Cu extracuricularul inainte!

Mereu ma minunez cum cateva cuvinte iti pot schimba total starea de spirit. Poate fi "te iubesc" sau "vrei sa te mariti cu mine?". Azi nu a fost nici una din cele doua. Dar sfarsitul de zi se anunta pe putin banal, si lipsit de realizari notabile. Ba chiar eram nitel frustrata, ca nu am reusit sa fac tot ce mi-am propus (inclusiv sa ajung la conferinta tinuta de Weiler la ICR).

Dar iata ca  un e-mail cu cateva cuvinte din partea directorului de masterat de la UCL au fost suficiente pentru a indeparta orice nor de pe fruntea-mi incruntata! Am reusit sa obtin in sfarsit un accept final, definitiv si curatit de orice conditionari la acest masterat la care imi doream foarte foarte foarte mult sa ajung. Pe langa faptul ca e vorba de Anglia, pe langa faptul ca e vorba de insasi Londra, de buricul ei, pe langa faptul ca e vorba de a 7-a universitate din lume si a 2-a din europa pe filosofia dreptului, nici nu se putea mai bine decat un masterat care pare ca realizeaza o combinatie organica intre toate lucrurile care mi s-au parut cele mai interesante si mai apropiate de realitate in filosofie: etica, filosofia politica si mai ales filosofia dreptului.

Da, urmatorul pas este sa fac rost de bani. Insa, in starea de euforie in care ma aflu acum, imi spun ca banii nu ar trebui sa fie niciodata o problema, o piedica in realizarea visurilor. Da, par foarte naiva. Insa in ultimii ani am invatat ca daca ai suficient de multa energie si motivare pentru a face un lucru, resursele materiale vin de la sine. Deci, lasati fondurile sa vina la mine!

P.S. Apropo de tematica abordata pe Cele10minute, e interesant cum iarasi educatia non-formala si-a spus cuvantul. O sustinatoare puternica in aceasta aplicatie a fost chiar directoarea americana a bursei Soros, care mi-a supervizat implicarea in societatea civila (si in sectorul non-profit) in ultimii 2 ani. Scrisoarea ei de recomandare atat de calda si frumoasa m-a umplut de mandrie ca - da, domne, activitatile astea chiar ajuta, iar cine nu intelege adevarul asta e un fraier. Pentru inca o data, extracuricularul ma impinge inainte.

Necazuri in paradis

Azi s-a intamplat un lucru interesant pe blogul Cele10minute. Persoanele care au scris commenturi mi-au confirmat ideea ca un om va fi de la inceput displacut daca da semne ca vrea sa "iasa" din multime. Vizitatorii nu au fost deranjati de mesajul meu cat de tonul cu care il spuneam, cu atitudinea pe care o afisam de pe scaun, de cuvintele "pretioase" pe care le foloseam, de biblioteca plina de carti afisata arogant in spatele meu. Am vrut sa afisez aceste lucruri din mai multe motive:

1. sa imi demonstrez ca un vizitator oarecare al unui site oarecare judeca drept "lipsit de substanta", "departat de realitate", cel mai probabil artificial, un mod de a fi care pe el insusi nu-l caracterizeaza. In general, toleranta pentru alte valori este destul de mica, si mai ales cand este vorba despre valori legate de "cum sa-ti traiesti viata" etc. care sunt vazute ca elitiste si sunt bagate oamenilor pe gat de atatea secole.

2. sa vad cat de repede te judeca oamenii dupa 120 de secunde. si te judeca repede. ma gandeam ca eram frustrata ca intr-o saptamana n-o sa pot sa impartasesc ceea ce ma caracterizeaza, si ca oamenii care vad blogul or sa vada doar o frantura de ceea ce sunt. dar acum sunt linistita, pentru ca stiu ca oricum nu as fi reusit asta, nici daca as fi vorbit cate o ora pe zi. pentru ca oamenii se eticheteaza unii pe altii in primele 10 secunde, si apoi se privesc prin ochelarii de cal pe care si i-a construit.

3. sa arat ca stereotipurile pe care incerc sa le combat exista cu adevarat. ce rost ar avea sa spun ce poti sa ajungi dupa ce termini facultatea de filosofie, daca n-ar exista ideea ca "pai nu poti face nimic cu filosofia, poate sa te faci prof de liceu"? ce rost ar avea sa spun ca o activitate pentru care am lucrat pe moka m-a dezvoltat mai mult decat orice bere la terasa daca nu exista oameni care ar reactiona cu "cum, tu lucrezi pe moka??".

