Esti dependent de internet?

Plan Your Day

Plan Your Day Early, and Away From the Computer

• Before you are about to begin using a computer is the time when you will be most in control. Use this time wisely to establish yourself in productive ways for the day.

• Keep as much of your diary, to-do lists, and other important planning information offline as possible. Use hard-bound diaries, iPhones, and other organizers to maintain a distance. You might wish to print off instructions such as these.

• If you need to, go to a park, cafe, or somewhere else away from a computer, to help gain further perspective.

• Establish and write down the most important things to achieve, for that day.

• Place your job list in a spot that is clearly visible from wherever you are working.

• Decide in advance how much time you will be using the computer, and when you will cease using it. Turn your computer off completely when not required for your work. Setting an alarm for this time can be useful — just make sure you set the alarm in a distant room, so you can’t merely jump up to turn it off.

• Most of us need to check our emails early in the day, to see what needs to be done. We rarely need to re-check it that day, as 24-48 hours is an acceptable time to reply. Make a conscious decision only to check your emails once (or more if required) during the day.

• Consider a separate email account for fun emails, subscriptions, and other non-work activities. Set aside the end of the day for any further looking at these, as well as forums, games, online networking, and other likely addictive online activities.

[http://computeraddiction.org/plan-your-day]

Teama

Mi-este greu sa scriu. Aici. In rest scriu mult, comunic mult. Ba chiar ma tot cert singura ca am impresia ca vorbesc prea mult in ultimul timp. Victimele sunt amicii mei din Londra, necunoscutii de pe strada. Pe cine prind. Parca am descoperit comoara vorbitului si impartasitului fara bariere, fara discriminare, fara secrete. Flow of consciousness nestramutat, sincer, lipsit de blocaje. Simt ca nu am nimic de ascuns, fata de mine, de tine, de oricine. Mi-ai putea spune: si nu te simti dezgolita? Neprotejata? Tie ce-ti mai ramane? Daca se intorc propriile tale cuvinte, ganduri, dezvaluiri, impotriva ta? S-ar putea sa fiu intr-o faza de inocenta totala, in care ma bucur sa fiu - dar simt ca nimic nu se poate intoarce impotriva mea, indiferent de intunecimea gandurilor celuilalt, pentru ca impartasesc deja tot ce sunt ce stiu si ce gandesc cu tine, deliberat, major si vaccinat.

Si totusi, cu blogul e mai greu. Vorbeam cu C. acum ceva timp si-i spuneam ca mi-e teama sa scriu aici. Mi-e teama ca am facut salturi prea mari si bruste si ca devin poate de nerecunoscut pentru vechii mei cititori. Poate or sa zica - ce s-o fi intamplat? - sau or sa creada ca ma prefac. C. m-a incurajat insa sa scriu in continuare, spunandu-mi ca vei continua sa empatizezi, macar un pic, cu ce scriu aici, chiar daca poate stilul de scris mi-e nitel schimbat, orasul e altul, varsta e alta, si am crescut poate separat. Ceva tot ne leaga poate, la nivel fundamental. As zice ceva cliseic gen "pentru ca suntem oameni" - si as zice totusi ceva corect. Indiferent de ce s-a intamplat in ultimele 7 zile, 7 luni sau 3 ani, indiferent de faptul ca esti diferit(a) fata de mine, ai avut alta viata, alte intamplari, alta familie, alti prieteni, alta educatie etc. e ceva care ne uneste si care ne face sa empatizam unul cu altul.

Sper ca C. sa aiba dreptate, si sa poti empatiza cu mine. Momentan, insa, trag aer in piept, imi fac un pic de curaj, si imi deschid inima catre tine.

Flux

Da, sunt foarte constienta de faptul ca au trecut 7 luni de cand nu am mai scris. Si nu pentru ca nu as fi avut ce sa scriu. Explicatia initiala a fost aceeasi ca pentru pauzele anterioare: de cate ori ma apuc sa scriu in engleza, dupa un entry-doua ma blochez. Si nu pentru ca mi-e greu sa scriu in engleza, sau ca stau cu dictionarul langa mine. Ci pentru ca un flux al constiintei trebuie captat si transcris in limba in care e gandit. Si inca o data, nu e vorba ca nu gandesc in engleza: sunt de 5 luni in Londra si gandesc aproape tot timpul, ba si visez, in engleza. Doar ca atunci cand sunt reflexiva, cu privire la propriile trairi, ganduri, planuri si temeri, tot romana e de baza.

Dar s-ar putea ca limba sa nu fi fost singura panica. De 6 luni am inceput sa scriu intr-un jurnal, old style. Cu coperti frumoase, cu foi si cu pix, ma strajuieste la capul patului, pe noptiera. Nu am fost niciodata in stare sa scriu un jurnal intim, pentru ca nu i-am vazut scopul. Insa am fost sfatuita acum 6 luni sa-l scriu ca tratament sufletesc - sa fie acel loc in care toate frustrarile, tristetile, temerile nerostite si neexprimate sa isi gaseasca supapa de eliberare, iar in sufletul meu sa ramana numai pace si liniste.
Desigur, un astfel de jurnal nu ar putea fi un blog public - nu neaparat pentru ca mi-ar arata gandurile gri si slabiciunile, ci pentru ca pur si simplu nu as vrea sa incarc sufletele celor care ma citesc, si-asa pline de propriile lor griji si tristeti, cu greutatile mele. Rufele murdare nu se spala in public nu numai de jena, dar si de grija de a nu-i murdari pe cei din jur.
Jurnalul meu intim si-a atins scopul: am reusit sa scriu in el, lasand cat am putut ratiunea si concretul la o parte, si concentrandu-ma cat pot pe trairi si sentimente ne-rationalizate sau cosmetizate. Usor-usor, mi-am facut curatenie in suflet, am sters praful si am lustruit, si am lasat noile experiente sa-si lase amprenta.
In acelasi timp, am invatat cat de mult mai usor e sa treci peste evenimentele si sentimentele negative daca le privesti fata in fata, daca le recunosti ca fiind ale tale, daca le exprimi (in scris, verbal, cantand, lovind peretii etc. - fiecare dupa stilul lui). Si asa raman numai momentele si sentimentele luminoase, pozitive, care ma fac fericita si recunoscatoare.

