Seara de Craciun in familie

Intotdeauna viata de full house a parut misto. Mi-aduc aminte de serialul Al saptelea cer, unde viata impreuna cu cei sapte copii ii facea pe tata si pe mama sa nu se plictiseasca niciodata. Eu am fost si sunt un copil singur la parinti. Ba la mai multe perechi de parinti. Mi s-a spus intotdeauna ca asta e un avantaj: ca parintii nu te compara permanent cu ceilalti frati ai tai, ca nu trebuie sa te bati pe fiecare pereche de sosete, ca nu trebuie sa imparti mostenirea cu altii (da, unii parinti isi pun si problema asta). Da, genul ala de copil singur la parinti care este tinut in puf si laudat de toata lumea.

Insa nu am trait niciodata avantajele de a avea frati, de a avea familie, desi le-am intuit. Insa aseara, in ajunul Craciunului, am avut ocazia sa ma simt parte a unei familii mari si vesele, case se aduna in jurul bradului si isi imparte cadourile. Da. A fost foarte placut. Aseara am avut, pentru prima oara in viata, trei frati. Tot aseara am avut pentru prima oara si trei bunici. Am avut si cativa verisori, care au venit in vizita.Aseara am fost in curtea vecinilor cu parintii si fratii si am cantat colinde. Am primit bomboane si "nuce". I-am surprins si pe parinti tinand cu drag un bebelus de-al vecinului in brate si dorindu-si nepoti. M-am imbujorat. Timpul a trecut repede, si seara s-a sfarsit la fel de pe neasteptate ca si un vis frumos.

Sunt multe lucruri pe care nu ai cum sa le afli din carti. Sau daca sunt descrise in carti, o mare incarcatura sentimentala se pierde pe drumul catre ochii cititorului. Am trait intr-o familie mica, din care numai eu si verisoarele mele vom duce (sau nu) numele mai departe. De Craciun anul asta am invatat ca solidaritatea si iubirea de familie iti da o inima mai usoara si un sprijin moral pe care nici sosetele personale si nici mostenirile nu ti le ofera.



[daca entry-ul asta pare o defulare, ei bine, este]

Indicii pentru frumos

Meditand intamplator la diverse aspecte ale vietii mele care s-au schimbat in ultimul timp, am ajuns sa imi dau seama de niste chestii pe care, in mod normal, nu le-as considera indicatori de fericire. Ba chiar mama mea ar fi probabil de o parere contrara: ca unele lucruri ce tin de personalitatea ta, de faptul ca esti om, de faptul ca esti femeie, deci de feminitate, eleganta, nu se schimba indiferent in ce stare de spirit te-ai afla.

Ei, in ultima vreme, imi dau seama ca pe raftuletul meu de la baie am din ce in ce mai putine lucruri. Prima chestie ar fi ca nu prea mai port bijuterii. Si nu ma refer la bratari si inele, ci si la cercei si orice fel de accesorii. Alta chestie ar fi ca nu ma mai machiez foarte complicat, ci doar cat sa par ca m-am trezit din somn. Nu imi mai pierd minute in sir facandu-mi coada impletita sau coc. Si nu fac asta pentru ca nu ma mai simt frumoasa, si nici pentru ca ma simt frumoasa oricum as arata, ci, cred eu, la un moment dat femeia ajunge la un prag unde ajunge sa transceanda asemenea sentimente: pur si simplu nu mai simt nevoia sa ma simt frumoasa sau urata.

Ca sa inteleg mai clar ce se intampla cu mine, a trebuit sa iau o linie de gandire inversa. M-am intrebat: ce ne face pe noi femeile sa cumparam bijuterii, farduri, haine asortate, pantofi si alte accesorii? Raspunsul mai simplu: ca sa fim atragatoare. Raspunsul mai lung e undeva ascuns in orice campanie de publicitate adresata femeilor, fie ea la un ruj sau la un sampon, si ascuns printre randurile replicilor din filmele americane de genul:

"- Oh, my dear, I am so unhappy! I got dumped by John today!
- Hey, my friend, cheer up! There's no need to cry for that! Better go and treat yourself with a brand new haircut!"

Majoritatea vietii noi femeile ne-o petrecem in repaos, in asteptarea lui Fat Frumos, care ne va vedea cat de bine machiate si ce coafura superba avem, ca sa nu mai zicem de cat de bine ne stau pantalonii si cat de frumos se asorteaza cu geanta, si ne va oferi toata fericirea din lume. Nu am reusit sa-mi explic niciodata de ce de cate ori faceam comanda de produse cosmetice ma simteam de parca cu fiecare produs venea Mos Craciun. Acum lucrurile se leaga un pic. Cand suntem in repaos, avem nevoie de mici lucruri cu care sa ne umplem viata, cu care sa dam impresia ca investim in fericirea si viitorul nostru. Ce placere nebuna au femeile cand se gandesc ca noua lor crema de fata de un milion va opri aparitia ridurilor pe fata si ca astfel il vor mai putea astepta pe Fat Frumos* inca ceva timp dupa expirarea termenului!

Il intrebam pe Andrei ce fac barbatii in "starea de repaos". Mi-a reamintit ca barbatii se duc la sala, isi cumpara after shave, masini si haine, sau gasesc alte moduri de isi umple golul si de a investi pentru o viitoare relatie. Mi se pare deci ca totul se reduce la un fenomen de catalizare a unor reactii chimice care vin natural intre barbati si femei, dar care, avem impresia, maresc sansele sa ne gasim fericirea.

Am ajuns astfel, de la lipsa cerceilor din ureche, sa determin pe cale rationala un lucru pe care intuitiv si sentimental il stiam deja de demult: faptul ca sunt fericita, ca mi-am gasit acel Fat Frumos, si ca nu mai am cercei in urechi nu pentru ca nu ma mai intereseaza cum arat, ci pentru ca iubirea mea pentru el si a lui pentru mine este cea care ma infrumuseteaza.


* Unele femei nu au nici o treaba cu Fat Frumos ca barbat. Sa zicem deci ca Fat Frumos e un nume generic pentru acel ceva care aduce fericire si implinire in viata unei femei.

Incompatibilitati cu traiul de Dubai

Da, intr-adevar, Dubai este un loc excelent de escapada fata de urgiile iernii bucurestene. Toti ne gandim cu groaza ca ne vom intoarce in cateva ore la cele 0 grade si la mocirla rezultata din ultima ninsoare.

Cu toate acestea, Dubaiul nu ar fi primul loc de relaxare de pe lista mea de vacanta. In primul rand, pentru ca e scump. In al doilea rand, pentru ca e plin de rusi (ma gandesc serios ca daca mai vin vreodata aici sa port un tricou cu "I don't speak Russian!"). Dar poate cel mai important motiv pentru mine, ca femeie, este faptul ca simt o difuza presiune culturala. Chiar si numai prin faptul ca, in contrast cu femeile arabe, toate imbracate in negru din cap pana in picioare, noi, femeile turiste, suntem cea mai buna tinta de "clatit ochii". Nicaieri in alta parte nu m-am simtit mai obiectificata, mai mult sursa de placere estetica si motiv de comentarii. Si asta tocmai pentru ca pentru barbatii de acolo contrastul intre ce au acasa si ce vad in targ este atat de mare.

O chestie care mi-a placut, si asta nu are legatura cu ce spuneam mai sus, tine de moduri originale de fluidizare a traficului. Asta pentru soferii pasionati care citesc aceste randuri. Nu vreau sa ma concentrez pe faptul ca nu exista "strada" cu mai putin de 3 benzi pe sens. Ci pe faptul ca nu prea exista intersectii in cruce, standard, cu stop cu rosu galben si verde. La ei intersectiile sunt in unanimitate sensuri giratorii. Mi se pare genial pentru ca e cumva o metoda naturala de auto-ajustare a traficului atunci cand aglomeratia vine dintr-o anumita directie si mai putin din altele. Provocarea e sa intri in sensul giratoriu, pentru ca de iesit clar ai prioritate.


Inchizand aceasta paranteza.. "rutiera", revin la concluzia ca nu as locui in Dubai. Cred ca trebuie sa te nasti in anumite imprejurari, sa ai minim atatea zerouri la cifra din banca, sa cresti cu o anumita religie si sa fii obisnuit sa faci afaceri intr-un anume fel, ca sa te simti ca acasa. Si mai ales, sa ai un anume fel de a-ti cheltui banii si de a valorifica lucrurile din viata ta.

Burj al Arab

Am fugit din nou din tara. Am fugit de frig, de vant, de ploaie. Am ajuns pentru a doua oara in faimosul Dubai, oras al arabilor bogati in petrol, cladiri si masini luxoase. Cum aici un hotel de 5 stele este, parca, dedicat omului de rand, am zis sa-mi fac curaj si sa ajung si acolo unde numai cei cu mult mai multe resurse isi petrec vacanta: la unicul hotel de 7 de stele din lume, la hotelul unde o camera poate sa coste 15 000 de dolari pe noapte, la hotelul Burj al Arab.

Ideea de Burj al Arab e destul de scary: un hotel cu multe stele, foarte scump, cu o fabuloasa vedere spre singura insula in forma de palmier din lume, el insusi plasat pe o insula artificiala foarte aproape de marginea uscatului, cu 27 de etaje, cu aur pe pereti, cu cel mai inalt atrium... si ar mai fi cate ceva.

In primul rand, mi se pare scary sa ai ca element de decor, in lobby-ul principal, un acvariu cam cat o sufragerie de mare, cu diferiti pestisori voiosi. In al doilea rand, mi se pare scary fantana din mijlocul hotelului, ale caror jeturi de apa sunt ATAT de disciplinate, incat isi pierd atributele de lichid si dau aparenta de cristale solide care se joaca in aer si in culori. In al treilea rand, nu mi se pare firesc sa ai parte de o camera de hotel cu DOUA etaje, adica cu doua livinguri, un dining, doua dormitoare, patru bai si o bucatarie. Hotelul trebuie sa ramana hotel. In al patrulea rand, nu mi se pare normal ca liftul sa urce atat de repede etajele incat sa ti se infunde pe loc urechile. Ce sa mai zic de restaurantul de la subsol, care are un acvariu in care doi rechini iti pazesc mancarea din farfurie. Clar, trebuie sa papi tot, de fiecare data. Si nu in ultimul rand, nu mi se pare normal ca un ceai de iasomie sa coste 50 de dolari. Dar pentru noi muritorii, poate e mult. Pentru ei, zeii, mai ales cei care isi permit sa inchirieze apartamentul regal cu 28 000 de dolari pe noapte, 50 de dolari e cam cat o scobitoare de dinti.

Va spun sincer ca cel mai mult in tot hotelul m-a interesat sa gasesc vreun portofel pe jos. M-a interesat sa cunosc un locuitor al hotelului, caruia sa ii explic ca cu banii pe care el ii cheltuie intr-o zi la Burj Al Arab eu as putea sa traiesc boiereste pentru un an. Sau sa imi platesc masterul in strainatate. Sau de ce nu, sa imi cumpar o masina misto.

