incepura sa se auda chicoteli amuzate si bufnituri surde in incercarea noastra de a sta ca niste copii mici, pe vine, cu talpile lipite de saltea. Nu dura mai mult de doua minute, ca ne ridicaram in picioare. "Ha, asta a fost simplu" imi zise ratiunea.

Insa pulsul incepu sa imi creasca exponential in timp ce incercam sa fiu atenta la fiecare fibra a fiintei mele. Brusc parca toata apa din corp mi se revarsa ca o pojghita subtire de apa pe pielea intregului corp. Mi-am frecat degetele unul de celaltalt, curioasa fiind daca e doar o senzatie sau sunt uda leoarca. Degetele - suspect de uscate.

Pulsul imi crestea din ce in ce mai mult, imi bubuia aritmic in tample, iar in urechi auzeam un tiuit atat de puternic incat m-am simtit total rupta de realitatea acustica inconjuratoare. "Ce chestie, imi zise ratiunea, ultima oara nu mai vedeai - te pomenesti ca acum asurzesti?!" Insa si glasul batjocoritor al ratiunii se auzi din ce in ce mai infundat, fiind ca pulsul devenise asa de mare incat mi s-a facut rau. "Daca simtiti vreodata ca ceea ce vi se intampla va depaseste, opriti-va" zisese. "Mai pot, mai rezist, sunt curioasa ce o sa se mai intample."

Ne propunea deja sa trecem de la o alta postura, iar eu ma simteam din ce in ce mai rau. "Ganditi-va la o persoana iubita si incercati sa-i transmiteti lucruri bune, ganduri de iubire". Mi-era teama sa ma gandesc la cineva drag, si nu pentru ca nu aveam la cine, ci pentru ca ma simteam intr-un fel in care nu credeam ca as putea transmite ceva bun. De dragul exercitiului insa mi-l imaginai pe tata, in scaunul lui rosu Ikea, in treningul lui de casa. Incercam sa-i transmit numai sentimente frumoase, insa senzatia pe care o aveam era atat de puternica incat nu ma mai puteam concentra. Ratiunea imi sopti timid: "dar daca in loc sa-i transmiti lucruri bune, ii transmiti starea ta de acum?..." M-am smucit brusc din stare - am preferat sa ma asez, sa ies din exercitiu, sa imi revin. Tot corpul meu era rece si ud, si tremuram cu ochii inchisi, pe intuneric.

[to be continued]

Voluntari pe alee

Astazi, pe o alee umbroasa si vibranta de parc, s-au reunit o seama de energii. Parcul a forfotit parca mai mult ca oricand, mosii au facut o pauza din sahul lor etern, copiii au itit capusoarele din carucioare, si parca soarele insusi a iesit de dupa nori, pentru a privi cum zeci de voluntari si entuziasti impanzesc aleea cu proiectele si visurile lor.

Pentru mine, targul voluntarului pe o alee de parc este o idee inedita. Mi-a facut bine aerul curat si caldura de vara. Parca nici discursurile si glumele nu mai par atat de cliseice, ci se impletesc armonios cu aerul primitor de pe alee. LEAP a avut stand, cam saracut pe partea logistica (cel putin in prima parte a zilei, in care Diana eMMe a trebuit sa deseneze ea un banner, iar eu promiteam ca in curand va veni "camionul de ghiduri"), dar la fel de vibrant si de jucaus ca de obicei, demonstrand inca o data ca lucrurile ce ne ocupa pe toti au o latura ludica, dar seriozitatea nu se dizolva niciodata pe de-a-ntregul. Asa cum, oricat de ud ar fi asfaltul si de frecventi pasii oamenilor, "cariera" nu s-a sters de pe sotronul nostru.

Sentimentul de departe cel mai misto a fost acela ca suntem toti impreuna, ca suntem de aceeasi parte a baricadei, ca suntem zeci (sute) de tineri care, indiferent de preocuparile noastre particulare, la ora 2 fix putem sa ne luam toti de mana, si sa strigam toti in cor "Sunt voluntar!". Pentru ca nu e competitie, e un acel ceva ce ne uneste: dorinta de a creste o idee, de a o materializa, si de a creste si a ne materializa noi insine odata cu ea.

Am simtit ca ma umplu din nou de energie vitala, de mandria de a face ceva pentru mine si pentru multi altii in acelasi timp, si de a nu fi singura.