Si da, ultimul motiv poate pentru care n-am mai scris si am o mare retinere sa scriu este ca in ultimele 7 luni s-au petrecut multe transformari cu mine. Si, daca as incepe sa scriu, cititorii nu m-ar mai recunoaste. Ar crede ca mint, ca bravez, ca vorbesc aiurea. Doar atunci cand nu vezi pe cineva o perioada lunga iti dai seama cat i-a crescut parul/s-a ingrasat/a imbatranit etc. Asa si eu. Schimbarile cu mine s-au petrecut organic, treptat, dar definitiv. Iar rezultatul, sper, nu este gretos ci autentic.

Blogul nu a fost niciodata pentru mine doar un jurnal intim - pentru ca a fost modul meu de a tine legatura cu cei dragi, carora le pasa de ce se intampla cu mine, si care se regasesc in unele din trairile mele. In altele, descopera un element nou. Dar blogul este si va fi o transcriere nemijlocita a fluxului constiintei.

Found my perfect birthday

On this rainy and cold day, I found my perfect birthday. I re-analyzed, rediscovered and repainted myself as a young woman, who is done with childish foolishness, who has done searching for a goal in life, who discovered her path. I am 24, it is time to stop searching and to start building. Fortunate me! I feel I know what I have to do in life, I know which things make me happy, fulfilled, and happy to be. So rare these things might seem nowadays!

During the last year I have sweetened my thinking, payed much more attention to the spiritual, mistic part of my existence. I came down from the abstract realms of rationality, I searched for my intuition, for my spontaneity, for the feeble voice of my soul who was trying to whisper until now that peace of mind cannot be attained without a piece of soul. I tried my best to stop judging everything by their results, to stop evaluating my day by checking my deeds. I tried to catch the hidden meaning of the moments that seem to have no goal.

I got attracted by astrology, by transpersonal psychology, by the concept of "energy". "Energy" entered my vocabulary as a words so full of meaning, encompassing all things and being the underlying substance of the Universe. I solidified my life choices by validating them with what (pretty serious) personality tests and astrological interpretations. (Of course, the most validating of it all is the feeling that I feel fulfilled by what I do.) Transpersonal psychology was the most useful step I ever made in the spiritual direction. If I knew by now that there is a God in a highly rational and abstract way, I have now learned to see Him and love Him in a highly intuitive and spiritual way, without really caring about His form in world religions. I now see unity, harmony, I see the power of our minds. So deterministic until now, being so fascinated until now by law (of the universe, of our society), I have now learned that laws can be bent if we only deem it possible and really wish for it. I learned how important parents are, how important it is to understand them and accept exactly as they are, and moreover, to maintain an open channel of communication - because they represent an amazingly essential part of one's own inner core, and distancing yourself from them is distancing yourself from a huge part of your own self.

It could seem paradoxical, but I became at the same time more practical. I now imagine how a life of philosophical study could bring you as emptyhearted as a life without it. It is indeed beautiful to be so separated by the worldly issues and enjoy a life of leisure and scholarship. Yet they could equally bring an emptiness and a sense of uselessness very hard to fight with. These, it seems to me, are beautifully balanced by active involvement in what you care about. In my case, it's education. I do feel myself fulfilled when I have an active role in increasing people's awareness about themselves, about the wonders of the world, and about how education is important for their personal development.

Nothing could seem more taboo yet be more appropriate to think about on your birthday than death and getting older. As if by chance we have been talking here at ECLA about what it is to confront the idea of dying, how to prepare for death, what it is to live your life well, what it is to feel that you're getting older and that until now you have wasted your time. Surely, I won't feel the imminence of death until I'll be dying. Yet there is some usefulness in this kind of thinking. It gives you a permanent frame of reference, a guide for judging that what you're doing is "as it should".

In this context, I came to appreciate what I have now. I have my loving parents, with whom I seem to get along and to understand better and better. I have my beloved Andrei, without whom I cannot live. I have so many wonderful friends, which I hope will always be by my side. I have my work, my philosophy, my passions. And if I'm mentally healthy, health problems will also stay away. And when everything runs so smooth, money are never to be a problem.

Avanti, I say to myself, 'cause nothing can go wrong when you do all things that fulfill you, keep close all people that are dear, and refrain for doing things just because "you have to" or "this is how life is". Life is what I make of it, and at 24 I am ready to paint it in the brightest colors.

Comunicare

Mentorul ne spuse: "... acum vom vedea cine 60 de ani si nu se poate indoi de spate, pentru ca vom incerca o noua pozitie." Era o postura care parea atat de simpla la prima vedere, si totusi incepura sa se auda chicoteli amuzate si bufnituri surde in incercarea noastra de a sta ca niste copii mici, pe vine, cu talpile lipite de saltea. Nu dura mai mult de doua minute, ca ne ridicaram in picioare. "Ha, asta a fost simplu" imi zise ratiunea.

Insa pulsul incepu sa imi creasca exponential in timp ce incercam sa fiu atenta la fiecare fibra a fiintei mele. Brusc parca toata apa din corp mi se revarsa ca o pojghita subtire de apa pe pielea intregului corp. Mi-am frecat degetele unul de celaltalt, curioasa fiind daca e doar o senzatie sau sunt uda leoarca. Degetele - suspect de uscate.

Pulsul imi crestea din ce in ce mai mult, imi bubuia aritmic in tample, iar in urechi auzeam un tiuit atat de puternic incat m-am simtit total rupta de realitatea acustica inconjuratoare. "Ce chestie, imi zise ratiunea, ultima oara nu mai vedeai - te pomenesti ca acum asurzesti?!" Insa si glasul batjocoritor al ratiunii se auzi din ce in ce mai infundat, fiind ca pulsul devenise asa de mare incat mi s-a facut rau. "Daca simtiti vreodata ca ceea ce vi se intampla va depaseste, opriti-va" zisese. "Mai pot, mai rezist, sunt curioasa ce o sa se mai intample."

Ne propunea deja sa trecem de la o alta postura, iar eu ma simteam din ce in ce mai rau. "Ganditi-va la o persoana iubita si incercati sa-i transmiteti lucruri bune, ganduri de iubire". Mi-era teama sa ma gandesc la cineva drag, si nu pentru ca nu aveam la cine, ci pentru ca ma simteam intr-un fel in care nu credeam ca as putea transmite ceva bun. De dragul exercitiului insa mi-l imaginai pe tata, in scaunul lui rosu Ikea, in treningul lui de casa. Incercam sa-i transmit numai sentimente frumoase, insa senzatia pe care o aveam era atat de puternica incat nu ma mai puteam concentra. Ratiunea imi sopti timid: "dar daca in loc sa-i transmiti lucruri bune, ii transmiti starea ta de acum?..." M-am smucit brusc din stare - am preferat sa ma asez, sa ies din exercitiu, sa imi revin. Tot corpul meu era rece si ud, si tremuram cu ochii inchisi, pe intuneric.