Hotelul e frumos, modern, opulent. Dar n-am simtit ca apartin acestui loc. In momentul in care ajungi intr-un astfel de loc si ai ganduri gen "mie nu-mi trebuie chestia asta sau asta, pot trai fara ea", sau "n-as da in vecii vecilor atatia bani pe chestia asta", sau "chestia asta e inutila", astea sunt indicii clare ca you don't belong. N-ai de ce sa aspiri la asa ceva. Si poate simtamantul asta ne face sa ne acceptam fiecare locul si sa nu fie chiar cum spunea Marx, o permanenta lupta intre clase. Si noi vrem mai mult, dar NU CHIAR ATATA.

Ca tema de gandire, mi-am propus sa ma gandesc la toate lucurile din viata mea de zi cu zi pe care le consider utile si nu pot trai fara ele, dar care pentru o persoana care nu are acces la ele par inutile si de lux.

Intre infinit si neant

Titlul de mai sus suna foarte pompos. E o idee care a pornit de la Blaise Pascal cum ca omul e ceva intre infinit si neant, intre macro si microcosmos, adica intotdeauna... undeva pe la mijloc. Ceea ce mi-a adus in minte ideea lui Pascal a fost o intamplare din ultima saptamana, o intamplare triviala care, asa cum ii spune numele, ti se poate intampla... intamplator, in orice zi a vietii, fara sa fie extraordinara sau sa-i dai prea multa importanta. Sa trec la subiect. Lucrez in prezent la un proiect ONGistic, un proiect entuziasmat si entuziasmant, facut de tineri pentru tineri, ca asa se intampla de fiecare data. Faza e ca m-am intalnit cu un nene care avea o perspectiva mult mai ... sa-i zicem "macro". Fusese la viata lui implicat in reconstructii de tara, in strategii guvernamentale, si gandise intotdeauna in termenii de "the big picture". In contrast, noua, studentilor ONGisti, ne este reamintit in fiecare demers pe care il facem, cat de mici si de neinsemnati suntem, cum de suntem doar o rotita micuta-micuta intr-un angrenaj ce ne depaseste si ne va depasi tot timpul puterea de intelegere si control. Cum entuziasmul trebuie sa coboare intotdeauna pe pamant si de-acolo sa-si impuna singur limitele, pentru ca altfel sigur cineva i le va impune.

Ei, imagineaza-ti cum e ca un tanar suflet ONGist, cu un entuziasm limitat de posibilitatile proprii, sa se intalneasca fata in fata cu un om care a fost obisnuit sa gandeasca ca nu exista limite, pentru ca el e cel care le creeaza.

Rezultatul intalnirii noastre a avut pentru mine compozitia unui "culture shock", asa cum ni-l descrisesera cei de la Soros: un entuziasm debordant, urmat de o perioada neagra de scepticism, pentru ca apoi sa se finalizeze in aceeasi atitudine de zi cu zi cum ca libertatea individului e limitata de libertatile mecanice din structura sistemului. Omul mi-a zis ca proiectul pe care il fac nu trebuie sa se limiteze la o mie - doua de euro, ci ar putea cu usurinta sa fie de sute de mii de euro. Mi-a mai spus ca, atunci cand dedicatia exista, proiecte de genul asta iti pot plati viata de zi cu zi, ca orice job, si ca nu trebuie privite ca lucruri care iau doar din resurse si nu dau nimic inapoi.

Eh, asta suna foarte bine. Sunt o tanara studenta, care duce in spate doua facultati, care nu munceste, si prin urmare nu are nici un venit, ci doar cheltuieli. Un sac fara fund, cum se zice. Oricand am incercat sa ma peticesc, pana nu voi avea o sursa de venit, nu voi putea fi decat pe minus. Problema e alta. In faza de entuziasm mi-am permis sa visez cum ar fi sa ma pot intretine dintr-un proiect ONG. Ceea ce a neglijat acel nene sa analizeze, si de fapt nici nu avea cum, era capacitatea mea de a duce in spate un proiect de sute de mii de euro, limitele abilitatilor si energiei mele. De aici porneste faza de scepticism negru. El spunea "Cea mai mare greseala a voastra este sa va subapreciati capacitatile!". Pentru mine, o greseala mai mare ca asta e sa mi le supraapreciez, sa ma bazez pe si sa ma laud cu ceva ce nu exista de fapt. Astea sunt podeaua si tavanul de care ma lovesc in dorinta de a fi cat mai sincera cu mine. Asta e infinitul si neantul meu. O fi adevarat ca mai bine te lovesti cu capul de tavan decat de podea? In ambele variante tot jos ajungi..

Teama de "spatii libere"

M-am apucat de citit noua carte a lui Paulo Coelho, Vrajitoarea din Portobello. Mi se pare o carte bunicica din trei motive. In primul rand, cartea trateaza niste subiecte care au fost intotdeauna la moda, dar acum sunt si mai si: religie, ezoterism, relatia maestru-discipol, vrajitorie, cultura tiganeasca, cultura islamica, integrarea in occidental. In al doilea rand, este stilul lui Coelho, care te face sa intri in poveste, sa-ti imaginezi cum arata Atena, sa o vezi cand danseaza cu ochii inchisi si sa ii crezi pe cuvant pe oamenii care vorbesc despre ea. In al treilea rand, pentru ca Coelho atinge un punct nevralgic al existentei umane, un punct pe care eu il incerc cu degetul de ceva timp.

Este vorba despre spatiile libere din viata noastra. Asa cum se intampla cu tatal Atenei, si cu Atena inclusiv, avem tendinta sa ne ocupam zi de zi cu diverse activitati, fie ele importante sau neimportante, doar pentru a ne simti utili. Pentru a fi fericiti ca avem un sens si un scop in univers. Doar pentru a nu avea timp sa ne gandim prea mult la lucruri precum Cine sunt? si Ce ar trebui sa fac ca sa fiu o persoana mai buna?. Tendinta asta de a umple spatiile goale o observ la multi oameni, la parinti, la prieteni, si binenteles, si la mine. Ne masuram importanta dupa cat de ocupati suntem, ca doar nu degeaba timpul unui om ocupat este etichetat drept "pretios".
Culmea este ca, avand o formatie filosofica, ar trebui sa nu ma deranjeze sa las spatiile goale sa ma invadeze. Se stie din oficiu ca filosofii gandesc mult prea mult, chiar si pentru propriul lor bine. Cu toate astea, de ce pretuim atat de mult timpul liber, ala cand n-avem nimic de facut, si cand ajungem sa-l avem, cautam sa-l umplem cu tot ce putem? De ce ne e frica sa simtim ca pierdem timpul?

Aici problematica a deviat un pic. Simtamantul ca pierdem timpul tine de constiinta propriei noastre mortalitati, intr-o lume in care sunt atatea lucruri pe care le poti face. Dar asta nu presupune neaparat ca n-avem nici macar intelepciunea sa ne tragem rasuflarea din cand in cand.

Si totusi, simt ca imi e frica sa imi trag rasuflarea, intr-un "spatiu liber". Sa fie din spiritul meu utilitarist? Sau din frica de a ramane in urma, de a ajunge sub asteptarile celorlalti?..

Alegerile de zi cu zi

Vorbeam cu Cristiana ieri de faptul ca in ceea ce ne-am hotarat sa intreprindem impreuna (si voi vorbi despre proiect alta data) e o adevarata provocare sa nu lasi sa te ia valul. In cuvintele ei, "noi facem proiectul, nu ne face proiectul pe noi". Mai concret: e o adevarata provocare sa poti controla toate elementele importante din viata ta astfel incat sa fie un echilibru. Sau hai sa nu formulez in termeni de control. Ai cateva chestii importante in viata ta: parinti, iubit, prieteni, scoala, munca, timp liber. Fericirea ta depinde de cat de bine reusesti sa "jonglezi" cu timpul tau, cu resursele si cu entuziasmul tau astfel incat sa (te) satisfaci (prin) toti si toate.

Gandindu-ma la care sunt elementele importante in viata mea acum, ca sa pot apoi sa-mi dau seama cum trebuie sa ma raportez la fiecare din ele, mi-am dat seama ca, cel putin pe moment, sunt trei: iubirea mea pentru Andrei, proiectul la care m-am inhamat si in care am decis sa-mi pun tot entuziasmul, si scoala mea draga. De ce nu parintii? Pentru ca, pe timp de... pace, avem tendinta sa-i "take for granted". Ei sunt acolo pentru noi orice ar fi, si asta pare a se intampla fara nevoie de vreo investitie*.

Hey, what about friends? Dinamica grupurilor mele de prieteni s-a schimbat de ceva timp, asa cum si eu mi-am schimbat raportarea la ele. Se intampla ca acum am cativa prieteni dispersati, fara sa aiba de-a face prea mult unul cu celalalt. Cateodata simt ca nu mai am prieteni, tocmai pentru ca nu mai exista acel nucleu tare. Stiu ca e doar o perceptie; prietenii au ramas, dar eu ma uit in locul vechiului nucleu si vad un gol.

Revenind la cele trei dimensiuni ale vietii mele, ierarhia absoluta intre ele este clara. Nimic nu (imi) e mai dulce si mai sfant decat iubirea, de exemplu. Dar ierarhia absoluta nu e niciodata luata in calcul de catre viata, pentru ca lucrurile se schimba in permanenta, si ceea ce era neimportant azi poate deveni important maine si invers.

Provocarea de care vorbesc poate parea acum, pusa sub lupa, ca fiind rationalizata in extremis. Dar si eu o fac intuitiv, cautand sa "simt" cand fac prea mult un lucru si il neglijez pe celalalt. Cu dopamina in sinapse, acum simt mai mult decat niciodata. Zi de zi insa, ora de ora, simt ca trebuie sa aleg intre lucrurile dragi, si parca de fiecare data ma simt vinovata pentru o mica pierdere in defavoarea cuiva sau a ceva.

Secretul e probabil sa ma bucur crezand ca de fiecare data am ales bine.




* Suna dur, si de fapt arata cum, in ciuda iubirii incomensurabile pe care o port parintilor mei, conditia mea de om ma determina sa ma port rational poate mai mult decat ar fi etic sau estetic.

Coercitie si libertate

Astazi am citit in cartea lui Hayek niste idei interesante, la care ne gandim cateodata si lucrurile par clare la prima vedere. E un mecanism prin care autori de gen reusesc cu succes sa dea impresia ca, odata ce termenii pe care ii folosesc cu precadere sunt definiti, atunci realitatile sociale si politice sunt clare si nu ridica prea multe dubii - iar dubiile sunt create de cei in mintea carora conceptele nu sunt clar definite si incoerent utilizate.

Asa si Hayek. [...]Defineste conceptul de libertate ca absenta coercitiei. Apoi defineste coercitia ca incluzand amenintarea cu provocarea unui rau "victimei" si intentia de a determina un comportament in vederea atingerii unui scop care nu apartine "victimei". Bun. In momentul in care concepte de baza sunt definite, cititorul are variantele urmatoare: ori accepta de bune definitiile si asumptiile pe care acestea le implica, ori inchide cartea si o pune inapoi in raft.

Eu gasesc o placere nebuna in a iesi din propria-mi individualitate, marcata de diverse preconceptii si principii, si a ma transpune in paradigma altcuiva, incercand sa privesc lumea printr-o alta lentila [nu neg ca o transpunere perfecta poate fi imposibila, dar sunt impotriva ideii ca transpunerea nu se poate face defel].