Proiectie

Incep sa proiectez. Sa imi imaginez acel viitor care incepe usor-usor sa se contureze. Ma uit pe harta la Gower Street, la Kensington Gardens, la British Museums, si ma vad strabatand strazile la pas. In timpul zilei, pe soare, si cu vibratia orasului forfotind. Ma vad intrand la metrou, ma vad strabatand piata Tavistock, uitandu-ma la oamenii ce trec si vorbesc cu accent puternic.
Ma vad in camera de camin, mica, cu un pat, un birou si un dulap. Lampa de birou e puternica, dar reuseste sa creeze un spatiu intim seara tarziu, atunci cand stau si citesc un text de seminar. Ma vad stand intinsa in patul care nu e al meu decat pentru un an, uitandu-ma spre tavan si gandindu-ma cu sfiala si putina frica la faptul ca maine dimineata trebui sa il abordez pe profesor cu un lucru care ma framanta. Ma vad parand deschisa, vorbareata, si sigura pe mine, dar fiind un pic emotionata pentru ca prima oara cand intru in vorba cu tineri pe care nu-i cunosc si incerc sa gasesc un spatiu de intersectie cu personalitatea lor.
Ma vad intr-un irish pub, band a treia bere nefiltrata, si auzind instinctiv forfota si galagia vesela a oamenilor din jurul meu. Imi dau seama ce norocoasa sunt ca sunt acolo, si ca incerc sa fiu una din ei, desi ei nu stiu cat de norocosi sunt ca au de-a gata un mediu despre care altii vad doar in filme. O aud pe mama la telefon, ingrijorata ca ies seara tarziu pe strazi, si imi dau seama ca mi-a inculcat o prudenta care nu-si are locul aici decat in cartierele rau-famate, in care oricum e greu de crezut ca voi ajunge. Ma vad singura, dorind sa fiu impreuna cu el asa cum am fost atata timp. Ma vad un observator fin si melancolic al tuturor celor ce ma inconjoara, si notand ca un cercetator diferentele ce unesc lumea mea de lumea asta. Si totusi singuratatea e apasatoare, stiind ca ne despart atatia kilometri, si imi doresc sa fie tot timpul aici cu mine, bucurandu-se impreuna cu mine de ceea ce traiesc si ceea ce descopar.
Ma vad apreciata, incurajata, ma vad criticata si corectata din punct de vedere gramatical, ma vad incercand sa prin si eu accentul acela atat de nobil, ma vad auzindu-ma singura cat de prost vorbesc si cat de mult ma rusinez de asta. Ma vad sfioasa, cerand sa fiu considerata egal, dar netratandu-ma eu insami ca egal al lor, pentru ca eu parca vin dintr-un fund de lume.
Ma vad facand poze - incercand sa imortalizez atmosfera pe care o simt - ma vad scriind in blog - incercand sa-i fac si pe altii sa traiasca clipa pe care o traiesc si eu, sa simta frica si admiratia pe care o simt, sa ma simta cum cresc si devin un om mai complet, mai complex, mai aproape de lume.

Si paradoxul este ca desi proiectez si incerc sa vad viitorul, asta nu ma face decat sa apreciez mai mult ce fac, ce simt, ce traiesc acum. Nu o sa mai stau strans lipita de el, el sarutandu-mi incet fruntea. Nu o sa imi mai aud prietenele sperand. Nu o sa-mi mai vad parintii imbratisandu-ma mandri. Nu voi mai avea bani de icre de manciuria, nu voi mai dansa la 6 dimineata pe plaja din Vama Veche, nu voi mai avea 23 de ani. Nu voi mai avea mustrari de constiinta ca nu citesc filosofie. Nu imi voi mai vedea elevii afisand o mina plina de curiozitate atunci cand le povestesc despre lege si morala. Nu voi mai fi bucuroasa ca am castigat primii mei bani. Nu ma voi mai simti acasa.

Si sunt atat de fericita ca inca mai pot face toate astea acum.

Gandind pozitiv despre bani

Sunt fericita si cu multa pofta de viata! Mi s-a confirmat inca o data concret si real ca atunci cand ceea ce faci faci cu placere, si o faci bine, si te simti implinit, blocajele se dizolva de la sine. Acum, dupa ce am inceput sa povestesc despre transa, unii vor reaction isteric daca vorbesc si despre energi pozitive. Dar am inceput s-o cred si pe-asta, pentru ca in cazul meu functioneaza. In ultimul timp, cand imi propun un lucru, si ma gandesc cu drag si entuziasm ca mi se va intampla cu adevarat, mi se intampla! E cliseic. Este absolut bestial.

Tot de curand (adica in ultimul an), am ajuns sa cred ca banii nu sunt niciodata o problema daca nu-i consideri o problema. Daca iti dai seama ca important e sa ai tot restul lucrurilor: liniste, implinire, iubire, sensul vietii, dedicare, perseverenta. Iarasi suna cliseic, stiu, dar nu pot pune mai precis in cuvinte simtirile mele de acum. Simt ca acum, cand simt ca am toate aceste lucruri minunate, si cand simt ca este un lucru asa de rar ca un om sa se simta implinit pe atatea planuri, parca orice problema materiala poate fi usor rezolvata.