[to be continued]

Proiectie

Incep sa proiectez. Sa imi imaginez acel viitor care incepe usor-usor sa se contureze. Ma uit pe harta la Gower Street, la Kensington Gardens, la British Museums, si ma vad strabatand strazile la pas. In timpul zilei, pe soare, si cu vibratia orasului forfotind. Ma vad intrand la metrou, ma vad strabatand piata Tavistock, uitandu-ma la oamenii ce trec si vorbesc cu accent puternic.
Ma vad in camera de camin, mica, cu un pat, un birou si un dulap. Lampa de birou e puternica, dar reuseste sa creeze un spatiu intim seara tarziu, atunci cand stau si citesc un text de seminar. Ma vad stand intinsa in patul care nu e al meu decat pentru un an, uitandu-ma spre tavan si gandindu-ma cu sfiala si putina frica la faptul ca maine dimineata trebui sa il abordez pe profesor cu un lucru care ma framanta. Ma vad parand deschisa, vorbareata, si sigura pe mine, dar fiind un pic emotionata pentru ca prima oara cand intru in vorba cu tineri pe care nu-i cunosc si incerc sa gasesc un spatiu de intersectie cu personalitatea lor.
Ma vad intr-un irish pub, band a treia bere nefiltrata, si auzind instinctiv forfota si galagia vesela a oamenilor din jurul meu. Imi dau seama ce norocoasa sunt ca sunt acolo, si ca incerc sa fiu una din ei, desi ei nu stiu cat de norocosi sunt ca au de-a gata un mediu despre care altii vad doar in filme. O aud pe mama la telefon, ingrijorata ca ies seara tarziu pe strazi, si imi dau seama ca mi-a inculcat o prudenta care nu-si are locul aici decat in cartierele rau-famate, in care oricum e greu de crezut ca voi ajunge. Ma vad singura, dorind sa fiu impreuna cu el asa cum am fost atata timp. Ma vad un observator fin si melancolic al tuturor celor ce ma inconjoara, si notand ca un cercetator diferentele ce unesc lumea mea de lumea asta. Si totusi singuratatea e apasatoare, stiind ca ne despart atatia kilometri, si imi doresc sa fie tot timpul aici cu mine, bucurandu-se impreuna cu mine de ceea ce traiesc si ceea ce descopar.
Ma vad apreciata, incurajata, ma vad criticata si corectata din punct de vedere gramatical, ma vad incercand sa prin si eu accentul acela atat de nobil, ma vad auzindu-ma singura cat de prost vorbesc si cat de mult ma rusinez de asta. Ma vad sfioasa, cerand sa fiu considerata egal, dar netratandu-ma eu insami ca egal al lor, pentru ca eu parca vin dintr-un fund de lume.
Ma vad facand poze - incercand sa imortalizez atmosfera pe care o simt - ma vad scriind in blog - incercand sa-i fac si pe altii sa traiasca clipa pe care o traiesc si eu, sa simta frica si admiratia pe care o simt, sa ma simta cum cresc si devin un om mai complet, mai complex, mai aproape de lume.

Si paradoxul este ca desi proiectez si incerc sa vad viitorul, asta nu ma face decat sa apreciez mai mult ce fac, ce simt, ce traiesc acum. Nu o sa mai stau strans lipita de el, el sarutandu-mi incet fruntea. Nu o sa imi mai aud prietenele sperand. Nu o sa-mi mai vad parintii imbratisandu-ma mandri. Nu voi mai avea bani de icre de manciuria, nu voi mai dansa la 6 dimineata pe plaja din Vama Veche, nu voi mai avea 23 de ani. Nu voi mai avea mustrari de constiinta ca nu citesc filosofie. Nu imi voi mai vedea elevii afisand o mina plina de curiozitate atunci cand le povestesc despre lege si morala. Nu voi mai fi bucuroasa ca am castigat primii mei bani. Nu ma voi mai simti acasa.

Si sunt atat de fericita ca inca mai pot face toate astea acum.

Transa

Azi am intrat pentru prima oara in transa. Nu, nu e vorba de transa mea zilnica de 12 ore numita somn, pe care o consider o pacoste pentru ca imi mananca juma' de viata. Ma refer la genul de transa in care intri dupa o relaxare totala a trupului si a mintii, o transa in care cel putin teoretic intri in contact cu vibratia ta.

Cine ma cunoaste stie ca vorbesc destul de mult, si asta pentru ca m-am obisnuit sa spun tot firul gandurilor care imi curge prin minte. Si daca poate ca gandeam ca un om obisnuit, filosofia m-a facut sa gandesc de doua ori mai mult (si de cele mai multe ori foarte abstract - adica interesant, dar fara folos). Eh, e deci greu pentru un om care ma cunoaste foarte bine sa isi inchipuie cum am reusit eu sa stau juma' de ora fara sa ma gandesc la NIMIC, blank, nada, zip. Neuronii au fost fericiti de pauza.

Ok, incetez cu mistoul. Fac probabil misto pentru ca stiu ca majoritatea oamenilor iau in ras chestii gen yoga, meditatie, experiente transpersonale. Ei bine, nu e nimic de ras. E pe bune. It works. Intri cu toate grijile zilnice, cu noroiul de pe picioare, cu rautatile din inima. Iesi usor, linistit, multumit de ce ai si ca ai oameni care te iubesc. Intri dezorientat, confuz. Iesi stiind ca ai un scop in viata, si ca atunci cand ti-l urmezi, totul curge cum trebuie, si nu simti cum trece timpul.

Da, am sa mai intru in transa si data viitoare.

Necazuri in paradis

Azi s-a intamplat un lucru interesant pe blogul Cele10minute. Persoanele care au scris commenturi mi-au confirmat ideea ca un om va fi de la inceput displacut daca da semne ca vrea sa "iasa" din multime. Vizitatorii nu au fost deranjati de mesajul meu cat de tonul cu care il spuneam, cu atitudinea pe care o afisam de pe scaun, de cuvintele "pretioase" pe care le foloseam, de biblioteca plina de carti afisata arogant in spatele meu. Am vrut sa afisez aceste lucruri din mai multe motive:

1. sa imi demonstrez ca un vizitator oarecare al unui site oarecare judeca drept "lipsit de substanta", "departat de realitate", cel mai probabil artificial, un mod de a fi care pe el insusi nu-l caracterizeaza. In general, toleranta pentru alte valori este destul de mica, si mai ales cand este vorba despre valori legate de "cum sa-ti traiesti viata" etc. care sunt vazute ca elitiste si sunt bagate oamenilor pe gat de atatea secole.