Intrebarea ar din partea vizitatorilor blogului ar fi "da' de ce ai vrea sa afli astea?". Pentru ca, in ciuda aparentelor, cred cu tarie ca e absolut irelevant ce se afla in carti, la facultate, in aberatiile intelectualilor, daca ea nu corespunde realitatii. Pentru ca, de exemplu, am terminat facultatea de comunicare si relatii publice, si am vrut sa verific daca vreo boaba din teoria pe care am invatat-o la facultate se pupa cu realitatea. And it does.

Din pacate, ceea ce se intampla ma si intristeaza, oricat de satisfacuta as fi ca ipotezele mi s-au confirmat. Sunt trista ca oamenii trag asa de repede concluzii, ca sunt putini curiosi sa afle si altceva decat ceea ce deja stiu.

Cu aceste cuvinte ale mele in minte, mi-ar placea sa va uitati si voi la clip si sa imi lasati un comment acolo.

Cele 10 minute care mi-au schimbat viata

Pentru saptamana aceasta Palette m-a invitat sa fiu gazda blogului video "Cele 10 minute care mi-au schimbat viata" - o initiativa jucausa si interactiva. In aproape fiecare zi a acestei saptamani voi aparea intr-un clip de 2 minute in care voi construi povestea celor 10 minute care mi-au schimbat viata.

Ceea ce m-a atras pe mine in acest proiect este mintea deschisa pe care baietii care se ocupa de blog o au cu privire la concept. Sper si intuiesc ca acest fapt sa-mi lase libertatea sa arat cititorilor blogului Palette cine sunt.

Pana acum am postat primul video, pe care il gasiti aici.

Singurul lucru care ma jeneaza deocamdata este faptul ca 2 minute mi se par prea scurte pentru a putea construi o poveste coerenta, in care sa arat toate fatetele personalitatii mele. Pentru ca intre toate clipurile cred ca trebuie sa existe un fir conducator, asta presupune ca eu sa fac in permanenta conexiunea intre clipuri, si asta ma face sa pierd timp pretios de filmare. Plus ca, pentru a transmite ceva profund si ne-banal in 2 minute, ceva care sa nu sune a reclama, trebuie sa turui fara prea mari pauze in vorbire si in acelasi timp sa para ca este cel mai natural lucru cu putinta.

Va invit sa vizitati zilnic blogul http://www.cele10minute.ro/ si sa va lasati comentariile acolo.
Eu voi incerca sa completez ce spun acolo cu lucrurile-pe-care-n-am-apucat-sa-le-spun aici, pe blogul personal.

Inceput didactic la CEX

O noua dimineata insorita de sambata, si eu ca o scolarita, incantata ducandu-ma la scoala. Da, pare ciudat ca fac asta sambata dimineata. Si poate e si mai ciudat ca ma simt ca o scolarita, din moment ce eu sunt in cazul asta profesoara.

Anul acesta mi-am luat inima in dinti si m-am oferit sa predau cateva cursuri la CEX. CEX-ul, pentru cei care nu cunosc, este Centrul de Excelenta in Filosofie. Un loc absolut minunat pentru o initiere in indeletnicirea filosofica, dedicata celor care abia incep sa dea timid cu nasul de aceasta (in principal, elevi de liceu). Domnul Sandoiu este figura emblematica a CEXului, si coloana lui vertebrala. Sunt absolut sigura ca fara figura socratica a dumnealui, CEXul nu ar exista.

Ma gandesc ca e interesant si in acelasi timp trist ca pe vremea cand eram si eu eleva la CEX (in 2003/2004), blogurile nu erau un fenomen in Romania. Din acest motiv, la vremea aceea nu am avut inspiratia sa-mi astern trairile - care au fost unele importante si intense.

In cazul meu, CEXul a fost indicatorul dupa care m-am ghidat cand am ajuns la "intersectia" clasei a 12-a. A fost elementul care m-a transformat profund ca persoana - m-a maturizat, m-a facut nitel mai inteleapta si mai deschisa la minte, mi-a indreptat rationarea, si mi-a adancit curiozitatea pentru lume. Pana la CEX, stiam ca imi plac multe lucruri, dar n-o vedeam neaparat ca pe-o virtute: era mai degraba o extenuare si risipire de energie faptul ca nu puteam sa ma hotarasc daca imi place mai mult fizica, biologia, sau matematica, sau romana, sau franceza, sau chimia, sau informatica, sau economia, sau engleza.... si prin urmare ma duceam la toate olimpiadele. Iar cand te risipesti in 10 parti, risipit ramai. Cu atat mai mult in clasa a 12-a, cand e presiunea sociala ca trebuie sa-ti alegi facultatea (si, implicit, cariera), iar mie imi placeau toate si nici una mai mult ca alta!