Da, ziceam ca azi mi s-a confirmat aceasta traire atat de abstracta si totusi atat de puternic simtita. Am pornit cu ideea ca voi gasi bani pentru a merge in studii in Anglia, si mi-am zis ca nu trebuie sa imi limitez gandirea si optiunile in patternurile normale gen "o sa iau bursa X ca daca n-o iau nu plec". Nu, plec oricum, orice ar fi, pentru ca simt ca locul meu e acolo. Bani se gasesc in multe locuri, trebuie doar sa-i gasesti.

Initial m-am gandit ca o modalitate ar fi sa umblu dupa sponsorizari la companii, banci, oameni de afaceri. Sa le arat ca sunt un student de exceptie, cu skilluri, cunostinte, si forta de munca valoroasa. Si sa imi finanteze studiile in schimbul unor beneficii profesionale ulterioare. Astazi insa mi-a venit ca din senin ideea sa apelez la GODfatherul meu.

GODfatherul meu, pe cat de rar am avut ocazia sa-l intalnesc, pe atat l-am respectat mai mult ca model de om de succes. Mental, le multumesc parintilor mei ca au avut inspiratia sa imi puna destinul spiritual in mainile unui om atat de inteligent, cu picioarele pe pamant, si atat de bun. Mi-a primit telefonul cu inima deschisa si cu vorbe calde care mi-arata ca nu m-a uitat si tine sincer la mine. A primit cu bucurie vestile cele noi, si s-a oferit cu entuziasm sa ma ajute sa gasesc moduri noi in care sa gasesc sprijin material. El este de fapt si primul care si-a oferit pe loc increderea in potentialul si in viitorul meu.

Cu ajutorul lui, am gasit o modalitate geniala de a-mi acoperi parte din costurile vietii atat de scumpe la Londra - clasicul 2%. M-a facut fericita sa vad ca e atat de simplu sa obtii niste lucruri care altfel par a fi obtinute doar cu multa truda si sudoare. [Si daca imi ar vrea cineva sa-mi reproseze acum ca nu stiu valoarea muncii, e pe buna dreptate. Insa am modul meu propriu de a contribui la rotirea Pamantului.] Traiasca filosofia.

Transa

Azi am intrat pentru prima oara in transa. Nu, nu e vorba de transa mea zilnica de 12 ore numita somn, pe care o consider o pacoste pentru ca imi mananca juma' de viata. Ma refer la genul de transa in care intri dupa o relaxare totala a trupului si a mintii, o transa in care cel putin teoretic intri in contact cu vibratia ta.

Cine ma cunoaste stie ca vorbesc destul de mult, si asta pentru ca m-am obisnuit sa spun tot firul gandurilor care imi curge prin minte. Si daca poate ca gandeam ca un om obisnuit, filosofia m-a facut sa gandesc de doua ori mai mult (si de cele mai multe ori foarte abstract - adica interesant, dar fara folos). Eh, e deci greu pentru un om care ma cunoaste foarte bine sa isi inchipuie cum am reusit eu sa stau juma' de ora fara sa ma gandesc la NIMIC, blank, nada, zip. Neuronii au fost fericiti de pauza.

Ok, incetez cu mistoul. Fac probabil misto pentru ca stiu ca majoritatea oamenilor iau in ras chestii gen yoga, meditatie, experiente transpersonale. Ei bine, nu e nimic de ras. E pe bune. It works. Intri cu toate grijile zilnice, cu noroiul de pe picioare, cu rautatile din inima. Iesi usor, linistit, multumit de ce ai si ca ai oameni care te iubesc. Intri dezorientat, confuz. Iesi stiind ca ai un scop in viata, si ca atunci cand ti-l urmezi, totul curge cum trebuie, si nu simti cum trece timpul.

Da, am sa mai intru in transa si data viitoare.

2006 reloaded

Azi am facut o fapta buna fata de mine insami. Mi-am amintit cu placere de momentele petrecute in State si, implicit, de povestirile mele timide de pe vechiul blog. Cum vechiul blog mai exista, dar este undeva prafuit intr-un colt al Internetului, m-am gandit sa iau entry cu entry, sa-l sterg de praf, si sa-l asez frumos in acest blog.

Prin urmare, dragi cititori, va propun sa (re)cititi entry-urile din 2006 aici. Cititorii mei fideli isi vor reaminti cu placere cand mi-au fost alaturi prin primele mele experiente si ganduri de imigranta americana. In curand, voi posta si seria de entry-uri din 2007. Pana atunci, lectura placuta!

Cu extracuricularul inainte!