2. sa vad cat de repede te judeca oamenii dupa 120 de secunde. si te judeca repede. ma gandeam ca eram frustrata ca intr-o saptamana n-o sa pot sa impartasesc ceea ce ma caracterizeaza, si ca oamenii care vad blogul or sa vada doar o frantura de ceea ce sunt. dar acum sunt linistita, pentru ca stiu ca oricum nu as fi reusit asta, nici daca as fi vorbit cate o ora pe zi. pentru ca oamenii se eticheteaza unii pe altii in primele 10 secunde, si apoi se privesc prin ochelarii de cal pe care si i-a construit.

3. sa arat ca stereotipurile pe care incerc sa le combat exista cu adevarat. ce rost ar avea sa spun ce poti sa ajungi dupa ce termini facultatea de filosofie, daca n-ar exista ideea ca "pai nu poti face nimic cu filosofia, poate sa te faci prof de liceu"? ce rost ar avea sa spun ca o activitate pentru care am lucrat pe moka m-a dezvoltat mai mult decat orice bere la terasa daca nu exista oameni care ar reactiona cu "cum, tu lucrezi pe moka??".

Intrebarea ar din partea vizitatorilor blogului ar fi "da' de ce ai vrea sa afli astea?". Pentru ca, in ciuda aparentelor, cred cu tarie ca e absolut irelevant ce se afla in carti, la facultate, in aberatiile intelectualilor, daca ea nu corespunde realitatii. Pentru ca, de exemplu, am terminat facultatea de comunicare si relatii publice, si am vrut sa verific daca vreo boaba din teoria pe care am invatat-o la facultate se pupa cu realitatea. And it does.

Din pacate, ceea ce se intampla ma si intristeaza, oricat de satisfacuta as fi ca ipotezele mi s-au confirmat. Sunt trista ca oamenii trag asa de repede concluzii, ca sunt putini curiosi sa afle si altceva decat ceea ce deja stiu.

Cu aceste cuvinte ale mele in minte, mi-ar placea sa va uitati si voi la clip si sa imi lasati un comment acolo.

Rugaminti catre Mos Craciun

Draga Mos Craciun

Intotdeauna am crezut in tine. Am fost intotdeauna cat de cuminte am putut si tu ai fost darnic de fiecare data. De obicei iti cer lucruri mai putin tangibile, iti cer sa-mi dai iubire, sanatate si apropiere fata de cei dragi. Te mai rog din cand in cand sa ma ajuti si cu diverse probleme sau incercari.
Anul asta insa m-am hotarat sa-ti cer chestii mici, tangibile, ce pot fi impachetate, pentru ca pe plan spiritual totul merge exact asa cum mi-am dorit. Stii, mi-am dat seama ca si unele chestii mici, materiale, iti pot imbunatati un pic viata de zi cu zi, si m-am gandit ca poate mi le poti aduce tu impreuna cu spiridusii tai.

In primul rand vreau o casca cu fir lung pentru televizorul Beko la care se uita tata. Din pacate, cand se uita la televizor, da sonorul foarte tare, si nu ma pot concentra sa citesc sau sa scriu. Mi-a promis ca atunci cand va avea o casca voi putea studia in liniste.

In al doilea rand, mi-as dori mult o lampa - fie lustra, fie cu picior, fie de birou, cu lumina puternica si calda, ca sa pot citi seara la mine in camera. De cand mi-a disparut lustra din camera, am ramas eu si cele trei fire electrice pe intuneric.

In al treilea rand, acum am un pat mare pe care vechile asternuturi nu mi se mai potrivesc. Mi-as dori sa imi pot cumpara un set de asternuturi frumos, sobru, pentru salteaua mea de 2 pe 2, dar mi se pare mult prea scump pentru posibilitatile mele.

In al patrulea rand, imi e foarte dor de motanii mei Pepper si Popper. Probabil ca nu-i voi mai revedea. Imi lipseste un suflet cald de motanel langa mine in pat, cand dorm. Ai mei zic ca am pretentii, pentru ca le-am zis ca vrea un British Shorthair albastru, dar eu de fapt vreau doar un sufletel zglobiu si fara purici.

In al cincilea rand, mi-as dori mult o pereche de casti de buna calitate pt mp3-playerul meu. Ultima oara cand mi-am cumparat unele n-au costat prea scump, dar nici n-au bass-ul ala frumos care ma facea sa aud melodia mai clar si mai puternic decat la orice boxe scumpe.

In al saselea rand, tin sa-ti spun ca a venit iarna si eu am ramas fara manusi. Stiu ca mi-ai adus niste manusi frumoase negre de piele anul trecut, dar din pacate am pierdut una din ele prin zapada..

Dragul meu Mos, dupa cum vezi, sunt lucruri mici care imi fac viata un pic mai buna si mai usoara. Cu siguranta insa esti intelept si imi vei aduce ce crezi de cuviinta.

On Vacation?

For quite a while I have been in quite a difficulty to describe my status. Why? Because, on one hand, my dad is always telling me "You are on a neverlasting vacation!". And I never argue with him, because I feel he is somehow right. On the other hand, my day is always so full, regardless whether it's Monday or Saturday or summer or winter! There is no difference in my head between weekdays and weekends, no difference between school time and summer vacation. Really. Months, days, seasons, they really make no difference to me. The only thing that matters is the year we're in, because I usually plan things this way ("Next year in September I'm gonna go to the UK").

Fortunately, today, while drinking juice, the solution to the paradox came to my mind:
I do feel on a permanent vacation! And this is because I do only things that I like, and things that I planned to do on my own. Yes, it's a big deal and I know many people would wish to have that luxury. Actually, I'm not sure it's a type of luxury you get born with (or not), but rather the one you create, by refusing to do all things that you are not passionate about. Just like Sartre suggested, I feel I do have the liberty to exit, to choose not to do a thing.

We live our daily lives doing things because "we must". But if you really analyse the things you must do, and their source, you arrive to two conclusions: it was either a duty derived from something you chose to do or to achieve (ex. you must meet X today because you promised you would); or it was a duty imposed by someone whom you consider important and you project their expectations upon you - like your parents, your boss, your professors. You must pass an exam because your parents expect you to get a college degree. You must be on time at work because your boss expects you to do so. You must step outside your own shoes, think out of the box: are those expectation REALLY that important? Aren't there other ways of fulfilling them, with less effort or frustration? Once you start giving them relative importance, you find a way to not see them as a "must" anymore, but rather one of the multiple ways you could achieve an expected result.