Odata acceptata perspectiva lui Hayek, merita discutate cateva idei interesante: de exemplu, coercitia nu este similara cu acele conditii instituite in mod spontan de o piata concurentiala. Altfel spus, faptul ca economia de piata ne limiteaza alegerile (ex. un vanzator impune un pret ridicat pentru masina pe care ne doream de atata timp sa o cumparam) nu inseamna ca asta e coercitie. Cei pasionati de conspiracy theory nu ar fi de acord. Din nou, noi cei care nu acceptam premisa ca exista o conspiratie mondiala vom accepta ca mana invizibila (a la Adam Smith) nu e ea cea pe care o putem invinovati ca ne strange de gat.

Eh, zice Hayek, exista cazuri insa in care constrangerea economica e echivalenta cu coercitia: si anume atunci cand exista un monopol total asupra unor resurse esentiale pentru existenta noastra. Asta e rezonabil. Nu-i asa ca din punctul asta de vedere un stat socialist care are monopolul asupra tuturor locurilor de munca are o putere de coercitie maxima asupra cetatenilor sai? Si in cazul asta, arbeit macht frei..

O remarca mult mai actuala a lui Hayek se refera la ideea ca pentru a putea fi coercitiv, un individ trebuie sa cunoasca date despre actiunile altui individ. Hayek pune accentul pe importanta cunoasterii datelor personale de actiune si propune ca astfel sa fie definita sfera privata [si nu pe efectele actiunilor individuale, asa cum propusese Mill]. Ideea lui Hayek devine esentiala intr-o era in care Internetul devine o sursa de informatii private, iar cei care o controleaza pot cu usurinta sa devina coercitivi.

Cum ar fi, de exemplu, daca de maine Google ne-ar pune sa platim accesul la motorul de cautare, dupa ce am devenit intr-atata dependenti de el?..

"Dupa"

Acesta este semnul unui nou inceput. Am renuntat sa mai scriu in blogul de pe 360. Imi era din ce in ce mai greu sa continui ce incepusem acolo. Initial nu intelegeam de unde atata lene si lipsa de inspiratie. Abia in momentul asta mi-am dat seama ca era vorba de o tranzitie intre ceea ce a fost experienta Statele Unite si ceea ce incepe acum. Nu puteam sa continui sa scriu pentru ca tiparele mele mentale, limbajul, gandirea, imi erau in proces de transformare si outputul era un fel de "System error".

In orice caz, acum am decis sa tai nodul gordian. Blogspot imi place, pare mult mai ok si mai profesionist decat Yahoo 360. Hai sa incep un nou capitol in viata mea, sa imi continui incursiunea prin lume. Sunt un discipol al lumii intregi, si voi cauta sa invat tot ce pot de la ea. Blogul va fi o oglinda a ceea ce invat si ceea ce vreau sa impartasesc si cu altii, asa cum a fost si pana acum.

Ma uitam adineauri prin blogul Corinei, prin entry-urile ei de asta-iarna. M-am transpus inca o data in frigul New-Yorkului, in nebunia din Times Square si in rapiditatea cu care lucrurile merg acolo. Dar ca si ea, pentru mine experienta Statelor Unite este un capitol incheiat, este o etapa catre ce va urma. Iar acest blog va fi acel "dupa".


Here we go.

This is the last entry of this blog. At least officially. It was created in the first place to accompany me through my American experience in 2006/2007. I kept writing even after my departure from New York because I was still tied to that place.
Now I'm reintegrated, readjusted. I'm back on track. I'm not back to my previous life, because all things are to be judged in terms of "before" and "after". Now the "after" phase has begun.
I didn't forget anything from US. All my American friends, experiences, all the places are stuck in my memory and they formed a lens that makes me see things differently. But now I go on to other experiences, hoping that life will make me return naturally to US.
I continue to be a world disciple, a being that wants to learn from all the world in time and space. And a new learning and sharing cycle has begun.

My new blog is http://worlddisciple.blogspot.com/ and it will be written in Romanian.
Keep in touch.

Berlin, finally

I finally fought with the human laziness and therefore, after a month spent in Berlin, I gather my thoughts and my inspiration and I let them turn into words.

Berlin offered me the chance to escape Bucharest before I let any cultural shock bring me down. Because I do believe that coming back home after a while abroad, most of us have a small cultural shock. Berlin came as a breath of fresh air, while people suffer from intense heat in Bucharest.
ECLA summer school is a long summer school. It's seven week-long, so you inevitably get immersed in the German atmosphere. I hope that my scarce knowledge of German language will be extended here; but since it's an international school, the main language used is of course English. I only have satisfaction when I go to the supermarket around the corner and say "Hallo" to the cashier.
As in every international school, you get this amazing chance to meet people from all around the world. 42 participants from 22 countries. Impressive. What is even most interesting is that I meet for the first time people from countries like Ukraine, Georgia, Syria, Netherlands, Germany, Ireland, Australia or Estonia. My world enlarges. My perspective changes. I hear new languages, new accents. An American tries to copy the accent of an Irish. A German and an Ukrainian sing opera side by side. A Turkish and a Portuguese play ping-pong right now under my window.
ECLA is an island of internationality. And of liberal arts. The professors are so good and diverse, that you can never guess what you'll learn next. Literature, philosophy, political science? Maybe art or filmmaking? A little bit of choir and theater. And a relaxing hour in the sauna.
ECLA campus is pretty isolated from the city center. It's in an area full of trees and grass. The sky has something special here. I never had a special passion of looking at the sky. But here it always says something different, clouds change their shape every minute, and the sun appears from behind like Christ at the Judgement Day. Full of rays. Reminding everyone that there is God.
We read here a lot on religion, literature. We read here a lot of philosophy and political science. We read a lot. Around 400 pages a week. I discovered how brilliant Dostoevsky is. And Kierkegaard. And Camus. I feel small again. I feel again and again that I don't know anything.
...

(This entry was written a while ago and its end is lost. It's your task therefore to imagine the lines following.)

Prague

 

Prague is a city where I would easily live.
It's not like New York. It's not like Berlin. It's not like Bucharest. It's some kind of majestic synthesis of all of them. Walking on the streets of Prague this week, I couldn't stop wondering how perfect is the melange between East and West.
From West, you have the civilization. You have clean toilets in restaurants (with that complicated mechanism that wipes out the plastic seat), you have streets with a beautiful yellow pavement, you have signs in English and French and German.
But there's a strong sense of familiarity. A coffee is as cheap as in Bucharest. Familiar trams run on familiar streets with empty buildings and gray factories. Czech people are homogeneous once you leave the Old center. They speech Czech fast and they are glad when they don't have to speak in English.
This melange is amazing for me. It shows me how Bucharest will look in 10-20 years. When we're gonna have beautifully paved streets in the Old center, when we're gonna have signs that show tourists where to head to next. When most of us will know English. When we will use the same ticket for both buses and subway. When we won't have holes in the streets and when the small, narrow streets will be lit up at night.
You know, we're not that far away from Prague. Timewise. In EU we'll get there. It's more the glimpse of the future that Prague gives that charms me. I am walking in a future Bucharest, the Bucharest of my children. For them, those small things that amount to civilization will seem normal, for granted, just as for me and my generation Internet is not a luxury, but a daily necessity.
Na shledanou, Praha!

The one

From now on I will write my blog in English. The language of my thought is not a language of this world. But now my experience in United States has ended, and my new life in Romania has begun. I somehow believe that, if it makes any sense in writing in this blog any longer, it has to be done in a new way. Maybe there are some English-people in this world who would find useful some thoughts about life in Romania, about the life of a Romanian girl. Otherwise, why wouldn't I write my thoughts in a diary, keep them under my pillow? I hope my sharing would sometime do some good. And I'm sure those Romanians who are still curious won't have problems in reading it from now on either.


I thought today about THE ONE.
I'm constantly searching for the one. All of us who found the one at one point in life know that you JUST KNOW when you found the one. It strikes you like lightning. It's no simpler than that. You JUST KNOW.
But when you're still searching... there comes the problem. Because you never know exactly how the one is like. You have some limits. You have some directions. You have a sketch, some rough portrait of what you're looking for. It's drawn by experience. By what worked before and what failed to fit. By what you learned it's good for you, by what you accepted in spite of all recommendations. The problem is not with the draft (actually, there could be a lot of problems with it, but that would be too much to discuss now..). The problem is that if the portrait has too elements, then you are capricious. You will most probably not find what you search for. You have high standards. You are a planner. Familiar expressions? Yep, that's how people call it. And when you allow no room for chance, chance will not help you. It's entirely your job to find what you're looking for. But let's say you leave some to chance. The drawing is incomplete and leaves room for the unknown, for the surprise. For fate.
Here's my issue. If you don't feel that he's the one, is it because he's not, or because he just doesn't fit the portrait you made? How important is that percent that you leave to the unknown? Can this percent overturn all other well thought, very clear, characteristics? I have no answer to this question. What if there is no lightning?
I'm a fan of lightning :). It happened to me before, and I await impatiently to struck me again. Maybe this would be easier for me. I will JUST KNOW he's the one. But what if things are not so simple? What if I don't get lucky? What if the one comes, and I don't see it, just because I cannot accept that what he is nullifies my draft?
I hope that at this point intuition and luck come into play. I say luck, but I could as well call it fate.

A very important thing to realize, when you have the belief that the one in front of you is not what you're looking for: you cannot say that he wasn't enough for you. I strongly believe this is a big mistake. He is just different. The cube didn't fit into your round shape. But it will surely fit perfectly into another shape. And yet it was all about the corners..

(to be continued)

Sunscreen

Thanks to Andrei, I listened to an amazingly invented graduation speech, and I dedicate it to everyone. Here is the transcript.


"Ladies and gentlemen of the class of '97:
Wear sunscreen.
If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be it. The long-term benefits of sunscreen have been proved by scientists, whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience. I will dispense this advice now.
Enjoy the power and beauty of your youth. Oh, never mind. You will not understand the power and beauty of your youth until they've faded. But trust me, in 20 years, you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked. You are not as fat as you imagine.
Don't worry about the future. Or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubble gum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind, the kind that blindside you at 4 p.m. on some idle Tuesday.
Do one thing every day that scares you.
Sing.
Don't be reckless with other people's hearts. Don't put up with people who are reckless with yours.
Floss.
Don't waste your time on jealousy. Sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long and, in the end, it's only with yourself.
Remember compliments you receive. Forget the insults. If you succeed in doing this, tell me how.
Keep your old love letters. Throw away your old bank statements.
Stretch.
Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives. Some of the most interesting 40-year-olds I know still don't.
Get plenty of calcium. Be kind to your knees. You'll miss them when they're gone.
Maybe you'll marry, maybe you won't. Maybe you'll have children, maybe you won't. Maybe you'll divorce at 40, maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary. Whatever you do, don't congratulate yourself too much, or berate yourself either. Your choices are half chance. So are everybody else's.
Enjoy your body. Use it every way you can. Don't be afraid of it or of what other people think of it. It's the greatest instrument you'll ever own.
Dance, even if you have nowhere to do it but your living room.
Read the directions, even if you don't follow them.
Do not read beauty magazines. They will only make you feel ugly.
Get to know your parents. You never know when they'll be gone for good. Be nice to your siblings. They're your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.
Understand that friends come and go, but with a precious few you should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography and lifestyle, because the older you get, the more you need the people who knew you when you were young.
Live in New York City once, but leave before it makes you hard. Live in Northern California once, but leave before it makes you soft. Travel.