Mereu ma minunez cum cateva cuvinte iti pot schimba total starea de spirit. Poate fi "te iubesc" sau "vrei sa te mariti cu mine?". Azi nu a fost nici una din cele doua. Dar sfarsitul de zi se anunta pe putin banal, si lipsit de realizari notabile. Ba chiar eram nitel frustrata, ca nu am reusit sa fac tot ce mi-am propus (inclusiv sa ajung la conferinta tinuta de Weiler la ICR).

Dar iata ca  un e-mail cu cateva cuvinte din partea directorului de masterat de la UCL au fost suficiente pentru a indeparta orice nor de pe fruntea-mi incruntata! Am reusit sa obtin in sfarsit un accept final, definitiv si curatit de orice conditionari la acest masterat la care imi doream foarte foarte foarte mult sa ajung. Pe langa faptul ca e vorba de Anglia, pe langa faptul ca e vorba de insasi Londra, de buricul ei, pe langa faptul ca e vorba de a 7-a universitate din lume si a 2-a din europa pe filosofia dreptului, nici nu se putea mai bine decat un masterat care pare ca realizeaza o combinatie organica intre toate lucrurile care mi s-au parut cele mai interesante si mai apropiate de realitate in filosofie: etica, filosofia politica si mai ales filosofia dreptului.

Da, urmatorul pas este sa fac rost de bani. Insa, in starea de euforie in care ma aflu acum, imi spun ca banii nu ar trebui sa fie niciodata o problema, o piedica in realizarea visurilor. Da, par foarte naiva. Insa in ultimii ani am invatat ca daca ai suficient de multa energie si motivare pentru a face un lucru, resursele materiale vin de la sine. Deci, lasati fondurile sa vina la mine!

P.S. Apropo de tematica abordata pe Cele10minute, e interesant cum iarasi educatia non-formala si-a spus cuvantul. O sustinatoare puternica in aceasta aplicatie a fost chiar directoarea americana a bursei Soros, care mi-a supervizat implicarea in societatea civila (si in sectorul non-profit) in ultimii 2 ani. Scrisoarea ei de recomandare atat de calda si frumoasa m-a umplut de mandrie ca - da, domne, activitatile astea chiar ajuta, iar cine nu intelege adevarul asta e un fraier. Pentru inca o data, extracuricularul ma impinge inainte.

Necazuri in paradis

Azi s-a intamplat un lucru interesant pe blogul Cele10minute. Persoanele care au scris commenturi mi-au confirmat ideea ca un om va fi de la inceput displacut daca da semne ca vrea sa "iasa" din multime. Vizitatorii nu au fost deranjati de mesajul meu cat de tonul cu care il spuneam, cu atitudinea pe care o afisam de pe scaun, de cuvintele "pretioase" pe care le foloseam, de biblioteca plina de carti afisata arogant in spatele meu. Am vrut sa afisez aceste lucruri din mai multe motive:

1. sa imi demonstrez ca un vizitator oarecare al unui site oarecare judeca drept "lipsit de substanta", "departat de realitate", cel mai probabil artificial, un mod de a fi care pe el insusi nu-l caracterizeaza. In general, toleranta pentru alte valori este destul de mica, si mai ales cand este vorba despre valori legate de "cum sa-ti traiesti viata" etc. care sunt vazute ca elitiste si sunt bagate oamenilor pe gat de atatea secole.

2. sa vad cat de repede te judeca oamenii dupa 120 de secunde. si te judeca repede. ma gandeam ca eram frustrata ca intr-o saptamana n-o sa pot sa impartasesc ceea ce ma caracterizeaza, si ca oamenii care vad blogul or sa vada doar o frantura de ceea ce sunt. dar acum sunt linistita, pentru ca stiu ca oricum nu as fi reusit asta, nici daca as fi vorbit cate o ora pe zi. pentru ca oamenii se eticheteaza unii pe altii in primele 10 secunde, si apoi se privesc prin ochelarii de cal pe care si i-a construit.

3. sa arat ca stereotipurile pe care incerc sa le combat exista cu adevarat. ce rost ar avea sa spun ce poti sa ajungi dupa ce termini facultatea de filosofie, daca n-ar exista ideea ca "pai nu poti face nimic cu filosofia, poate sa te faci prof de liceu"? ce rost ar avea sa spun ca o activitate pentru care am lucrat pe moka m-a dezvoltat mai mult decat orice bere la terasa daca nu exista oameni care ar reactiona cu "cum, tu lucrezi pe moka??".

Intrebarea ar din partea vizitatorilor blogului ar fi "da' de ce ai vrea sa afli astea?". Pentru ca, in ciuda aparentelor, cred cu tarie ca e absolut irelevant ce se afla in carti, la facultate, in aberatiile intelectualilor, daca ea nu corespunde realitatii. Pentru ca, de exemplu, am terminat facultatea de comunicare si relatii publice, si am vrut sa verific daca vreo boaba din teoria pe care am invatat-o la facultate se pupa cu realitatea. And it does.