In the past I analyzed this kinds of duties and their source. Today, every time I say (to myself or out loud) that I must do something, I know that it is so because at one point I wanted to get to this point, or I let it happen. Maybe there are short-term frustrations, but it really makes me feel that everything I do I do it because I wanted to.

What a wonderful feeling!

Exercise: try to describe one expectation that you now identify as external, imposed on you by others, but you actually deem it very important (you internalised it)!

My profile in enneagrams

Ones are conscientious and ethical, with a strong sense of right and wrong. They are teachers, crusaders, and advocates for change: always striving to improve things, but afraid of making a mistake. Well-organized, orderly, and fastidious, they try to maintain high standards, but can slip into being critical and perfectionistic. They typically have problems with resentment and impatience. At their Best: wise, discerning, realistic, and noble. Can be morally heroic.

* Basic Fear: Of being corrupt/evil, defective
* Basic Desire: To be good, to have integrity, to be balanced
* Enneagram One with a Nine-Wing: "The Idealist"
* Enneagram One with a Two-Wing: "The Advocate"

Key Motivations: Want to be right, to strive higher and improve everything, to be consistent with their ideals, to justify themselves, to be beyond criticism so as not to be condemned by anyone.

We have named personality type One The Reformer because Ones have a “sense of mission” that leads them to want to improve the world in various ways, using whatever degree of influence they have. They strive to overcome adversity—particularly moral adversity—so that the human spirit can shine through and make a difference. They strive after “higher values,” even at the cost of great personal sacrifice.
Ones are people of practical action—they wish to be useful in the best sense of the word. On some level of consciousness, they feel that they “have a mission” to fulfill in life, if only to try their best to reduce the disorder they see in their environment.

Although Ones have a strong sense of purpose, they also typically feel that they have to justify their actions to themselves, and often to others as well. This orientation causes Ones to spend a lot of time thinking about the consequences of their actions, as well as about how to keep from acting contrary to their convictions. Because of this, Ones often persuade themselves that they are “head” types, rationalists who proceed only on logic and objective truth. But, the real picture is somewhat different: Ones are actually activists who are searching for an acceptable rationale for what they feel they must do. They are people of instinct and passion who use convictions and judgments to control and direct themselves and their actions.

In the effort to stay true to their principles, Ones resist being affected by their instinctual drives, consciously not giving in to them or expressing them too freely. The result is a personality type that has problems with repression, resistance, and aggression. They are usually seen by others as highly self- controlled, even rigid, although this is not how Ones experience themselves. It seems to them that they are sitting on a cauldron of passions and desires, and they had better “keep the lid on” lest they and everyone else around them regret it.

[read more at EnneagramInstitute]

The Sonnet

Deliberate Gentle Love Dreamer (DGLD)


Romantic, hopeful, and composed. You are the Sonnet. Get it? Composed?

Sonnets want Love and have high ideals about it. They're conscientious people, caring & careful. You yourself have deep convictions, and you devote a lot of thought to romance and what it should be. This will frighten away most potential mates, but that's okay, because you're very choosy with your affections anyway. You'd absolutely refuse to date someone dumber than you, for instance.

Lovers who share your idealized perspective, or who are at least willing to totally throw themselves into a relationship, will be very, very happy with you. And you with them. You're already selfless and compassionate, and with the right partner, there's no doubt you can be sensual, even adventurously so.

You probably have lots of female friends, and they have a special soft spot for you. Babies do, too, at the tippy-top of their baby skulls.

Your exact female opposite:

Genghis Khunt

Random Brutal Sex Master

Always avoid: The 5-Night Stand (DBSM), The False Messiah (DBLM), The Hornivore (RBSM), The Last Man on Earth (RBSD)

Consider: The Loverboy (RGLM)

Check you own profile here.

Prieteni cuvantatori si necuvantatori

Sunt zile in care te trezesti plin de energie, si viata iti da cateva palme si iti arata ca uneori trebuie sa fii supus incercarilor, sa suferi un pic, pentru a putea aprecia cu adevarat momentele frumoase. Poate soarta a considerat ca in ultimul timp viata mea a fost prea lipsita de griji. Culmea e ca, obiectiv vorbind, ea n-a fost chiar asa lipsita de griji. Nu in fiecare an dai zeci de examene, licente, si te muti dintr-o casa intr-alta. Nu in fiecare zi zbieri la parinti si trantesti usile. Nu in fiecare zi alergi plangand pe strazi.

Astazi intre ora 9 si 9 jumate soarta mi-a dat cateva palme si mi-a dat incercari. Prima a fost ca o prietena foarte draga mie se afla acum in spital, din cauze necunoscute, foarte brusc si lapidar. Sunt ingrijorata pentru ea, si desi se afla la zeci de kilometri fata mine, imi vine sa ma urc chiar acum in masina si sa ma duc sa o vad. Ea e foarte curajoasa, zice ca nu e nimic grav, insa stiu cum e sa stai in spital. In acel pat de spital rece si metalic. In acele cearceafuri albe si atat de impersonale, si rugoase, care iti rod pielea. Cu tuburi mari, infipte in venele subtiri, in pielea alba si moale. Cu oameni necunoscuti in jur, cu acea tristete si bolnaviciune in aer, cu speranta undeva mica si ascunsa intr-un cotlon, intr-o cuta de perna. Orele sunt nesfarsite, nu mai ai notiunea timpului, vremea se masoara in telefoanele primite de la cei dragi si vizitele parca prea rare.

Tata ma vedea vorbind la telefon, trista si socata, si n-a avut curajul sa-mi spuna ca pisoiul meu cel mic, cu nume de om mare, Popper, a disparut de 3 zile. "Probabil a murit, daca a cazut de la balcon, e prea prietenos si nu mai are urma de animalitate in el. Nu prea mai are instinct de conservare". Sunt foarte trista! O fiinta, care nu mi-a transmis niciodata iubirea ei prin cuvinte, ci doar prin gesturi, mangaieri, si ochi mari rotunzi si albastri. Si mieunatul specific, chitaitul lui pe care l-as recunoaste dintr-o mie. E prima oara cand o fiinta necuvantatoare dispare din viata mea. Cand pestisorii-zebra mi s-au sinucis aruncandu-se din acvariu pe mocheta rugoasa, nu am suferit prea mult. Erau prea "necuvantatoare" ca sa ma atasez de fiecare in parte, eram doar atasata de ideea de "pestisor". Acum ma incearca un alt sentiment. Imi testeaza limitele. De ce? Pentru ca sunt genul de persoana care nu tine la lucruri, tine numai la persoane. Popper era lucru sau persoana? Da, simt ca maine pot lua un nou pisoi de la magazin, si va incepe un alt capitol. Dar va fi alt capitol. Pentru ca individualitatea lui mi-a ramas intiparita in inima si imi va fi dor de ochii mari rotunzi si albastri, si atat de inteligenti! si de mieunatul lui specific.