Accept certain inalienable truths: Prices will rise. Politicians will philander. You, too, will get old. And when you do, you'll fantasize that when you were young, prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.
Respect your elders.
Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund. Maybe you'll have a wealthy spouse. But you never know when either one might run out.
Don't mess too much with your hair or by the time you're 40 it will look 85.
Be careful whose advice you buy, but be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia. Dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it's worth.
But trust me on the sunscreen."

Mary Schmich, Chicago Tribune, June 1st 1997

Language and refinement of thought

Today something weird happened to me. It was the first time in my life when I had in mind a concept, a concept in English, and I could not translate it in my mother tongue. It's a dilematic situation: I feel I fully comprehend the meaning of the word, that I understand it and I know how and when to use it, I know how to explain its meaning in Romanian (in a phrase), I know synonyms in English, but I just can't find an identical meaning in my language!

For the first ten minutes, I felt I had the translation on the tip of my tongue. The explanation was, of course, that because I haven't had used it in Romanian for a long time, but I definitely had used it in US, it was harder to remember. It was just a matter of memory.

But after the first ten minutes, I realized that the issue is deeper. I asked my parents for the translation, I searched in four dictionaries: I was unsatisfied, because the translations found weren't identical, they didn't express exactly what I thought that concept expresses.

There is a saying that crosses my mind. This could be the explanation! I heard a long time ago that English is a complicated language, because its concepts are more refined. For a foreigner, English-speaking people have three words for the same meaning, and there seems to be no difference between them. But for a native, there are fine nuances that make the difference. Since I learned German, I know it's even more true for German language.

But what if our thought is conditioned by the language we use since birth? More specifically, what if the limits of our thinking are drawn by the limits of our mother tongue? If English natives are raised and their thinking develops within the English language, doesn't that mean that their thinking is more refined and more evolved than ours? This would make a whole lot of sense, especially if you appreciate Anglo-Saxon and Germanic thinkers. Weren't they the most rigorous and precise thinkers?

But if this is true, what happened to me? How was it possible that by learning how to use a word in a foreign language, I learned some meanings difficult or even impossible to express in my own language? (Hehe, in the former sentence I initially wrote "hard" instead of "difficult". In Romanian, we use the same word for both meanings after all. Not counting neologisms. Constant refinement?..)

I have another hypothesis: maybe when we learn a word that is not in our mother tongue, we invest it with meanings that we think are fit, according to the instances where we use that word and people understand. If I say "boole" every time I want to say "bowl" and I act accordingly (I'm taking the bowl of soup in my hands), people get used to me saying "boole", and, if I don't know I'm pronouncing it wrong, I will believe that "boole" is the word for bowl and I therefore invest "boole" with a new (not very refined!) meaning, meaning that is recognized only by me. What if that refined meaning of the word I cannot translate is only in my head? What do you think?

Tribute to my friends

It is a real pride to say that once you belonged to a special group. I'm talking about that group that parents fear it will be the one who forms you as who you are and it might be of a wrong influence.

I'm proud to have known a group of people that formed me as who I am now. I feel proud that I had great friends, different and yet each of them being my model, part of my personality. I call my group Filos. You probably call yours differently. But Filos is now more of a concept, a remainder of what once used to be us. For me Filos is not a formal name, a student association, nor has anything to do with the Department of Philosophy. Those were only circumstances. Filos is for me those friends that you remember all your life, and you tell to your children about, when they ask you about how you were when you were young.

I met Filos when I was only a prospective student. Filos has been everything I do and I believe in for the past three years. Three years is nothing in a lifetime, some would say, but for me these years were so intense and insightful! Filos is not a sum of those who formed it, Filos was a state of mind and our special way to look at the world.

The first thing I learned from Filos was that its existence is possible. It showed me that, if you're lucky enough, you don't have to run all over the world to find a couple of close friends. Filos offered me my close friends from the first shot. I am so grateful for that, just as one could be for stumbling upon stacks of bars of gold.

There are many other things that you taught me. I learned to be confident, to be wise. I learned to be diplomat whenever in between and to enjoy the moment whenever being on one side. I learned from Marian how it is to be smart and render others comfortable with it. I learned from Razvan how to be strong and rational, and yet sensitive and caring. I learned from Ami how great sensibility can be in harmony with seriousness and reliability. I learned from Cristi to sometimes just enjoy the moment and to appreciate the other, no matter how different. I learned from Kostea to be charming and witty and feel that anything can be done. I learned from Ana how to fight time and problems with style and elegance. I learned from Sabina how to dance as nothing else matters. I learned from Dan that humor can get you out of difficult situations. I learned from Irina that what you search for is right in front of you and you must take it.

Yes, my friends, you were so different. As Ami was telling me the other day, you were all strong personalities. And that may have sometimes tensed the situation, but made the whole experience delightful. I can still feel these strong personalities, when I talk to each of you. But they're not in the same room anymore. And they sometimes sound tired. We are all getting more serious, we don't make witty jokes anymore. We are not full-time philosophers anymore, because life is getting most of our energy.

If you feel that there is a regret in my voice, it's just a misunderstanding. It was known all along that this beautiful thing will eventually end, like all beautiful things do. I knew it also, and I tried to cherish every single moment in your company.
Hopefully we will meet in 10-20 years-time and philosophize just a little bit, for old times' sake.


I hope my story is your story too. I am grateful for what I had and I wish it to everyone. Because if you think you never had the choice, you just have what you have, I believe you're mistaken. Each of us has a bar of gold buried within and one should dig to find one's treasure.

Thank you.

Inapoi

N-am plans cand am plecat din New York. In schimb am plans cand am venit inspre Romania. De ce? Pentru ca pe aeroportul din Munchen, la gate-ul inspre Otopeni m-am asezat langa un tanar nene care asculta o manea la telefon. Cand am auzit acea manea, nu stiu de ce, mi-au dat lacrimile. Mi-am pus castile si am incercat sa dau volumul tare cat sa nu mai aud nimic altceva. Nu ma intelegeti gresit. Pentru mine Romania nu este o manea. Dar maneaua reprezinta o parte importanta a vietii din Romania. Lacrimile erau de oftica. Again, simt ca nu pot sa exprim in cuvinte exact ce am simtit atunci. Si, in timp, voi uita sentimentul.

Ceea ce e mai ciudat, si poate hilar, este ca simt ca nu s-a schimbat nimic. Stau in acelasi pat si ma uit la acelasi familiar tavan si ma intreb daca am fost cu adevarat plecata. Pare ca de fapt nu am plecat nicarieri. Pare ca am fost plecata intr-un gol temporal, intr-o lume paralela, in timp ce ma uitam in lumea asta la acelasi familiar tavan. Cu toate astea, asa cum un vis te face sa transpiri in lumea reala, asa si calatoria mea afecteaza modul in care ma uit la familiarul meu tavan.

Socul cultural de care se vorbeste ca-l ai cand te intorci inapoi in tara nu se intampla din vina nimanui. Nu se intampla pentru ca America e vreun rai pe pamant (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca Romania sucks (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca m-am schimbat (pentru ca 90% sunt la fel). Pur si simplu se intampla pentru ca te obisnuiesti cu niste lucruri, cu un tip de cafea pe care o bei dimineata, cu un tip de metrou in care mergi spre serviciu, si te dezobsinuiesti de alte lucruri, precum sa stai la coada la impozite. Tocmai pentru ca adaptarea omului la o realitate diferita este sursa socului cultural, tot ea este si solutia. In primele cateva saptamani ma voi plange mai des de lucrurile cu care eram obisnuita si care nu merg cum ar trebui. In primele cateva saptamani voi gasi mai usor expresii englezesti prin care sa-mi exprim gandurile. Dar ma voi adapta din nou.

Ceea ce este cel mai important este ca schimbarile fundamentale, profunde, ale personalitatii mele, sa se integreze in noua realitate si sa devina o pozitiva parte a personalitatii mele. Realitatea Romaniei este un filtru prin care tot ce am castigat in America sa se aleaga de ceea ce am pierdut. Adaptarea e filtrare si cizelare.

Unele persoane vor lauda ce am castigat acolo. Altele vor fi nemultumite. Dar, cum spuneam deunazi cuiva, cand traiesti zi de zi cu propria persoana, cand te vezi in fiecare dimineata in oglinda, cand reflectezi in fiecare seara la ceea ce ai facut peste zi, iti este greu sa crezi ca te-ai schimbat fundamental. Nu m-am schimbat fundamental, deci nu voi crede pe cel care imi va spune asta. Nu poti deveni o alta persoana, nici macar intr-un an de zile. Sunt aceeasi, si daca am lasat ceva sa ma schimbe un pic, m-am gandit bine inainte. Am incercat sa pastrez entuziasmul si speranta pe care le-am castigat acolo. America iti arata ca orice e posibil, daca vrei. Incerc sa pastrez acea perspectiva si aici, unde nu pare ca-i deloc asa. America iti arata ca distantele sunt scurte. Europa, in comparatie, "is your back yard". Nu e o viziune misto? America iti arata ca o diploma conteaza, si ca educatia e un lucru in care merita ca parintii tai sa puna deoparte toata viata. Educatia e o parte foarte importanta a vietii mele, si nu vreau sa cred ca n-are nici o valoare. America iti arata ca munca e la loc de cinste, orice munca ai avea. Aici sa fii chelnerita e o rusine. Acolo.... "whatever". Acolo cand aplici la o selectie pentru un post de director, pui la CV faptul ca ai fost chelner in anul 1 de facultate. Numai o astfel de viziune ma face sa respect munca si sa vreau sa muncesc.

Casa ta n-are de ce sa te amageasca, de oriunde ai veni si oricare ai fi casa ta. Si nu pentru ca ai trait in casa ta 20 de ani. Ci pentru ca omul face locul. Romania e casa mea si nu ma dezamageste. Astept doar sa ma primeasca inapoi, ca pe un fiu ratacitor, si sa ma iubeasca si sa ma accepte asa cum sunt. Pentru ca nici eu n-am dezamagit-o.

Going home

Este 6 jumate seara in New York. Sunt pe aeroportul JFK, asteptand zborul ultim catre casa. Am obosit sa fiu stresata, ca de fiecare data cand sunt intr-un aeroport, in legatura cu mii de chestii: greutatea maxima a bagajelor, daca valizele sunt suficient de puternice, daca o sa-mi incapa toate lucrurile, daca zborul n-o sa fie anulat/amanat, daca o sa intarzii, daca sa iau taxiul sau autobuzul sau metroul. Sau daca o sa prin zborul de conexiune. A thousand things that could go wrong. Sunt genul de persoana care le ia in calcul pe toate, dar am tras concluzia ca asta imi mananca din nervi, ma face sa tremur si in general imi scurteaza viata. Nu, acum m-am decis sa fiu relaxata. After all, I'm going home.