Din pacate, ceea ce se intampla ma si intristeaza, oricat de satisfacuta as fi ca ipotezele mi s-au confirmat. Sunt trista ca oamenii trag asa de repede concluzii, ca sunt putini curiosi sa afle si altceva decat ceea ce deja stiu.

Cu aceste cuvinte ale mele in minte, mi-ar placea sa va uitati si voi la clip si sa imi lasati un comment acolo.

Cele 10 minute care mi-au schimbat viata

Pentru saptamana aceasta Palette m-a invitat sa fiu gazda blogului video "Cele 10 minute care mi-au schimbat viata" - o initiativa jucausa si interactiva. In aproape fiecare zi a acestei saptamani voi aparea intr-un clip de 2 minute in care voi construi povestea celor 10 minute care mi-au schimbat viata.

Ceea ce m-a atras pe mine in acest proiect este mintea deschisa pe care baietii care se ocupa de blog o au cu privire la concept. Sper si intuiesc ca acest fapt sa-mi lase libertatea sa arat cititorilor blogului Palette cine sunt.

Pana acum am postat primul video, pe care il gasiti aici.

Singurul lucru care ma jeneaza deocamdata este faptul ca 2 minute mi se par prea scurte pentru a putea construi o poveste coerenta, in care sa arat toate fatetele personalitatii mele. Pentru ca intre toate clipurile cred ca trebuie sa existe un fir conducator, asta presupune ca eu sa fac in permanenta conexiunea intre clipuri, si asta ma face sa pierd timp pretios de filmare. Plus ca, pentru a transmite ceva profund si ne-banal in 2 minute, ceva care sa nu sune a reclama, trebuie sa turui fara prea mari pauze in vorbire si in acelasi timp sa para ca este cel mai natural lucru cu putinta.

Va invit sa vizitati zilnic blogul http://www.cele10minute.ro/ si sa va lasati comentariile acolo.
Eu voi incerca sa completez ce spun acolo cu lucrurile-pe-care-n-am-apucat-sa-le-spun aici, pe blogul personal.

Inceput didactic la CEX

O noua dimineata insorita de sambata, si eu ca o scolarita, incantata ducandu-ma la scoala. Da, pare ciudat ca fac asta sambata dimineata. Si poate e si mai ciudat ca ma simt ca o scolarita, din moment ce eu sunt in cazul asta profesoara.

Anul acesta mi-am luat inima in dinti si m-am oferit sa predau cateva cursuri la CEX. CEX-ul, pentru cei care nu cunosc, este Centrul de Excelenta in Filosofie. Un loc absolut minunat pentru o initiere in indeletnicirea filosofica, dedicata celor care abia incep sa dea timid cu nasul de aceasta (in principal, elevi de liceu). Domnul Sandoiu este figura emblematica a CEXului, si coloana lui vertebrala. Sunt absolut sigura ca fara figura socratica a dumnealui, CEXul nu ar exista.

Ma gandesc ca e interesant si in acelasi timp trist ca pe vremea cand eram si eu eleva la CEX (in 2003/2004), blogurile nu erau un fenomen in Romania. Din acest motiv, la vremea aceea nu am avut inspiratia sa-mi astern trairile - care au fost unele importante si intense.

In cazul meu, CEXul a fost indicatorul dupa care m-am ghidat cand am ajuns la "intersectia" clasei a 12-a. A fost elementul care m-a transformat profund ca persoana - m-a maturizat, m-a facut nitel mai inteleapta si mai deschisa la minte, mi-a indreptat rationarea, si mi-a adancit curiozitatea pentru lume. Pana la CEX, stiam ca imi plac multe lucruri, dar n-o vedeam neaparat ca pe-o virtute: era mai degraba o extenuare si risipire de energie faptul ca nu puteam sa ma hotarasc daca imi place mai mult fizica, biologia, sau matematica, sau romana, sau franceza, sau chimia, sau informatica, sau economia, sau engleza.... si prin urmare ma duceam la toate olimpiadele. Iar cand te risipesti in 10 parti, risipit ramai. Cu atat mai mult in clasa a 12-a, cand e presiunea sociala ca trebuie sa-ti alegi facultatea (si, implicit, cariera), iar mie imi placeau toate si nici una mai mult ca alta!

Filosofia a fost salvarea mea. Intr-un sens pozitiv, a fost ceea ce mi-a oferit toate domeniile deodata, mi-a format o cunoastere a fundamentelor a tuturor lucrurilor care se intampla pe lumea asta si in intelectul uman. Pentru o voce critica, filosofia a fost ceea ce mi-a "amanat" decizia de specializare pentru inca 4 ani.