Filosofia a fost salvarea mea. Intr-un sens pozitiv, a fost ceea ce mi-a oferit toate domeniile deodata, mi-a format o cunoastere a fundamentelor a tuturor lucrurilor care se intampla pe lumea asta si in intelectul uman. Pentru o voce critica, filosofia a fost ceea ce mi-a "amanat" decizia de specializare pentru inca 4 ani.

Cert este ca fara CEX nu as fi ajuns aici. La CEX am facut logica la un nivel superior, greaca veche, am analizat Kant rand cu rand. La 17 ani. Ce am invatat intr-un an de CEX nu am invatat in 5 ani de facultate, pe nici un continent. Probabil ca asta va fi valabil si in viitor.

De pe-atunci simteam o admiratie, o stima, si o sfiosenie profunda pentru oamenii care fac parte din CEX - profesori si seminaristi. De-a lungul ultimilor 5 ani, desi poate am invatat multe lucruri noi la facultatea de filosofie, tot nu am reusesc sa depasesc aceasta combinatie de sentimente. Si, implicit, nu m-am simtit pregatita sa vin EU la CEX si sa ii invat EU pe alti copii de liceu ce am invatat eu.

Iata insa ca mi s-a intamplat si ca imi place la nebunie. In mod explicit m-am gandit intotdeauna ca am talent pedagogic. Si mai ales o nevoie stringenta si adanc inradacinata in constiinta ca vreau sa impartasesc ce aflu si ce gandesc cu cei care vor sa invete.

Voila, acuma s-a confirmat empiric. Se pare ca si elevii mei (ce mi-au devenit foarte dragi de cat de pasionati si curiosi si destepti sunt) ma plac si vor sa afle lucruri de la mine. Intuitiv, cred ca nici ca se putea un loc mai bun decat CEXul unde sa-mi incep cariera academica. Mi-a dat incredere in fortele proprii si ma incurajeaza sa continui sa merg pe drumul pe care l-am inceput.

Interviu pentru LEAP

Un nou interviu, despre experienta personala in cadrul programului "Link Education and Practice" (LEAP, fost PEEP). Despre ce am invatat, despre secretele si tentatiile LEAP:

Gastronomie pascala

Pastele de anul asta a fost o ocazie buna sa ma dau "gospodina familiei". Tata, care este un gurmand, imediat a aprobat propunerea mea ca eu sa fac toata mancarea specifica (mai ales ca de-abia asteapta sa ma aiba la mana cu chestii de genul "mai tii minte cand ai uitat sa pui sare in drob?...").

Firea mea metodica a fost mult prea vizibila cand am intocmit lista de cumparaturi: am facut un tabel cu coloane, am pus mancarea sub "categorii de alimente" si am ordonat-o in functie de cat de proaspata trebuie sa fie in ziua de Paste. Ca doar una e sa cumperi cartofi si alta e sa cumperi ceapa verde, nu?

In ultimul timp, obisnuiesc sa-mi lansez singura provocari culinare. Constientizez din ce in ce mai mult ca sunt o fire perfectionista si ca, din fericire, asta are rezultate delicioase la capitolul bucatarie. Asta pentru ca m-am invatat sa ma incred orbeste in geniul lui Sanda Marin si in ideea ca "daca urmaresti reteta si ai ingrediente bune, n-are cum sa nu iasa ceva bun". In cazul meu, ideea asta a functionat, si prind din ce in ce mai mult curaj in bucatarie - sa incerc sa gatesc ceva nou, sa ma apropii de cuptor, sa adaug un ingredient dupa intuitie.

Asadar, am abordat pentru prima oara in cariera mea gastronomica oua colorate, drob, friptura si ciorba de miel. Cozonacul si pasca le-am cumparat din comert, dar cum am fost destul de dezamagita de raportul pret/calitate, anul viitor le voi coace eu la cuptor. Pentru comenzi de cozonac si pasca, va rog sunati la numarul fara suprataxa 072...

Rezultatul? Oua foarte frumos colorate (unele oua rosii cam nefacute - problema de termodinamica ce merita studiata la liceu); friptura si ciorbita delicioase; drob slabutz - daca nu-mi ia tata masina de tocat, nu mai fac! Probabil cel mai important rezultat este cresterea stimei individuale, care imi da curajul sa incerc si mai multe data viitoare.