Am venit cu Samid la aeroport. Lui i-au dat un pic lacrimile pe Queensboro bridge. Eu n-am reusit. Intr-un fel, ai multe motive de plans cand pleci din New York. Dar eu nu pot. Nu pot sa cred ca n-o sa-l mai vad niciodata. M-am uitat peste umar la cladirile alea inalte pe care le vezi in filme. Mi-am adus aminte cum am simtit prima oara cand le-am vazut pe viu, si care a fost gandul meu: "New Yorkul e singurul loc pe care l-am vazut care arata mai bine in realitate decat in poze sau in filme". Si mi-am dat seama care-i cauza. Gandeste-te cum e sa te uiti la o poza cu fundul unui ocean. Corali, pestisori, plante. Albastru si verde. E, acum imagineaza-ti cum e sa fii intins pe fundul oceanului, uitandu-te in sus si imprejur. Simti curentul marin impingandu-te dintr-o parte in alta. Si vezi lumina soarelui refractata in unde. E un sentiment pe care nu pot sa-l descriu altfel. Asa e in Manhattan. Esti pe trotuar, si daca te uiti in sus la cladirile inalte care te inconjoara (in special pe strazi inguste ca pe Wall Street), te simti ca pe fundul oceanului. Cerul pare mult mai inalt, sprijinit de blocurile ce te inconjoara. Te simti undeva jos, ca un pitic in lumea lui pitica, si in acelasi timp simti ca ceva se intampla si la un nivel superior.

Acum ma uit la cozi de avioane. Si, nu rade, simt ca mi-a crescut si mie o codita. Inca nu pot zbura, dar este vorba despre entuziasm si speranta. Ii multumesc vechii mele prietene pentru ca a exprimat acel entuziasm al meu mult mai bine decat mi-as putea permite eu (http://peculiarme.wordpress.com/2007/05/25/pofta-de-schimbare/).

Bipolarism

Mai sunt doua zile pana plec din Big Apple. Se intampla o chestie ciudata. Sa-l numim bipolarism la scara mica. Am doua stari care se schimba absolut random si la intervale diverse, de la parti ale zilei, pana la nivel de minute. Prima stare este nerabdare si dor de casa. Cand ti-e dor de un loc, ai in minte o imagine aurita, insorita, despre locuri, oameni si lucruri pe care le iubesti. Simpatica devine faza cand ma imaginez pe bulevardul insorit, ma imaginez urcand in autobuz. Si ghici ce: in autobuz, oameni batrani, care comenteaza frustrati despre un lucru despre care au o perceptie absolut confuza. Aici imaginea se intrerupe. Cand trec in faza 2, care se numeste parere de rau ca plec din New York, se pot intampla doua lucruri. Daca sunt pe strada, ma uit in sus, la cladirile inalte, si imi dau seama cat de mult o sa-mi lipseasca. Daca sunt in casa, ma uit la ceas si imi dau seama ca mai am putine sanse sa vad ceva din orasul asta mare. Si ma gandesc sa o iau la fuga. Nu m-am urcat pe Empire State Building, si nu am vazut nici un spectacol de pe Broadway. N-am apucat sa vad comedia aia britanica din cinema, Hot Fuzz, si nu m-am plimbat niciodata mai sus de strada 64. Nu stiu cu ce sa incep mai intai. Numai gandul ma streseaza si ma oboseste, si intr-un final ma hotarasc sa trag un pui de somn.
New Yorkul nu ma asteapta, alearga mai departe.

Referendum

Un referendum, un food festival si prima zi de vacanta - combinatie ce devine cumva intensa. Cum ieri a fost ultima zi de lucru la Carnegie, in sfarsit mi-am permis sa imi iau atitudinea de vacanta si de turist si sa umblu hai-hui prin New York.

Primul lucru de care mi-am dat seama ca l-am ignorat a fost latura culturala a vietii mele in the Big Apple. Nu tu un Broadway, desi locuiesc atat de aproape de teatre si artisti. Metropolitan Opera si New York City Ballet sunt la cateva strazi distanta. Cat de alienat poti fii asa incat sa nu te bucuri de ce te inconjoara?? Prin urmare aseara am cumparat niste bilete pentru balet: 3 mituri antice (Apollo, Orpheus, Agon), 3 spectacole intr-unul singur. Culmea e ca cel mai mult mi-a placut sala de spectacole, cu un candelabru ca o montura de aur cu diamante.

Azi, sambata, zi ploioasa si de odihna, m-am decis sa-mi inving lenea si sa ies pe 9th AVenue, unde are loc in fiecare an in perioada asta un imens festival. Pe intreg bulevardul, pret de 20 de strazi (ceea ce e mult), diverse grupuri etnice isi prezinta mancarurile specifice. Ca doar nu degeaba zona noastra se numeste "Hell's Kitchen". Se pare ca acum 40-50 de ani, zona in care stau era plina de imigranti saraci, veniti de prin toata lumea. Acum nu se mai vede nici un pic de saracie pe-aici.

Dupa ce m-am delectat cu combinatii gastronomice ingrijoratoare precum frigaruie pe pita, putina sangria si clatite frantuzesti cu mere si nuci, m-am decis sa imi fac si datoria patriotica si sa merg la Consulatul Roman, la referendum. Coada la care am stat aproape o ora, coada incolacita ca un sarpe prin incaperile consulatului, mi-a reamintit dureros de Romania. Oameni in varsta, care iti plescaie in urechi, doamne care incearca sa iti ia randul, stampile fara tus... Cumva romantic dar si dureros de autohton. Parca nici macar toaleta nu era toaleta americana ultimul tip :), pe care am ajuns sa o apreciez asa mult (what goes around, never comes around, pentru cunoscatori!). Cand vad chestii de acasa pe care stii ca nu le placi in mod special, brusc imi reamintesc de vorba: "e usor sa te obisnuiesti cu lucrurile bune". Si imi dau seama ca, la fel ca orice alta persoana, m-am obisnuit mult prea usor cu lucrurile bune din New York, si ma voi reobisnui mai greu cu lipsa lor in Bucuresti. But it's just a matter of adaptation.

P.S. Poza este facuta la o strada distanta de consulat. Este interesant cum poate ajunge propaganda pana si pe cabinele telefonice din midtown Manhattan...

Coney Island

Descopar incet-incet ca exista multe metode prin care poti sa evadezi din nebunia Manhattanului. Sunnyside mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez fiind in acelasi timp roman. Astazi, Coney Island mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez si in acelasi timp sa stai intins pe plaja, admirand valurile Atlanticului.

Pentru mine, Coney Island este un vestigiu al parcului de distractii tipic american din anii '60-'70. Cu un rollercoaster destul de vechi din lemn, cu vata de zahar colorata si cu mult-iubita inghetata cremoasa la cornet, pare modul perfect de a evada pentru cateva ore din traficul si agitatia unui oras gigantic.

Cativa colegi americani m-au insotit bucurosi intr-o astfel de escapada. Ne-am bucurat de soare, de plaja, si am incercat sa nu cheltuim dolar cu dolar pe fiecare prostiuta copilareasca. Mi-am adus aminte de copilarie, de parcul Cismigiu, de lanturile care imi erau atat de preferate. Cand am vazut acelasi lucru in marime naturala, mi-am amintit de joculetul pe care mi l-a facut mama cadou odinioara: mami, mai tii minte pestisorii aia care isi cascau gurile in sus si trebuia sa-i prinzi cat mai repede cu o undita cu magnet?

Este intr-adevar o experienta unica, si anume de fiecare data, atunci cand te urci intr-un rollercoaster si nu iti poti controla tipatul atunci cand isi da drumul la vale. Nu conteaza cate masuri de siguranta iti iei, ai pura si nemijlocita impresie ca vei cadea. Si atunci strangi bara puternic si tipi.

Poate singurul lucru care mi s-a parut ciudat a fost faptul ca nu mirosea a mare. Oceanul nu avea miros. Nisipul nu avea miros. Care sa fie explicatia?

Baseball

Inca un pic de spirit american intr-o picatura temporala. Mai mult sau mai putin metaforic exprimat, atunci cand te duci la un meci de baseball american, oricat de mult ti-ar displacea sporturile in general sau baseballul in particular, n-ai cum sa nu te simti bine.

Asta-seara am fost la Mets vs. Brewers, unde Mets erau starurile New Yorkerilor. Stadion urias, plin cu oameni care intr-o ordine destul de spontana au intrat si s-au asezat pe scaunele lor. Baseballul nu este un joc de contact, si totul se misca incet. Asta este probabil unul din motivele pentru care suporterii nu au parte de violenta si nu devin nici ei violenti.

Dar este ceva in atmosfera care te face sa fii antrenat in joc si sa scandezi. Jocul in sine e 10% din toata distractia. Cateva lucruri absolut necesare sunt un hot dog si o bere. Un tricou cu echipa favorita. Un stegulet, o sapca, sau un "finger". And you're in the game.

Cum mi se pare absolut frustrant sa ma uit la un joc ale carui reguli nu le cunosc, am intrebat in stanga si in dreapta care a faza. Dupa ce intelegi care e faza si care sunt "baietii buni", nu-ti mai ramane decat sa stai cu sufletul la gura si sa aplauzi cand baietii buni castiga punctul.

Dar de departe cele mai interesante mi se par pauzele dintre aruncari. Asa cum vezi in filme, un ecran imens domina stadionul, si ecranul acesta te face sa canti imnul echipei, in stil karaoke. Cel mai tare mi se pare asa-numitul "noise-meter", care invariabil ii face pe oameni sa aplaude si sa scandeze din ce in ce mai tare. Ritmul jocului este dictat de muzica. Fiecare jucator intra pe teren insotit de propria lui melodie. Dar ce zici de asta: mascota Pepsi, cu capul cat o minge de baseball, trage cu tunul in spectatori, lansand tricouri. In "love break", vezi cupluri alese absolut intamplator; si cand oamenii se vad pe ecran, au o reactie de surpriza extrema si se pupa cu foc. Daca nu va aduceti aminte de filmul cu Meg Ryan si Tom Hanks, e cazul sa-l mai vedeti o data.

Si cum legile lui Murphy se aplica si pe stadioane, daca cumva stai la o coada interminabila ca sa-ti iei niste popcorn, ei bine, sa fii sigur ca atunci se intampla cele mai interesante faze ale jocului. Empirically tested.
Veni, vidi, aplaudati.

Si cel mai important, nimic nu pare fake.

SanFran

San Fancisco.... o experienta minunata. In pliante este prezentat drept Golden City, cica din cauza cautatorilor de aur care s-au stabilit initial aici. Dar, asa cum spunea Raluca, gazda mea minunata, punand mana pe un fir de grau ce crestea la o margine de poteca, San Francisco e auriu mai curand datorita granelor ce profita necontenit de fertilitate. Si, as adauga, datorita soarelui ce straluceste 10 luni pe an.

San Francisco este paradisul plantelor. In stil american. Paradisul gazoanelor aranjate cu multa grija, a copacilor atent aliniati pe langa drum, a florilor divers colorate. Daca iti place soarele, plantele si oceanul, California e un loc de vazut. Am vazut un portocal intr-o curte vecina. Era atat de incarcat cu portocale, incat iti dadea impresia ca ii usurezi existenta servindu-te cu un fruct. Dar, cum ar fi de asteptat in State, probabil ca proprietarii au montat o camera de luat vederi pe tulpina.

San Francisco este salasul oamenilor cu bani care isi doresc liniste. Oamenii muncesc mult aici - doar e Silicon Valley - poate mai mult decat dau impresia. Biznisul e biznis. Dar suburbiile din San Francisco iti dau casuta, gradina si linistea de care ai nevoie ca sa-ti reincarci bateriile. Plantatul trandafirilor poate fi o activitate deosebit de relaxanta, sau chiar spalatul curtii cu furtunul. Muncile casnice sunt o corvoada in timpul saptamanii, dar ofera relaxare in weekend.