Recharging...

Simt ca mi-am atins linistea mult-visata. Si desi asta nu inseamna niciodata sa-nu-facem-nimic-24-din-24, ci inseamna intotdeauna lucruri mici (spalat pe dinti, cumparat paine, un suc cu prietenii), acele lucruri mici care iti umplu existenta de zi cu zi dar nu o incarca. Simt ca o mare presiune a disparut parca din senin. Ma dezumflu si e placut. Dorm mult si linistit, citesc o carte buna, imi pierd vremea cu joculete pe internet, mananc o piersica, scriu un entry in blog.

Poate cel mai placut este ca acum simt ca pot sa dau telefon unui prieten vechi, sa ii spun zambind din toata inima ca imi e dor de el/ea, ca mi-ar placea sa ne vedem si sa recuperam toate zilele alea care au trecut navalnic si agitat pentru fiecare din noi. Ne intalnim, ne imbratisam, ne asezam la o masa, cu cate o limonada in fata, ne e cald. Ne povestim ultimele succese, ne impartasim dramele. Intotdeauna filosofam un pic. Acestea sunt clipele in care ne detasam, privim mai relaxati lucrurile care s-au petrecut in ultimul timp si tragem concluzii pe care altcumva nu aveam vreme si rabdare sa le tragem. Tragem linie si privim in viitor.

Mai surprinzator este insa ca de cate ori ating aceasta stare de relaxare, ma umplu de energie, energie pozitiva, pentru un nou inceput. Mi se pare paradoxal, sincer!, ca dupa ce astept cu atata ardoare sa scap de stres si deadlineuri si chestii de facut, ajung instantaneu, printr-un moment de detensionare, sa fiu gata sa o iau de la inceput. Cu lucruri noi, cu lucruri pe care le proiectezi atunci cand iti spui "ah, ce mi-ar placea sa fac asta cand oi avea timp!".

Un curs de parasutism suna bine. Si m-as apuca si de olandeza. Tae bo sau tai chi? Cartea lui Sacks ma asteapta de mult timp in raft. Si El ma asteapta sa ma vada vesela si senina si iubitoare asa cum ma stie. Si marea ma asteapta, sarata si racoroasa asa cum o stiu de atata timp.

Deci, what next?

Momentul continuu

Am dat din intamplare peste un vechi prieten, cu care nu m-am mai vazut poate de vreo 7 ani. Mi s-a parut neschimbat, si l-am recunoscut instantaneu. Un prieten pe care il stiu din clasa I. Am fost foarte emotionata, un val de amintiri s-au napustit instantaneu asupra mea, sau cum ar zice neurologul, s-a facut conexiunea mentala cu amintirile prafuite undeva in ungherul sufletului meu. Nu stiu daca mi-a tremurat vocea. Nu stiu daca sunt schimbata in ochii lui in vreun fel. Cert este ca am simtit o placere imensa, o bucurie sincera.

Astazi am stat de vorba de net, dupa o mare pauza in comunicare. Este greu sa stii ce sa spui mai intai, ce intamplari sa povestesti, ce sa intrebi mai intai. Sunt atatia ani comprimati pe care vrei sa-i afli sau sa-i impartasesti in cateva minute. Am decis amandoi ca vom iesi la un suc in curand. Fata in fata cu un om, debitul verbal si comunicarea per total este intotdeauna mai intensa si mai rapida decat pe messenger. Tot vorbind cu el, am exclamat amandoi cat de repede trece timpul. Am trait amandoi acel paradox al timpului subiectiv: viitorul intotdeauna pare departe, si zilele trecute par intotdeauna trecute parca prea repede. El a lansat apoteotic intrebarea: "Dar oare chiar trece repede timpul?". O intrebare fara raspuns. Eu am impresia ca timpul trece intotdeauna invers fata de cum am vrea noi sa treaca :). Am rostit poate o tautologie. Dar daca nu e? Pare ca in aceasta privinta nu exista o logica binara cu adevar sau falsitate. Pare ca daca timpul nu e o coordonata a existentei tale (adica nu te preocupi niciodata de cum trece sau nu vremea), atunci el inceteaza sa curga cu o anumita viteza.

I-am dat linkul blogului meu vechi, cu ideea ca nu pot sa-i impartasesc in cateva minute ce mi s-a intamplat timp de un an intreg. Cu ocazia asta, mi-am revizitat si eu blogul si am inceput sa recitesc din el. Mi-a placut ce am citit, si simt ca stilul in care scriam atunci mi l-am pierdut. Poate ca atunci trairile pe care le descriam erau cu adevarat intense si scriam cu inspiratie (cu "eingebung" :D). Si chestia nu e ca acum nu mai am trairi la fel de intense. Cred doar ca acum nu imi mai ofer acel timp sa le pun pe foaie. Nu ma mai "bucur" de acea singuratate si detasare a observatorului unei lumi in care nu mai integrez 100%. Acum sunt absorbita de fiecare moment si incerc sa-l traiesc ca si cum e acel moment continuu, in nirvana.

Relaxare?

Ma apropii de sfarsit, si aproape ca nu imi vine sa cred. Maine dimineata imi depun lucrarea de licenta, dupa lupte seculare, dupa sute de examene si zeci de ore de scris si de citit.... dupa doi ani in care vacanta=scoala de vara, sau=weekend in vama, nu-mi vine sa cred ca in sfarsit ma apropii de acea vacanta ADEVARATA. Vacanta aia in care nu fac NIMIC, zac cu burta la soare si ma gandesc la cai verzi pe pereti.

M-am dezobisnuit un pic. In ultimii ani am fost tot timpul intr-o stare de agitatie, intr-o stare de a face ceva. Recunosc, am obosit un pic, mental, sentimental. Am nevoie de o pauza.