Wish me luck!

Interviu cu Simona

Cu mandrie postez un link catre interviul pe care Simona, noua coordonatoare LEAP, l-a dat astazi celor de la HotNews. Un interviu complet, coerent si matur. Sunt mandra sa fac parte din LEAP!

http://student.hotnews.ro/stiri-burse_stagii-5604330-simona-iftimescu-coordonator-leap-cand-apare-activitati-extra-curriculare-este-mult-mai-bine-vazut-decat-doar-studii-universitare.htm

Ironia sortii academice

Ironia sortii a ales sa se petreaca intr-o frumoasa zi de joi. E de fapt vorba de o zi de joi speciala - Joia Mare - insa ma aflu cu regret la varsta la care sufletul meu nu mai rezoneaza cu cele sfinte.

A fost si ziua in care am decis sa-mi iau inima in dinti si sa sun la un oarecare admissions office din Londra. Daca nu stii cum e, ei bine, e ca un interviu, sau ca atunci cand trebuie sa tii un speech in public: esti atat de emotionat si totusi trebuie sa faci impresie buna, cu un discurs snur si cu un comportament ireprosabil... Tremura carnea pe mine.

Accentul american mi-a aparut brusc atunci cand doamna de la admissions mi-a raspuns. Aveam speech-ul pregatit – intotdeauna ajuta cand ai emotii – si am inceput sa debitez rapid motivele pentru care sunasem. Pe scurt, vroiam sa stiu odata daca ma acceptasera sau nu! Doamna mi-a dat raspunsul atat de repede si de lapidar incat am simtit ca s-a consumat prea repede momentul. In Romania, dureaza pe putin juma de ora sa te gaseasca intr-o baza de date; iar pentru raspunsuri concrete trebuie sa stii sa te rogi cu lacrimi. Eu am impresia ca in momentele cheie din viata timpul ar trebui brusc sa se scurga mai incet, sa existe o explozie, sa simti ca sari in sus de bucurie. In cazul meu momentul trecuse atat de repede incat detenta a survenit la minute dupa. Si da, am simtit explozia.

Si am inteles din nou cat de tricky era intrebarea din testul acela de personalitate de pe TheSpark.com: „Daca ti s-ar indeplini cea mai mare dorinta, dar nu ai putea spune nimanui, ai accepta?”. Pentru ca da, primul impuls a fost sa impartasesc, sa dau si altcuiva din explozia mea de bucurie. Mamei i-au dat lacrimile. Pe tata l-am simtit mandru si a venit sa ma imbratiseze strans si puternic. Pe iubit l-am simtit aproape, dar din pacate SMS-ul estompeaza cumva trairile.

Dar ironia nu a incetat sa apara, dupa ce bucuria fusese traita si rumegata („Maiculitaa, o sa stau la Londra un an!”). Tata s-a strambat si a zis recalcitrant „Astia sunt cam idioti”, aducandu-mi faxul primit. Intr-adevar, m-au chemat abia la anul, pentru ca s-au gandit ca ar fi mai potrivit sa imi termin masterul inceput aici.

Ironia? Tre sa dau un master de la UCL pe un master de la Spiru Haret. UCL e a saptea din lume in acel clasament in care Romania nici macar nu apare. Spiru este ULTIMA pe lista in Romania. Bref: UCL sterge pe jos cu Spiru. Iar eu sunt nevoita sa-mi irosesc un an din viata ca sa urmez un master unde nici n-apuc sa-mi vad profii. Grav, nu??

Foaia matricola

Ziua de azi a debutat cu un eveniment la care inca nu stiu cum sa reactionez. Mi-am luat (in sfarsit!) diploma de licenta si foaia matricola de la Filosofie. In timp ce dadeam semnatura de primire, am avut un oftat - simbol al faptului ca e totusi un moment important in viata oricarui om atunci cand se trezeste brusc licentiat. M-am uitat in ochii functionarei, dar n-am surprins nici un fel de empatie. Ea participa la acest ritual de trecere de multe ori pe zi; iar orice ritual la care participi prea des isi pierde probabil din simbolism.

Dar nu asta a fost momentul cheie. Momentul cheie a fost atunci cand am citit ce scria pe documente, prevazatoare ca intotdeauna (ca doar scrie ca "diploma emisa trebuie verificata iar inexactitatile reclamate pe loc"). Am descoperit ca sunt oarecum sefa de promotie. E, uite ca la asta n-am stiut cum sa reactionez.