San Francisco iti arata cum arata lucrurile cand merg bine. Are o infrastructura grozava (un lucru pe care intotdeauna il apreciez la un oras).

San Francisco... since it's been a while, mi-am pierdut inspiratia.

Sunnyside

Azi am avut placerea sa scap pentru cateva ore din Manhattanul cel agitat si sa cunosc o parte mai linistita si, intr-un fel, mai familiara, a New Yorkului. Trebuind sa trimit niste cutii cu carti spre casa, am ajuns in Sunnyside, o parte cu adevarat insorita si linistita a Queens-ului. Un nene foarte simpatic, a.k.a. a man with a van, ne-a adus cu tot cu cutii pana la firma de transport. Sot casnic, tata de baiat de 6 ani, Tony este fascinat de oameni si tipul asta de munca ii da ocazia sa cunoasca cat mai multi. Am avut subiecte interesante de discutat, incepand cu cat de usor/greu e sa inveti o limba straina, cum e sa inveti chineza, despre tehnici vizuale de memorare, memorie vizuala si auditiva. Despre a fi fotograf si cum e sa nu ai atentie distributiva. Despre problemele in casatorie si cat de sensibil e un copil la tipetele din casa. Despre familia lui adoptiva poloneza si despre familia lui adevarata, din rezervatia amerindiana.

Dupa ore de condus si de vorbit, dupa carat zeci de kilograme si dupa platit zeci de dolari, am ajuns la unul din restaurantele romanesti din apropiere. Sunnyside este cunoscut drept comunitatea romanilor din New York. Restaurantul, un loc luminos si curat, ne-a invitat sa ne uitam la B1 TV si MTV Romania cat asteptam sa se incalzeasca ciorbitele si mamaliguta. Corina a remarcat amuzata cum stilul american (i.e. TV-ul flat screen, pus pe perete) contrasta cu stilul romanesc (i.e doua icoane puse in dreapta si stanga ecranului).

De fapt toata zona mi se pare o simbioza intre viata americana si valorile romanesti. Si mi-a placut ce am simtit: toate avantajele New Yorkului, plus sarmalute.

Cand mi-am dat seama ca ceva care seamana un pic cu acasa e atat de aproape de mine, m-am reintors acasa cu o noua pofta de viata si de explorare. Imi dau seama ca am fost un pic cam dura cand am descris Bard-ul. Cand il priveam, poate ca imi doream prea mult ca totul sa nu mai fie asa american, sa aiba si el un mic element romanesc.

Capitol incheiat

Am avut ocazia sa vizitez din nou campusul in care am locuit un semestru. E o adevarat provocare sa vezi campusul din Bard printr-o perspectiva schimbata, cu lentile de New York. A fost grozav sa-mi revad toti prietenii, desi conversatia cu fiecare nu dureaza mai mult de 3 minute. In medie. E sentimentul ala pe care il ai de la inceput care nu te lasa sa investesti prea mult intr-o prietenie, pentru ca "oricum se va termina". Si toti gandesc asa, inclusiv tu. Prin urmare... nu imi pare rau ca plec. Imi pare bine ca ma intorc la prietenii la care tin cu adevarat.

Am nimerit in mijlocul unui festival studentesc, un "Spring Fling". Decadenta si narrow-mindedness. Cu totii ne facem o banda de rock alternativ ca sa spunem ca am facut ceva la 20 de ani ("glory days"). Cu totii fumam iarba, pentru ca suntem cool, si cu totii ne imbatam muci, pentru ca ne e frica sa avem o relatie in toate facultatile mentale. Si hai sa ne imbracam aiurea, sa purtam slapi si sa ne dam un look cat mai dezordonat.

Bard e una din cele mai scumpe din America. Si e pentru copii speciali. E pentru copii care nu-si gasesc locul la Harvard sau la Berkeley. E pentru artisti, pentru copii care necesita atentie speciala. Intr-o lumina sumbra, se aseamana unui sanatoriu: campusul este frumos, cu multa natura (un lucru pe care l-am apreciat de la inceput). Dar e un loc in care cineva intotdeauna trebuie sa curete dupa tine. Pentru ca acesti copii sunt incapabil sa gateasca altceva in afara de supa la plic sau sa traga apa la toaleta dupa ce o folosesc.

Nu ma intelegeti gresit. Bard nu e Statele Unite. Asa cum nici New Yorkul nu este.
Si, din nou, am avut o experienta frumoasa aici. Dar oamenii au facut experienta asa frumoasa. Locul e gol de substanta. E o carte postala.
E un capitol incheiat.
Multumesc oamenilor si voi pastra pozele cu campusul.
Si voi pasi inainte.

AMR

n-A Mai Ramas mult si ma voi intoarce acasa. Ca la orice sfarsit de calatorie, sunt intr-o permanenta stare de asteptare. Numar zilele si sper ca totul va fi bine. Pe de alta parte, ca la orice sfarsit de calatorie, simt ca zilele intra intr-un sac si trebuie sa ma bucur cat pot de ele. Atmosfera este relaxata, si la serviciu si pe strada. Probabil pentru ca, pentru prima oara in un stiu cate luni, New Yorkul se bucura de 25 de grade Celsius, de soare si de pomi infloriti.

Sunt trei liste mentale pe care le construiesc in paralel. In primul rand, este lista cu ce voi face cand ajung acasa. Programul pare plin, si un pic stresant, din cauza nenumaratelor examene. Dar pare mult luminat de soarele verii si de fetele zambitoare ale celor dragi. Mi-e dor de facultate, de Lucky, de BCU, de Vama Veche si de gratare la Paulesti. Mi-e dor de masinuta mea rosie si de facut slalom prin gropile Bucurestiului.

In al doilea rand, este lista lucrurilor pe care le mai am de facut aici. Pe langa lucrurile nasoale gen final papers sau serviciu, sunt si multe lucruri (si locuri) frumoase care inca ma mai asteapta. Voi vizita Washington D.C. in cateva zile si voi vedea capitala pe care toata lumea o lauda. Voi vedea in sfarsit planetarium-ul din Museum of Natural History, ma voi urca in sfarsit pe Empire State building, voi merge la un meci de baseball. Lucruri standard pentru un turist, pe care insa le-ai regreta daca nu le-ai vedea dupa luni intregi de stat in New York. Si poate voi merge in sfarsit la comunitatea romaneasca din Queens, sau in biserica ortodoxa romaneasca din Upper West Side.

In al treilea rand, este lista lucrurilor de care imi va fi dor. Genul de lucruri banale, zilnice, dar pe care ti le amintesti apoi cu melancolie. Imi va fi dor de...

• Mersul prin oras fara un ban in buzunar, cardul e de ajuns
• Sushi si miso soup, noua mea obsesie in materie de supa
• Smoothie-urile de fructe facute pe loc
• eBay si Amazon – pentru ca pasiunea mea pentru shopping se reduce la carti (si am cumparat cam 50 pana acum?..)
• Bagels with cream cheese, a.k.a. paine cu branza topita, dar care un gust atat de aparte (un produs pe care l-am considerat absolute banal si tampit la inceput)
• Faptul ca orice taxi te ia pe orice distanta
• Netflix, eficientul serviciu de inchiriat filme
• Metroul sau trenul care pleaca din loc nu mai mult 5 secunde dupa ora stabilita
• Google maps, sau cum sa afli locatia stiind numai codul postal
• Weekly response paper, cel mai eficient mod de a evalua constant un student
• Masinile de spalat si uscatoarele, unde poti amesteca culorile hainelor cat vrei
• Home delivery, aplicat la orice (ex. Tocmai ti-ai cumparat niste sosete? Ti le livram gratuit acasa, in aceeasi zi!)
• Promptitudinea cu care raspund oamenii la e-mail-uri
• Siguranta cu care mergi pe strada la 3 noaptea
• Placerea studiului in comun cu prietenii (of course, daca as avea ocazia, as face asta tot timpul si acasa…)

AMR 35 zile, 2 ore si 7 minute

Gay

Ieri am avut parte de o experienta unica in viata. (Trebuie insa sa atrag mai intai atentia parintilor mei ca voi vorbi despre niste lucruri despre care generatia mea un e jenata sa vorbeasca, si imi cer de pe acum scuze lor si celor ce citesc daca sunt deranjati de ceea ce spun sau modul in care ma exprim..)

Pana acum am fost nitel stresata de numarul de persoane gay pe care le intalnesc aici in State. In comparatie cu Romania, aici este absolut imposibil sa nu cunosti la un moment dat pe cineva cu o alta orientare sexuala. Si totusi, pana acum n-am reusit sa percep asta ca pe un fenomen zilnic, banal. Am refuzat de cele mai multe ori sa etichetez pe cineva ca fiind gay, desi erau semne, pur si simplu pentru ca in mintea mea a fi gay este un caz exceptional, de unul intr-un milion. Am incercat intotdeauna sa gasesc explicatii alternative.

Multe s-au schimbat aseara. Aseara am fost intr-un club gay. Pentru o vreme am fost singura fata din grup. Si eram singura straight. Cu ocazia asta amicul meu cel mai apropiat a recunoscut ca e homosexual. Aveam mici banuieli, dar intotdeauna am refuzat sa cred ca este o varianta prea probabila. E incredibil cat de usurati ne-am simtit amandoi dupa ce mi-a spus. Si este incredibil cat de lipsita de tensiune a fost toata seara, tinand cont ca eram intr-un bar unde erau 3 femei si restul numai barbati, aratosi, dar care nici nu se uitau la mine.
 I-am spus amicului meu ca pe de-o parte ma simt nasol cand sunt inconjurata de atatia barbati si stiu ca nici unul nu poate fi atras mine. Este o chestie de feminitate, daca vrei. Pe de alta parte, i-am spus ca ma simt extraordinar de in siguranta tocmai pentru ca stiu ca nimeni nu-mi da atentie (inclusiv intr-o maniera „potential periculoasa”).

Sentimentul de eliberare a dat roade. Am putut aprecia un concurs de cantat. Nu cred ca e doar un stereotip: homosexualii au voci minunate. Am aplaudat cu fervoare. Dupa, am dansat. Si, inca o data, nu e un stereotip: homosexualii danseaza superb. Mami, mi-as fi dorit sa vezi prin ochii mei cat de frumos dansau baietii aia. De multe ori ma opream sa le admir miscarile. Am si dansat cu cativa. Nici un stres ca vor interpreta gresit gestul meu. Desi sunt de obicei foarte stresata cand dansez cu cineva (si devin rigida, nu ma pot coordona cu respectiva persoana), de data asta lipsa tensiunii si-a spus cuvantul.

Sa nu intelegeti gresit. Da, cred ca lumea homosexualilor este o alta lume. E o lume care mi se pare interesanta, dar pe care o voi admira intotdeauna din afara. Poate pare ciudat ce spun, dar am simtit si simt ca e vorba de doua specii diferite. Cu multe lucruri in comun, dar cu cateva lucruri esentiale diferite. Si cred ca speciile astea sunt autosuficiente, contactul intre ele nu este fundamental, nu au nevoie una de alta. Partea interesanta este ca suntem singurele specii de pe pamantul asta care ne dam seama de asta.