Nu stiu daca tie ti s-a intamplat vreodata, dar eu am ajuns in faza in care nu pot sta o saptamana fara sa fac nimic, doar sa ma relaxez. Ajungeam cumva sa ma simt inutila, sa simt ca trece timpul pe langa mine. Ajungeam sa am nevoia sa fac CEVA, pentru viitorul meu sau pentru altii.

Acum m-am relaxat un pic, and it feels good. Andrei rade un pic de mine, pentru ca in calendar am numai activitati gen "coafor", "shopping", "iesire la bere", "fitness". Dar in momentele astea in care am grija de mine, (de minele care e acum in momentul asta), si nu mai fac lucruri pentru viitor, simt ca ma relaxez. De exemplu, alaltaieri citeam o carte pe calomnie si insulta (tema mea de licenta), si la un moment dat am simtit ca obosesc mental. Si m-am intrerupt: mi-am facut ordine prin camera, prin haine, prin hartii. Am schimbat apa la flori, am periat pisoii. Am stat jumatate de ora in genunchi, in baie, frecand cu periuta o poseta murdarita. Si tot "exercitiul fizic" si lipsa de activitate intelectuala intensa mi-au facut foarte bine.

In ultimul timp am gandit prea mult, am citit prea mult, am scris mii de pagini. Vreau sa ies la aer liber, sa tin ochii inchisi, sa respir adanc, si sa ma bucur de vara si de soare.

Da, cred ca asta o sa fac.

Rasuflu

Simt din ce in ce mai mult in ultimul timp nevoia de a face o pauza, de a-mi trage rasuflarea si de a privi inapoi. Au fost cateva luni nebune in care mi-a fost greu sa ma distantez de ceea ce faceam. Curios si poate funny este ca in ultimul timp am ajuns sa ma consider task-oriented.. genul ala de persoana care gandeste mai mult cu emisfera stanga decat cu cea dreapta. Genul ala de persoana pentru care viata e o lista lunga de realizari (or, roughly said, taskuri) prin bifarea carora se masoara succesul si fericirea. Desigur asta e o caricaturizare a mea. Dar caricaturizarea are rolul de a imi pune un pic la indoiala valorile, de a testa cumva daca ce consider eu mai scump si mai demn de lauda nu e cumva contrariul.

Mintea mea caricaturizata si-a dorit sa-si foloseasca si emisfera dreapta. Sa se bucure de moment, sa stea pe loc, sa nu se gandeasca la urmari, la ce va fi in viitor. Sa nu mai gandeasca in termeni de cauze si consecinte. Sa se bucure de proces. Uite de-aia n-am apucat sa "rasuflu" si sa privesc distantat: pentru ca am reusit ceva ce reusesc destul de rar, si anume sa ma bucur de proces, de o activitate in sine si nu de rezultatul pe care il poate avea.

Si totusi.... I need a break.

Minte si corp

Esti in convalescenta. Esti pe drumul vindecarii, pentru ca asa vreau eu. Ai suferit o luna, fortele ti s-au imputinat, bolile au venit peste tine, pentru ca am vrut eu sa le las sa te doboare. Ai crescut prea mult timp in invataturile naivilor parinti si bunici, crezand ca noi doi suntem separati, ca nu avem nimic de impartit. L-ai crezut pe Descartes ca suntem doua substante diferite, ca suntem doua naturi intre care este vid, care nu se amesteca si nu se influenteaza. Ba ai fost vanitos si ai crezut doar ceea ce ti-a convenit: ca "mens sana in corpore sano". Ai fost sigur de faptul ca, atunci cand ma zbat si ma stresez, asta nu e problema ta.

Ei bine, este. Totul a inceput usor, cu o mica raceala. O raceala care trece in cateva zile, cu un paracetamol si cateva ceaiuri calde. Ai zis sa nu bagi prea multe medicamente in tine. Ok, wise choice. Dar mie nu mi-ai dat liber. M-ai asigurat ca nu e nimic grav, ca sunt buna si ca pot sa mentin standardul si atunci cand tu nu esti in cea mai buna forma. Nu te-am dezamagit si am tras tare. Am gandit referate, am citit o mie de pagini. Am incercat sa fac mai multe deodata, cum fac eu de obicei, si tu m-ai incurajat. Insa eu, in strafunduri, m-am stresat. Erau prea multe de facut, si toate trebuiau facute excelent, fara discount de calitate.

Conjunctivita a fost un mic semn de alarma. Ai auzit cu urechile tale ce a zis doamna oftalmolog, ca totul se trage de la slabirea sistemului imunitar. Se implinise o saptamana si tu nu numai ca nu scapasei de raceala, dar ai dat si peste alta boala. Boala care pe mine personal m-a deranjat mult. Deja imi incurca activitatea. Cum sa mai invat, cum sa mai dau examene, cand eu nu pot citi?

Te-ai prins ca ceva nu e in regula abia cand, scapand de conjunctivita, a dat peste tine o faringita acuta. Tu deja bagai 7 tipuri de medicamente in tine, antibiotice included. Dar nu te-ai prins ca trebuie sa ma ai si pe mine ca aliat. M-ai tratat ca pe o sclava, biciuindu-ma sa trag tare in continuare, tantos ca cu atatea artilerii de medicamente o scoti tu la capat cu sistemul imunitar. Nici in momentul ala n-ai inteles ca nu degeaba omul bolnav trebuie sa stea in pat, acasa, sa doarma si sa manance si sa bea ceaiuri si ATAT.

Pojarul a venit mai mult ca o gluma. Erai sfarsit de oboseala, renuntasei sa mai lupti. M-ai tras si pe mine in jos. Cum sa mai fac eu bine in sesiune cand tu simti nevoia sa dormi tot timpul? Si te-a palit si o boala contagioasa, care ne-a trimis pe amandoi in carantina. Ne-am inecat amandoi ca tiganul la mal. Am ratat examene, am strans cateva restante. Trebuia sa o luam mai usor de la inceput, tot aici ajungeam.

M-ai vazut stresata, m-ai vazut plangand de multe ori si n-ai cautat sa vezi adevaratul motiv. M-ai vazut varsandu-mi nervii pe cei dragi care n-au facut decat sa ne ofere sprijin si dragoste. Am devenit un yo-yo, am avut urcusuri si coborasuri, care n-au facut decat sa ma puna in dilema, sa ma puna sa ma intreb cum sunt eu de fapt, de unde inconstanta sentimentala, de unde poate fi spart cercul vicios.

Eu m-am prins ca totul se leaga. Ca si tu esti la fel de dependent de mine precum sunt eu de tine. We're in this together. Am vazut in filmul ala cum o minte umana poate schimba o picatura de apa. Cum poate transforma materia. Nu esti atat de intangibil fata de mine precum crezi.