Cert este ca fara CEX nu as fi ajuns aici. La CEX am facut logica la un nivel superior, greaca veche, am analizat Kant rand cu rand. La 17 ani. Ce am invatat intr-un an de CEX nu am invatat in 5 ani de facultate, pe nici un continent. Probabil ca asta va fi valabil si in viitor.

De pe-atunci simteam o admiratie, o stima, si o sfiosenie profunda pentru oamenii care fac parte din CEX - profesori si seminaristi. De-a lungul ultimilor 5 ani, desi poate am invatat multe lucruri noi la facultatea de filosofie, tot nu am reusesc sa depasesc aceasta combinatie de sentimente. Si, implicit, nu m-am simtit pregatita sa vin EU la CEX si sa ii invat EU pe alti copii de liceu ce am invatat eu.

Iata insa ca mi s-a intamplat si ca imi place la nebunie. In mod explicit m-am gandit intotdeauna ca am talent pedagogic. Si mai ales o nevoie stringenta si adanc inradacinata in constiinta ca vreau sa impartasesc ce aflu si ce gandesc cu cei care vor sa invete.

Voila, acuma s-a confirmat empiric. Se pare ca si elevii mei (ce mi-au devenit foarte dragi de cat de pasionati si curiosi si destepti sunt) ma plac si vor sa afle lucruri de la mine. Intuitiv, cred ca nici ca se putea un loc mai bun decat CEXul unde sa-mi incep cariera academica. Mi-a dat incredere in fortele proprii si ma incurajeaza sa continui sa merg pe drumul pe care l-am inceput.

Interviu pentru LEAP

Un nou interviu, despre experienta personala in cadrul programului "Link Education and Practice" (LEAP, fost PEEP). Despre ce am invatat, despre secretele si tentatiile LEAP:

Gastronomie pascala

Pastele de anul asta a fost o ocazie buna sa ma dau "gospodina familiei". Tata, care este un gurmand, imediat a aprobat propunerea mea ca eu sa fac toata mancarea specifica (mai ales ca de-abia asteapta sa ma aiba la mana cu chestii de genul "mai tii minte cand ai uitat sa pui sare in drob?...").

Firea mea metodica a fost mult prea vizibila cand am intocmit lista de cumparaturi: am facut un tabel cu coloane, am pus mancarea sub "categorii de alimente" si am ordonat-o in functie de cat de proaspata trebuie sa fie in ziua de Paste. Ca doar una e sa cumperi cartofi si alta e sa cumperi ceapa verde, nu?

In ultimul timp, obisnuiesc sa-mi lansez singura provocari culinare. Constientizez din ce in ce mai mult ca sunt o fire perfectionista si ca, din fericire, asta are rezultate delicioase la capitolul bucatarie. Asta pentru ca m-am invatat sa ma incred orbeste in geniul lui Sanda Marin si in ideea ca "daca urmaresti reteta si ai ingrediente bune, n-are cum sa nu iasa ceva bun". In cazul meu, ideea asta a functionat, si prind din ce in ce mai mult curaj in bucatarie - sa incerc sa gatesc ceva nou, sa ma apropii de cuptor, sa adaug un ingredient dupa intuitie.

Asadar, am abordat pentru prima oara in cariera mea gastronomica oua colorate, drob, friptura si ciorba de miel. Cozonacul si pasca le-am cumparat din comert, dar cum am fost destul de dezamagita de raportul pret/calitate, anul viitor le voi coace eu la cuptor. Pentru comenzi de cozonac si pasca, va rog sunati la numarul fara suprataxa 072...

Rezultatul? Oua foarte frumos colorate (unele oua rosii cam nefacute - problema de termodinamica ce merita studiata la liceu); friptura si ciorbita delicioase; drob slabutz - daca nu-mi ia tata masina de tocat, nu mai fac! Probabil cel mai important rezultat este cresterea stimei individuale, care imi da curajul sa incerc si mai multe data viitoare.

Wish me luck!

Interviu cu Simona

Cu mandrie postez un link catre interviul pe care Simona, noua coordonatoare LEAP, l-a dat astazi celor de la HotNews. Un interviu complet, coerent si matur. Sunt mandra sa fac parte din LEAP!

http://student.hotnews.ro/stiri-burse_stagii-5604330-simona-iftimescu-coordonator-leap-cand-apare-activitati-extra-curriculare-este-mult-mai-bine-vazut-decat-doar-studii-universitare.htm

Ironia sortii academice

Ironia sortii a ales sa se petreaca intr-o frumoasa zi de joi. E de fapt vorba de o zi de joi speciala - Joia Mare - insa ma aflu cu regret la varsta la care sufletul meu nu mai rezoneaza cu cele sfinte.