Unde sunt salcamii cei nebuni?

Caut de ceva vreme semne de primavara. Sunt cativa copaci pe strazile New Yorkului. Aliniati frumos si rasfirati cat sa nu deranjeze trecatorii. Dar sunt inca goi. Unde este verdele crud? Unde este mugur-mugurelul? Unde este primavara de care imi tot canta Tudor Gheorghe?
Acum, Tudor Gheorghe este singurul care imi mai aminteste ca undeva, in alte parti ale lumii, este primavara. Singurele flori pe care le vad sunt narcisele galbene care acum zambesc stins din vaza de pe birou. Cand ma intorc de la munca le vad si zambesc. Sunt mult mai frumoase atunci cand si soarele zambeste la ele si scoate galbenul din ele si mi le arunca in ochi. Nu au miros.

De la un timp nu mai miros nimic in New York. Mi s-a facut dor de casa, recunosc. Dar este un lucru pe care il recunosc cu mare bucurie. Mi-e dor de parinti. Mi-e dor de prieteni. Este un lucru minunat sa fii departe de cei dragi si sa stii ca iti sunt aproape, aici in inima. Si ca te vei intoarce la ei.

Cea mai mare frica a celui care pleaca este ca atunci cand se intoarce nu va fi primit cu bratele deschise. Asa cum se asteapta. Stii, pentru cel care pleaca, lucrurile care sunt acasa sunt la fel. Raman cu amintirile si cu sentimentele pe care le-am avut pana am plecat. Sunt undeva puse bine si se pastreaza fara sa-si piarda pic de intensitate.

Dar cand te intorci iti dai seama ca unele lucruri s-au schimbat. Nu stiu cat de pregatita sunt pentru acel soc. Toti imi sunt dragi ca atunci cand am plecat. Imi sunt dragi si cei care nu ma au la inima.

Privesc cu raceala studii psihologice si sociologice care iti spun ca atunci cand pleci pentru ceva timp 1. la inceput ti-e greu sa te adaptezi la schimbare; 2. ajungi sa te obisnuiesti si incepi sa te bucuri de chestiile pe care nu le-ai avut; 3. ti se face dor; 4. te intorci si esti socat de lucrurile care sperai sa se schimbe si nu s-au schimbat, si de lucrurile care sperai ca nu se vor schimba si s-au schimbat deja. Le privesc cu raceala pentru ca le lipseste o oarecare autenticitate.
Acum, cand traiesc acele etape, mi se pare ca sunt un pic diferite fata de cum au fost descrise. Si mi se par mai reale.
Nu mi-a fost greu sa ma adaptez. Dau vina pe varsta. Si da, am ajuns sa apreciez lucruri pe care nu le ai in Romania. De exemplu Starbucks.
Dar acum sunt in etapa "fuck Starbucks, vreau mamaliga!".

Mi-e dor de piata Universitatii. Mi-e dor de 601. Mi-e dor de atmosfera din facultate. Mi-e dor de BCU. Mi-e dor de Sandoiu. Mi-e dor de toti cei care mi-au fost permanent alaturi si acum le simt lipsa. Mi-e dor de mama si de tata. Si da, fuck Starbucks, vreau pateuri. Unde e Fornetti-ul de langa statia de autobuz?

Acesta nu este un blog entry pentru cei care cauta ceva nou si interesant. Este doar o frantura din sufletul meu pe care o trimit tuturor celor dragi. Sa stie ca ii iubesc si astept cu nerabdare sa ii vad si sa ii imbratisez. Maine m-as urca in avion si as veni catre tara pe care o iubesc.
Un indemn parca vine din folclor..

mugur, mugur
mugurel
mugur, mugur
mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel

ca ne-am saturat de iarna
mugur mugurel
si de rautate-n tara
mugur mugurel
si de rautate-n tara
mugur mugurel

bate-i, Doamne, pe ciocoi
mugur mugurel
cum ne bat si ei pe noi
mugur mugurel
cum ne bat si ei pe noi
mugur mugurel

mugur, mugur
mugurel
mugur, mugur
mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel

La multi ani, tatal meu! Dumnezeu sa te tina sanatos si aproape de cei ce te iubesc.

Romanian language

Am citit deunazi din intamplare un articol de Wikipedia numit "Romanian Language". Am gasit in el multe raspunsuri la multe intrebari pe care am inceput sa mi le pun in legatura cu limba mea materna, inca de cand am venit in America.
Cred ca va fi interesant sa va impartasesc si voua detalii frumoase, curiozitati, chestii haioase in legatura cu limba romana. Daca nu e nimic funny in ceea ce scrie mai jos, macar interesant cat de cat sper ca va fi.

Romanian developed in isolation with regard to the other Romance languages. Therefore, it was influenced by Slavonic (due to migration/assimilation, and feudal/ecclesiastical relations), Greek (Byzantine, then Phanariote), Turkish, and Hungarian, while the other Romance languages adopted words and features of Germanic.
Out of the main Romance languages, Romanian is closest to Italian, the two show limited degree of asymmetrical mutual intelligibility, especially in their cultivated forms: speakers of Romanian seem to understand Italian more easily than the other way around.
Obs. De multe ori m-am minunat cat de similara mi se pare italiana.

In the following sample sentence (meaning "She always closes the window before having dinner.") cognates are written in bold:
Ea închide întotdeauna fereastra înainte de a cina. (Romanian)Ea semper fenestram claudit antequam cenet. (Latin)Ella (or lei) chiude sempre la finestra prima di cenare. (Italian)Elle ferme toujours la fenêtre avant de dîner. (French)Ella siempre cierra la ventana antes de cenar . (Spanish)Ela fecha sempre a janela antes de jantar. (Portuguese)Ella tanca sempre la finestra abans de sopar. (Catalan) On the other hand, Romanian vocabulary has been strongly influenced by French and Italian in the Modern Age (see French, Italian and other international words). At present, the lexical similarity with Italian is estimated at 77%, whereas French follows at 75%, Sardinian 74%, Catalan 73%, Spanish at 71%, Portuguese and Rheto-Romance at 72%.
The languages of the "Balkan linguistic union" belong to distinct branches of the Indo-European language family: Bulgarian and Albanian, and in some cases Greek and Serbian. The shared features include a postposed definite article, the syncretism of genitive and dative case, the formation of the future and perfect tenses, as well as the avoidance of infinitive.
Of great importance was the influence of Old Church Slavonic, as it was the liturgical language of the Romanian Orthodox Church (compared to western and central European countries which used Latin) from the Middle Ages, until the 18th century.
Borrowings from Old Church Slavonic include: a izbăvi < izbaviti "to save", a blagoslovi < blagosloviti "to bless", blajin < blažĕnŭ "merciful, peaceful", cinste < čĩştĩ "honesty", ispravă < isprava "deed, accomplishment", vrednic < vrĕdĩnŭ "dignified, worthy", jertfă < žrŭtyva "sacrifice, immolation", mir < miro "chrism, holy oil".
As was characteristic of the Middle Ages, the Church had a great influence on people's lives. Thus even basic words such as a iubi "to love", glas "voice", nevoie "need", and prieten "friend" are of Church Slavonic origin. Names were also influenced by the use of Slavonic in Church and in administration.
Even before the 19th century, Romanian came in contact with several other languages. Some notable examples include:

• Greek: folos < ófelos "use", buzunar < buzunára "pocket", proaspăt < prósfatos "fresh"
• Hungarian: oraş < város "town", a cheltui < költeni "to spend", a făgădui < fogadni "to promise", a mântui < menteni "to save"
• Turkish: cafea < kahve "coffee", cutie < kutu "box", papuc < papuç "slipper", ciorbă < çorba "wholemeal soup, sour soup"
• German: cartof < Kartoffel "potato", bere < Bier "beer", şurub < Schraube "screw"

Romanian is the only Romance language where definite articles are enclitic: that is, attached to the end of the noun (as in North Germanic languages), instead of in front (proclitic ). They were formed, as in other Romance languages, from the Latin demonstrative pronouns.
Obs. That is soooo coool!
Contemporary Romanian - highlighted words are French or Italian loanwords:
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Romanian, excluding French or Italian loanwords - highlighted words are Slavic loanwords:
Toate fiinţele omeneşti se nasc slobode şi deopotrivă în destoinicie şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu cuget şi înţelegere şi trebuie să se poarte unele faţă de altele după firea frăţiei. Romanian, excluding loanwords:
Toate fiinţele omeneşti se nasc nesupuse şi asemenea în preţuire şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu cuget şi înţelegere şi se cuvine să se poarte unele faţă de altele după firea frăţiei.

Trotuar

Azi cand am iesit de la munca m-am hotarat sa nu mai iau metroul, ci sa merg pe jos. Fericita din diverse motive, am spus ca trebuie sa imi las catva timp cu mine, in care sa ma bucur. Drumul a fost lung, iar prin New York nu poti merge decat in zig-zag: "50th St, 5th Ave, 51st St, 6th Ave, 52nd St"... Ceea ce este interesant in genul asta de mers prin oras este ca poti avea variante nenumarate de a pleca din acelasi punct si a ajunge la destinatie. De aceea incerc tot timpul sa merg pe strazi pe care nu am mai mers.

Azi am ales sa strabat un pic Fifth Avenue, care pare-se ca este cea mai scumpa strada din New York/SUA/America/lume? Oricum ar fi, nu te costa absolut nimic sa o strabati cu pasul. La un moment dat, mi-am dat seama ca am luat-o in directia gresita. E incredibil de paradoxal sa te pierzi in Manhattan. Strazile sunt numerotate crescator de la sud la nord, iar bulevardele de la est la vest. Asa ca ce mare chestie? Eh problema e sa-ti dai seama in ce directie este nordul. Recomand busola :) pe care o port in poseta dar mi-e prea jena sa o scot si sa o consult in mijlocul strazii.

Facand coltul de pe 5th Ave, am incercat sa o iau pe strazi pe care nu am fost niciodata. Am vazut pentru prima oara Hilton Hotel, Sheraton Hotel. In Sheraton, langa scara principala, erau niste ferestre imense care dadeau spre un subsol. Dincolo de ele, niste oameni dadeau de zor la biciclete intr-o sala de fitness. Barbati cu parul alb, femei cu riduri pe gat. De cealalta parte a ferestrelor, pe trotuar, un grup de negri tineri se hilizeau de zor la ce vedeau inauntru. Poti simti cum political corectness se transforma in discriminari de diverse feluri. Gandeste-te cum e sa fii in ultimul vagon de metrou (pentru ca e cel mai aproape de iesire), un vagon in care tu esti singurul tanar cu fata de culoare alba.

Ce m-a facut sa scriu despre drumul meu spre casa este de fapt un gand nascut din simplul si inocentul fapt de a merge pe trotuar in New York. In timp ce mergeam la pas, pe partea dreapta a trotuarului (dintr-un oarecare obicei de sofer) mi-am dat seama cat de lat este trotuarul pe care calc. Brusc mi-am dat seama ca trotuarele din Manhattan sunt mai late decat strazile Bucurestiului. Se leaga cumva de faptul ca, desi cladirile sunt atat de inalte aici, nu simti ca te sufoci cand mergi printre ele. Dar ceea ce pentru mine a fost deosebit de important a fost sentimentul ca sunt neinsemnata. Oameni de afaceri in costume treceau pe langa mine la telefon. Se considera importanti in propria lor viata?