Rational vorbind, trebuia sa ma astept la asta. Contrar prejudecatilor, la facultatea de filosofie nu se ia usor zece, iar media 9.80 este nitel obscena pentru anumiti oameni. Cu toate astea, stiam ca am avut niste colegi de prima mana, cu care am avut intotdeauna placerea sa ma aflu intr-o concurenta formala (spun formala, pentru ca, after all, stim ca suntem destepti si ne admiram reciproc pentru asta).

De aceea, reactia mea cu privire la ce vedeam scris pe foaia matricola a fost o amestecatura de bucurie si sfiosenie. Bucurie pentru ca fusese un pic mai mult decat ma asteptam (da, ma asteptam sa fiu printre primii 10, dar nu era clar unde). Bucurie pentru ca ii fac pe parintii mei mandri, si pentru ca eu insusi voi spune asta cu mandrie in aplicatiile pentru masterat si burse. Cu sfiosentie pentru ca stiu ca, pana la urma, notele sunt niste simptome. Niste simptome pentru faptul ca la momentul potrivit ai avut ceva in bibilica si ai reusit sa-l transmiti intr-un asa fel incat sa fii apreciat de profesorul X. Sfiosenie fata de cativa colegi de generatie, pe care ii admir in continuare, si care stiu ca merita cu siguranta sa primeasca si ei pe putin aceeasi distinctie. S-a nimerit doar ca eu sa fiu mai perfectionista.

Notele sunt importante acum, cand ma intreaba fundatia Ratiu "auzi, da' tu cine esti?". N-or sa mai conteze deloc peste un an sau doi, cand voi fi "pasit" pe ele ca pe trepte care m-au dus un pic mai sus. Din perspectiva asta, notele sunt strict instrumentale. Dar si mai putin va conta cand ma voi reintalni cu colegii mei peste zeci de ani si, cu aceeasi admiratie, voi continua un dialog filosofic si uman.

Pretexte

Am aterizat intamplator pe vechiul blog, cu entry-urile din State. M-am simtit cuprinsa de melancolie, asa cum mi se intampla intotdeauna mie. Dar mai ales m-am simtit cuprinsa de jena. Pentru ca in ultimul timp am tot inventat scuze pentru faptul ca nu mai scriu in blog. Pacat. Recitesc acum niste fraze si imi dau seama ca lucrurile pe care le spuneam mi s-au sters complet din memorie. Si imi dau seama ca daca nu le-as fi scris, si n-ar fi ramas, n-as mai fi avut nicicand acces la ele. Si m-am rusinat. Pentru ca da, in ultimele luni mi s-a intamplat un potop de lucruri. Si asta a fost cel mai bun pretext: ca atunci cand iti traiesti viata ti-e mai greu sa te "smulgi" din tumultul ei si sa o descrii nepartinitor.

Dar parca si in State mi se intamplau multe: parca fiecare calatorie pana la piata era o adevarata aventura, o calatorie initiatica. Deci pana la urma nu e de la asta. Poate ca e din cauza ca iubesc? Se poate. Stau si ma gandesc: in State eram singura, eram ingenua, eram ca o statuie care priveste fascinata timp de secole cum se scurge lumea imprejurul ei. Acum sunt in focul vietii, simt, traiesc sentimentul, sunt "into it" si pur si simplu nu pot spune "piua" si nu pot pasi in spate sa privesc mai bine.

Un alt pretext e limba. De cate ori m-am apucat sa scriu in engleza blogul, de atata ori m-am pierdut uneori pe parcurs. Diana M imi zice ca scriu mai bine in engleza. Problema e ca gandesc mai prost :). Adica mai incet, si cu mai mult efort - mai ales ca trece din ce in ce mai mult timp de cand nu am mai fost imersata in lumea anglofona. Prin urmare, cum sa te poti exprima liber, fluent, daca scrii juma de ora la un blog entry? Uite, pana acum nu mi-a luat mai mult de 4 minute sa scriu ce-am scris. The constant flow of thought.

Deci, da, cred ca are de-a face cu singuratatea. Si da, imi pare rau ca am trecut prin multe multe si n-am apucat sa le povestesc. Si o sa le uit, si or sa se piarda...

Macar au mai ramas cateva randuri pe care le-am scris pe undeva pe un caiet. O sa le transcriu aici in curand.

Am I back?