A fost si ziua in care am decis sa-mi iau inima in dinti si sa sun la un oarecare admissions office din Londra. Daca nu stii cum e, ei bine, e ca un interviu, sau ca atunci cand trebuie sa tii un speech in public: esti atat de emotionat si totusi trebuie sa faci impresie buna, cu un discurs snur si cu un comportament ireprosabil... Tremura carnea pe mine.

Accentul american mi-a aparut brusc atunci cand doamna de la admissions mi-a raspuns. Aveam speech-ul pregatit – intotdeauna ajuta cand ai emotii – si am inceput sa debitez rapid motivele pentru care sunasem. Pe scurt, vroiam sa stiu odata daca ma acceptasera sau nu! Doamna mi-a dat raspunsul atat de repede si de lapidar incat am simtit ca s-a consumat prea repede momentul. In Romania, dureaza pe putin juma de ora sa te gaseasca intr-o baza de date; iar pentru raspunsuri concrete trebuie sa stii sa te rogi cu lacrimi. Eu am impresia ca in momentele cheie din viata timpul ar trebui brusc sa se scurga mai incet, sa existe o explozie, sa simti ca sari in sus de bucurie. In cazul meu momentul trecuse atat de repede incat detenta a survenit la minute dupa. Si da, am simtit explozia.

Si am inteles din nou cat de tricky era intrebarea din testul acela de personalitate de pe TheSpark.com: „Daca ti s-ar indeplini cea mai mare dorinta, dar nu ai putea spune nimanui, ai accepta?”. Pentru ca da, primul impuls a fost sa impartasesc, sa dau si altcuiva din explozia mea de bucurie. Mamei i-au dat lacrimile. Pe tata l-am simtit mandru si a venit sa ma imbratiseze strans si puternic. Pe iubit l-am simtit aproape, dar din pacate SMS-ul estompeaza cumva trairile.

Dar ironia nu a incetat sa apara, dupa ce bucuria fusese traita si rumegata („Maiculitaa, o sa stau la Londra un an!”). Tata s-a strambat si a zis recalcitrant „Astia sunt cam idioti”, aducandu-mi faxul primit. Intr-adevar, m-au chemat abia la anul, pentru ca s-au gandit ca ar fi mai potrivit sa imi termin masterul inceput aici.

Ironia? Tre sa dau un master de la UCL pe un master de la Spiru Haret. UCL e a saptea din lume in acel clasament in care Romania nici macar nu apare. Spiru este ULTIMA pe lista in Romania. Bref: UCL sterge pe jos cu Spiru. Iar eu sunt nevoita sa-mi irosesc un an din viata ca sa urmez un master unde nici n-apuc sa-mi vad profii. Grav, nu??

Foaia matricola

Ziua de azi a debutat cu un eveniment la care inca nu stiu cum sa reactionez. Mi-am luat (in sfarsit!) diploma de licenta si foaia matricola de la Filosofie. In timp ce dadeam semnatura de primire, am avut un oftat - simbol al faptului ca e totusi un moment important in viata oricarui om atunci cand se trezeste brusc licentiat. M-am uitat in ochii functionarei, dar n-am surprins nici un fel de empatie. Ea participa la acest ritual de trecere de multe ori pe zi; iar orice ritual la care participi prea des isi pierde probabil din simbolism.

Dar nu asta a fost momentul cheie. Momentul cheie a fost atunci cand am citit ce scria pe documente, prevazatoare ca intotdeauna (ca doar scrie ca "diploma emisa trebuie verificata iar inexactitatile reclamate pe loc"). Am descoperit ca sunt oarecum sefa de promotie. E, uite ca la asta n-am stiut cum sa reactionez.

Rational vorbind, trebuia sa ma astept la asta. Contrar prejudecatilor, la facultatea de filosofie nu se ia usor zece, iar media 9.80 este nitel obscena pentru anumiti oameni. Cu toate astea, stiam ca am avut niste colegi de prima mana, cu care am avut intotdeauna placerea sa ma aflu intr-o concurenta formala (spun formala, pentru ca, after all, stim ca suntem destepti si ne admiram reciproc pentru asta).

De aceea, reactia mea cu privire la ce vedeam scris pe foaia matricola a fost o amestecatura de bucurie si sfiosenie. Bucurie pentru ca fusese un pic mai mult decat ma asteptam (da, ma asteptam sa fiu printre primii 10, dar nu era clar unde). Bucurie pentru ca ii fac pe parintii mei mandri, si pentru ca eu insusi voi spune asta cu mandrie in aplicatiile pentru masterat si burse. Cu sfiosentie pentru ca stiu ca, pana la urma, notele sunt niste simptome. Niste simptome pentru faptul ca la momentul potrivit ai avut ceva in bibilica si ai reusit sa-l transmiti intr-un asa fel incat sa fii apreciat de profesorul X. Sfiosenie fata de cativa colegi de generatie, pe care ii admir in continuare, si care stiu ca merita cu siguranta sa primeasca si ei pe putin aceeasi distinctie. S-a nimerit doar ca eu sa fiu mai perfectionista.