Cineva drag imi spunea ca New Yorkul este un Babilon. Si asa este. Dar sentimentul pe care l-am avut azi mergand pe trotuar, sentimentul ca suntem atat de multi oameni mici si neinsemnati care de fapt ne credem importanti in propria viata m-a umilit si m-a bucurat. Mi-am adus aminte cum de in Romania toti suntem presedinti, directori, sefi, manageri. Trotuarul de pe 5th Ave iti raspunde: SI CE?!?

In orice minut, un multimilionar poate sa treaca pe langa bietul vanzator de covrigi (pentru ca da, sunt multi vanzatori de covrigi pe-aici). Si sa-i vezi pe amandoi, si sa-ti dai seama cat de asemanatori sunt. Si cat de la fel de egal cu ei esti si tu in fiind ceva mai mult decat nimic.

Nosce te ipsum?

.. prin ochii celorlalti.
Se numeste Johari. O cunoasteti. Prin urmare, daca vreti sa aflati ce fel de animal (cred altii ca) sunt, dati click aici

http://kevan.org/johari?name=eingebung

Nu dureaza decat un minut.

Coincidente la Carnegie

Este sambata dupa-amiaza. Zi relaxanta, de somn, dupa o saptamana de lucru.
M-au consumat foarte mult orele petrecute la Carnegie. Stii cum e, trebuie sa ai permanent grija sa fii "tzutz", imbracat formal, aranjat, impecabil. In prima zi nici nu am luat pranzul, desi in mod normal ai dreptul la o ora pentru papat. Pe de-o parte, pentru ca am vrut sa par fata muncitoare, care se dedica lucrului. Pe de alta parte, am avut emotii si nici o pofta de mancat.

Saptamana a fost plina de surprize placute si de realizari. Sefu' Devin mi-a zis ca este foarte
multumit daca ii scriu cate un articol pe saptamana. Am descoperit cu surpriza ca daca scriu doar unul ma plictisesc. Prin urmare am scris 2. Si tot am ajuns sa ma plictisesc. Asta si pentru ca nu-mi permit sa fac nimic in afara de ce e pentru serviciu acolo. Prin urmare, aseara le-am spus ca as fi incantata daca i-as putea ajuta cu MAI MULT [pentru ca altfel stau degeaba, gandeam in acelasi timp]. Cu ocazia asta, poate capata mai multa incredere in mine si ma pun la treaba serioasa.
Nu ca nu-mi place ce fac. Asa cum scriam acum cateva zile, imi place libertatea pe care o am. Imi aleg numai subiecte uschite, care au cat mai putin de-a face cu politica si cat mai mult cu stiinta&tehnica. Doamne, pe cine oi fi mostenit!!! Articolul despre Microsoft si Wikipedia va aparea saptamana viitoare, voi posta linkul aici. Next va fi ceva pe scandalul inarmarii spatiului provocat de gestul Chinei de a-si distruge propriul satelit de telecomunicatii :)). More or less nasty.

Surprizele placute:
1. Celalalt sef al meu (cel care parea de pe alta planeta) este absolvent de filosofie. Acum inteleg totul :). Cand l-am intrebat cum de nu mi-a spus asta, si ca sunt placut surprinsa, a scos din buzunarul de la palton Republica lui Platon (nu Palton, Doamne!). Da, foarte haioasa faza.
2. viitorul prof al meu de la NYU este in board-ul Carnegie. Si a scris in Ethics and International Affaris, o revista Carnegie, la fel ca si cea la care scriu acum. Poate il intalnesc pe la vreun cocktail in birou si-mi pun o pila pentru master!
3. Un alt coleg de-al meu, care scrie la revista Global Policy Innovations, este, citez "un filosof german care si-a facut doctoratul cu marele filosof politic al secolului XX John Rawls. Impressive!
4. O colega de la Carnegie a fost in acelasi program Soros (UEP) la Bard acum ZECE ANI! De origine bulgaroaica, acum e bine mersi maritata cu un coleg de la Bard si sta in Manhattan. That's how you do it girl!

Ultima chestie: am avut surpriza sa fiu invitata de sefii si colegii mei la un Irish pub vineri seara. A fost foarte bine: am baut bere irlandeza si fel de fel de bauturi specifice si ne-am destins toti. Simt ca am spart cumva gheata si atmosfera va fi mai prietenoasa de saptamana viitoare. We'll see!

Am scris cam mult. Despre cursuri voi povesti il alt entry, mai incolo.

Umor american

Cea mai cunoscuta figura de stand-up comedy. Daca reusiti sa treceti peste o anumita jena, you may actually enjoy it.
Cea mai simpatica mostra de Lisa Lampanelli (si nu Minelli!): partea 1 si partea 2

Addendum: Am gasit partea 3 si partea 4.

Prima zi de lucru

First day of work - cum se procedeaza.
Of course, am avut super emotii. Sa fie totul perfect. Sa n-o scrantesc cu nimic. Deh, first impression counts.
In ultimul timp am avut urmatorul motto: Nu lasa lucrurile marunte sa te impiedice sa realizezi lucrurile mari. Prin urmare, prima mea grija (in ordine temporala SI logica) a fost sa reusesc sa ma trezesc la 7.30. O ora minunata pentru tine, spun cei care imi cunosc stilul de dormit. Dar, intr-adevar, daca stai sa te gandesti, daca nu reusesti sa faci un lucru simplu gen sa te scoli la timp, sau daca ramai blocat in casa etc. nu ajungi sa faci lucrurile pe care consider importante in viata de zi cu zi.

De ajuns cu teoria. Am reusit sa ma trezesc, am dormit oribil (de stres), m-am trezit buimaca. M-am imbracat cat am putut eu de elegant. Am ajuns cu 20 de minute inainte de ora. Evident, sefii mei au ajuns dupa o ora. Nu-i nimic. Am stat la taclale cu secretara Peggy, o doamna in varsta si cu o oarece tinuta, dar plictisita si a.k.a. foarte vorbareata si plina de barfe si povestiri. She's nice. Performanta a fost ca pana la sfarsitul zilei mi-a retinut numele, ea care se mandrea ca nu e "good with names".

Atmosfera din birou e relaxata. Deocamdata sunt singura cu cei doi sefi ai mei, amandoi tipi tineri in jur de 30 de ani. Unul din ei e serios, chelios cu ochi albastri. Il simt sef. El imi da sarcinile si el imi verifica articolele. Il limbaj BGIA, el este mentorul meu. Celalalt pare mai tanar, aiurit, cu parul in toate partile si cu ochelari. Canta incetisor in timp ce lucreaza. Dar e foarte simpatic. El pare geniul informatic, cel care se ocupa cu structura revistei, cu structura site-ului. Cum in cv m-am laudat ca stiu C si Java, maine il voi ajuta la niste baze de date si niste motoare de cautare personalizate pentru site. De-abia astept.

Imi place la nebunie ca am libertate de miscare si ca munca mea consta in scris articole pe teme ce se leaga de etica si de globalizare, dar temele pot fi oricat de diverse. My philosophical expectations are met. Ba chiar am fost incurajata sa scriu pe ce imi place, pe ce ma preocupa si pe ce stiu eu mai bine. De ce nu, pe probleme stiintifice.

Apropo de asta, am terminat in sfarsit primul meu articol pentru ei. S-a transformat incet dintr-un articol de 500-800 cuvinte in 2000 de cuvinte. Va fi publicat in curand, voi pune linkul aici. Celule stem. Urmatorul articol va fie pe Wikipedia (asta apropo de teza de licenta a lui Cristi care, sper a fost finalizata cu succes :)).

A fost epuizant. De emotii n-am avut pofta de mancare si n-am mancat la pranz. Maine probabil ii voi insoti pe sefii la pranz. Social networking. Sunt tipi destepti si am multe chestii pe care le pot discuta cu ei. Thank God nu e serviciu zi de zi, 5 zile pe saptamana. Nu as rezista chiar asa mult. Desi seamana mult cu statul in biblioteca pe care il practic de obicei. :)

Pe maine. First day of work - cum se procedeaza.
Of course, am avut super emotii. Sa fie totul perfect. Sa n-o scrantesc cu nimic. Deh, first impression counts.
In ultimul timp am avut urmatorul motto: Nu lasa lucrurile marunte sa te impiedice sa realizezi lucrurile mari. Prin urmare, prima mea grija (in ordine temporala SI logica) a fost sa reusesc sa ma trezesc la 7.30. O ora minunata pentru tine, spun cei care imi cunosc stilul de dormit. Dar, intr-adevar, daca stai sa te gandesti, daca nu reusesti sa faci un lucru simplu gen sa te scoli la timp, sau daca ramai blocat in casa etc. nu ajungi sa faci lucrurile pe care consider importante in viata de zi cu zi.

De ajuns cu teoria. Am reusit sa ma trezesc, am dormit oribil (de stres), m-am trezit buimaca. M-am imbracat cat am putut eu de elegant. Am ajuns cu 20 de minute inainte de ora. Evident, sefii mei au ajuns dupa o ora. Nu-i nimic. Am stat la taclale cu secretara Peggy, o doamna in varsta si cu o oarece tinuta, dar plictisita si a.k.a. foarte vorbareata si plina de barfe si povestiri. She's nice. Performanta a fost ca pana la sfarsitul zilei mi-a retinut numele, ea care se mandrea ca nu e "good with names".

Atmosfera din birou e relaxata. Deocamdata sunt singura cu cei doi sefi ai mei, amandoi tipi tineri in jur de 30 de ani. Unul din ei e serios, chelios cu ochi albastri. Il simt sef. El imi da sarcinile si el imi verifica articolele. Il limbaj BGIA, el este mentorul meu. Celalalt pare mai tanar, aiurit, cu parul in toate partile si cu ochelari. Canta incetisor in timp ce lucreaza. Dar e foarte simpatic. El pare geniul informatic, cel care se ocupa cu structura revistei, cu structura site-ului. Cum in cv m-am laudat ca stiu C si Java, maine il voi ajuta la niste baze de date si niste motoare de cautare personalizate pentru site. De-abia astept.

Imi place la nebunie ca am libertate de miscare si ca munca mea consta in scris articole pe teme ce se leaga de etica si de globalizare, dar temele pot fi oricat de diverse. My philosophical expectations are met. Ba chiar am fost incurajata sa scriu pe ce imi place, pe ce ma preocupa si pe ce stiu eu mai bine. De ce nu, pe probleme stiintifice.

Apropo de asta, am terminat in sfarsit primul meu articol pentru ei. S-a transformat incet dintr-un articol de 500-800 cuvinte in 2000 de cuvinte. Va fi publicat in curand, voi pune linkul aici. Celule stem. Urmatorul articol va fie pe Wikipedia (asta apropo de teza de licenta a lui Cristi care, sper a fost finalizata cu succes :)).

A fost epuizant. De emotii n-am avut pofta de mancare si n-am mancat la pranz. Maine probabil ii voi insoti pe sefii la pranz. Social networking. Sunt tipi destepti si am multe chestii pe care le pot discuta cu ei. Thank God nu e serviciu zi de zi, 5 zile pe saptamana. Nu as rezista chiar asa mult. Desi seamana mult cu statul in biblioteca pe care il practic de obicei. :)

Pe maine.