Daca lucram ca echipa, daca ne ascultam unul pe celalalt, ce s-a intamplat luna asta nu se va mai intampla. Sustine-ma, incurajeaza-ma sa cred (cum vreau sa cred) ca totul va fi bine, si e suficient.


[monologul mintii catre corp]

Seara de Craciun in familie

Intotdeauna viata de full house a parut misto. Mi-aduc aminte de serialul Al saptelea cer, unde viata impreuna cu cei sapte copii ii facea pe tata si pe mama sa nu se plictiseasca niciodata. Eu am fost si sunt un copil singur la parinti. Ba la mai multe perechi de parinti. Mi s-a spus intotdeauna ca asta e un avantaj: ca parintii nu te compara permanent cu ceilalti frati ai tai, ca nu trebuie sa te bati pe fiecare pereche de sosete, ca nu trebuie sa imparti mostenirea cu altii (da, unii parinti isi pun si problema asta). Da, genul ala de copil singur la parinti care este tinut in puf si laudat de toata lumea.

Insa nu am trait niciodata avantajele de a avea frati, de a avea familie, desi le-am intuit. Insa aseara, in ajunul Craciunului, am avut ocazia sa ma simt parte a unei familii mari si vesele, case se aduna in jurul bradului si isi imparte cadourile. Da. A fost foarte placut. Aseara am avut, pentru prima oara in viata, trei frati. Tot aseara am avut pentru prima oara si trei bunici. Am avut si cativa verisori, care au venit in vizita.Aseara am fost in curtea vecinilor cu parintii si fratii si am cantat colinde. Am primit bomboane si "nuce". I-am surprins si pe parinti tinand cu drag un bebelus de-al vecinului in brate si dorindu-si nepoti. M-am imbujorat. Timpul a trecut repede, si seara s-a sfarsit la fel de pe neasteptate ca si un vis frumos.

Sunt multe lucruri pe care nu ai cum sa le afli din carti. Sau daca sunt descrise in carti, o mare incarcatura sentimentala se pierde pe drumul catre ochii cititorului. Am trait intr-o familie mica, din care numai eu si verisoarele mele vom duce (sau nu) numele mai departe. De Craciun anul asta am invatat ca solidaritatea si iubirea de familie iti da o inima mai usoara si un sprijin moral pe care nici sosetele personale si nici mostenirile nu ti le ofera.



[daca entry-ul asta pare o defulare, ei bine, este]

Indicii pentru frumos

Meditand intamplator la diverse aspecte ale vietii mele care s-au schimbat in ultimul timp, am ajuns sa imi dau seama de niste chestii pe care, in mod normal, nu le-as considera indicatori de fericire. Ba chiar mama mea ar fi probabil de o parere contrara: ca unele lucruri ce tin de personalitatea ta, de faptul ca esti om, de faptul ca esti femeie, deci de feminitate, eleganta, nu se schimba indiferent in ce stare de spirit te-ai afla.

Ei, in ultima vreme, imi dau seama ca pe raftuletul meu de la baie am din ce in ce mai putine lucruri. Prima chestie ar fi ca nu prea mai port bijuterii. Si nu ma refer la bratari si inele, ci si la cercei si orice fel de accesorii. Alta chestie ar fi ca nu ma mai machiez foarte complicat, ci doar cat sa par ca m-am trezit din somn. Nu imi mai pierd minute in sir facandu-mi coada impletita sau coc. Si nu fac asta pentru ca nu ma mai simt frumoasa, si nici pentru ca ma simt frumoasa oricum as arata, ci, cred eu, la un moment dat femeia ajunge la un prag unde ajunge sa transceanda asemenea sentimente: pur si simplu nu mai simt nevoia sa ma simt frumoasa sau urata.

Ca sa inteleg mai clar ce se intampla cu mine, a trebuit sa iau o linie de gandire inversa. M-am intrebat: ce ne face pe noi femeile sa cumparam bijuterii, farduri, haine asortate, pantofi si alte accesorii? Raspunsul mai simplu: ca sa fim atragatoare. Raspunsul mai lung e undeva ascuns in orice campanie de publicitate adresata femeilor, fie ea la un ruj sau la un sampon, si ascuns printre randurile replicilor din filmele americane de genul:

"- Oh, my dear, I am so unhappy! I got dumped by John today!
- Hey, my friend, cheer up! There's no need to cry for that! Better go and treat yourself with a brand new haircut!"

Majoritatea vietii noi femeile ne-o petrecem in repaos, in asteptarea lui Fat Frumos, care ne va vedea cat de bine machiate si ce coafura superba avem, ca sa nu mai zicem de cat de bine ne stau pantalonii si cat de frumos se asorteaza cu geanta, si ne va oferi toata fericirea din lume. Nu am reusit sa-mi explic niciodata de ce de cate ori faceam comanda de produse cosmetice ma simteam de parca cu fiecare produs venea Mos Craciun. Acum lucrurile se leaga un pic. Cand suntem in repaos, avem nevoie de mici lucruri cu care sa ne umplem viata, cu care sa dam impresia ca investim in fericirea si viitorul nostru. Ce placere nebuna au femeile cand se gandesc ca noua lor crema de fata de un milion va opri aparitia ridurilor pe fata si ca astfel il vor mai putea astepta pe Fat Frumos* inca ceva timp dupa expirarea termenului!

Il intrebam pe Andrei ce fac barbatii in "starea de repaos". Mi-a reamintit ca barbatii se duc la sala, isi cumpara after shave, masini si haine, sau gasesc alte moduri de isi umple golul si de a investi pentru o viitoare relatie. Mi se pare deci ca totul se reduce la un fenomen de catalizare a unor reactii chimice care vin natural intre barbati si femei, dar care, avem impresia, maresc sansele sa ne gasim fericirea.

Am ajuns astfel, de la lipsa cerceilor din ureche, sa determin pe cale rationala un lucru pe care intuitiv si sentimental il stiam deja de demult: faptul ca sunt fericita, ca mi-am gasit acel Fat Frumos, si ca nu mai am cercei in urechi nu pentru ca nu ma mai intereseaza cum arat, ci pentru ca iubirea mea pentru el si a lui pentru mine este cea care ma infrumuseteaza.


* Unele femei nu au nici o treaba cu Fat Frumos ca barbat. Sa zicem deci ca Fat Frumos e un nume generic pentru acel ceva care aduce fericire si implinire in viata unei femei.