Notele sunt importante acum, cand ma intreaba fundatia Ratiu "auzi, da' tu cine esti?". N-or sa mai conteze deloc peste un an sau doi, cand voi fi "pasit" pe ele ca pe trepte care m-au dus un pic mai sus. Din perspectiva asta, notele sunt strict instrumentale. Dar si mai putin va conta cand ma voi reintalni cu colegii mei peste zeci de ani si, cu aceeasi admiratie, voi continua un dialog filosofic si uman.

Pretexte

Am aterizat intamplator pe vechiul blog, cu entry-urile din State. M-am simtit cuprinsa de melancolie, asa cum mi se intampla intotdeauna mie. Dar mai ales m-am simtit cuprinsa de jena. Pentru ca in ultimul timp am tot inventat scuze pentru faptul ca nu mai scriu in blog. Pacat. Recitesc acum niste fraze si imi dau seama ca lucrurile pe care le spuneam mi s-au sters complet din memorie. Si imi dau seama ca daca nu le-as fi scris, si n-ar fi ramas, n-as mai fi avut nicicand acces la ele. Si m-am rusinat. Pentru ca da, in ultimele luni mi s-a intamplat un potop de lucruri. Si asta a fost cel mai bun pretext: ca atunci cand iti traiesti viata ti-e mai greu sa te "smulgi" din tumultul ei si sa o descrii nepartinitor.

Dar parca si in State mi se intamplau multe: parca fiecare calatorie pana la piata era o adevarata aventura, o calatorie initiatica. Deci pana la urma nu e de la asta. Poate ca e din cauza ca iubesc? Se poate. Stau si ma gandesc: in State eram singura, eram ingenua, eram ca o statuie care priveste fascinata timp de secole cum se scurge lumea imprejurul ei. Acum sunt in focul vietii, simt, traiesc sentimentul, sunt "into it" si pur si simplu nu pot spune "piua" si nu pot pasi in spate sa privesc mai bine.

Un alt pretext e limba. De cate ori m-am apucat sa scriu in engleza blogul, de atata ori m-am pierdut uneori pe parcurs. Diana M imi zice ca scriu mai bine in engleza. Problema e ca gandesc mai prost :). Adica mai incet, si cu mai mult efort - mai ales ca trece din ce in ce mai mult timp de cand nu am mai fost imersata in lumea anglofona. Prin urmare, cum sa te poti exprima liber, fluent, daca scrii juma de ora la un blog entry? Uite, pana acum nu mi-a luat mai mult de 4 minute sa scriu ce-am scris. The constant flow of thought.

Deci, da, cred ca are de-a face cu singuratatea. Si da, imi pare rau ca am trecut prin multe multe si n-am apucat sa le povestesc. Si o sa le uit, si or sa se piarda...

Macar au mai ramas cateva randuri pe care le-am scris pe undeva pe un caiet. O sa le transcriu aici in curand.

Am I back?

10 sfaturi despre cum sa organizezi o petrecere ratata

10 sfaturi despre cum sa organizezi o petrecere ratata:

1. Fii sigur ca inviti oamenii la petrecere nu mai devreme de ziua respectiva;

2. Nu te lasa tras in piept: cine nu aduce un cadou (suficient de misto) nu are ce cauta la petrecere!

3. Invita de preferinta prieteni care nu se cunosc intre ei, sau daca se cunosc, sa fie cei care nu se sufera unul pe altul;

4. Pune numai muzica pe care o preferi tu, indiferent de ce zic invitatii - poate asa le educi gusturile muzicale;

5. Nu servi alcool; nu e sanatos si nu ajuta cu nimic dinamicii de grup;

6. Ghideaza-te dupa principiul "daca invitatii au nevoie de ceva, se descurca ei

7. Asigura-te ca esti intotdeauna in centrul atentiei (ca doar e petrecerea ta!)

8. Invit-o pe bunica la petrecere, si pune-o pe scaunul cel mai apropiat de boxe;

9. Asigura-te ca volumul muzicii e suficient de tare incat sa stie si vecinii ca organizezi o petrecere; iar daca indraznesc sa-ti vina la usa sau sa te ameninte ca suna politia, pune-i la punct!

10. Fii realist! Daca un prieten nu se distreaza, este pentru ca e un tampit. Tu ai facut cea mai misto petrecere cu putinta.

Succes!