Get a first life

Am primit azi un e-mail de la developerii The Sims Online. Au relansat platforma si vor sa invite toti fostii jucatori din nou in minunata lume virtuala Sims. Pentru cei care nu stiu la ce ma refer, este vorba de o platforma de interactiune online care reuneste cu succes toate avantajele haioase ale jocului The Sims. Practic, o lume virtuala. Sau un program complex de chat, depinde de viziuni si interese.

Eh, baietii lansasera varianta in 2002. Intre timp, au scos o varianta mult mai buna a jocului, Sims 2, dar pentru varianta online au ramas pe varianta veche. Intre timp capacitatile hardware, grafice si internet s-au schimbat in intreaga lume. Incet-incet, au ramas in urma, mai ales ca le-au luat-o si altii inainte (vezi Second Life).

Baietii sunt insa deschisi la minte, au creat si au participat pe forumuri de discutie, au creat pagini wiki gen open-source si i-au lasat pe utilizatori sa-si puna imaginatia la lucru.

O idee draguta si interesanta, in principiu, mai ales pentru o jucatoare infocata de Sims ca mine. Cred ca merita sa povestesc insa de ce nu am devenit un The Sims Online freak. Acum un an, in State fiind, lucrurile parand atat de usor de platit cu cardul (si banii usor de cheltuit), am decis sa investesc 10 dolarei si sa vad cat de entertaining poate fi TSO. Plimbandu-ma intr-o zi cu soare prin cartierul TSO, am intrat intr-o casa random, asa cum se intampla de obicei cu utilizatorii noi care nu si-au stabilit inca un stil virtual de viata. In acea casa, nimic obisnuit la prima vedere. Patru oameni (simsi adica) stateau impreuna, jucau sah, tenis, si chatuiau de zor. Cum sunt un animal prietenos, m-am bagat si eu in vorba. (Asta ma face sa aseman mult TSO cu un mIRC modernizat, dar care are ca activitate ultima vorbitul cu oameni complet necunoscuti.)

Elementul socant din poveste nu a aparut in momentul in care oamenii mi-au povestit ca sunt din California, si in care eu le-am spus ca sunt in New York, pe partea cealalta a continentului. Internetul face ca o astfel de conversatie sa cada in banalitate. Elementul socant a fost atunci cand cei patru indivizi mi-au impartasit faptul ca ei de fapt sunt o familie - mama, tata, doi copii - care stau fiecare frumos in fata cate unui calculator si nu fac nimic altceva decat sa isi duca in liniste viata - VIRTUALA.

Just think about it.

Cand mi-am revenit din soc, am iesit din joc, l-am dezinstalat, si m-am dus sa iau o gura de aer curat in Central Park, cu prietenii mei reali.

Pe aceasta cale transmit baietilor de la Electronic Arts ca da, voi reveni pe noua platforma online - numita acum EA Land - cand vor inventa un sistem prin care utilizatorii patologici sunt deconectati subit la fiecare n ore si sunt incurajati sa-si traiasca viata.

P.S. Asta mi-aduce aminte de un site, getafirstlife.com, creat drept gluma si critica a jocului online Second Life. Dati un click.

Calatorii in lumi paralele

Acum o ora am avut nemaipomenita placere sa descopar blogul unei prietene, Simona, care a fost acceptata anul acesta pentru aceeasi bursa cu care am fost si eu plecata in State. Ea se afla acum acolo, dar nu stiam nimic de ea, nu apucase sa isi scrie impresiile si in general nu apucase sa dea nici un semn. O inteleg perfect, am trecut si eu prin aceeasi jena fata de parintii si prietenii mei cand m-am trezit prinsa in valtoarea vietii americane si cu greu puteam sa imi trag rasuflarea, sa imi eliberez mintea si sa imi scriu impresiile.

Ma bucur insa mult ca si-a gasit timp si energie si a inceput sa-si impartaseasca experientele din ultimele luni. Mi-am facut o cafeluta si m-am asezat tacticos in fata ecranului, incepand sa-i citesc entryurile. Acum, dupa o ora de citit, pot spune cu mana pe inima ca ceea ce povesteste ea acolo se potriveste aproape 100% cu ceea ce am trait si am simtit si eu in urma cu un an. Isn't that curious? Desi avem backgrounduri si personalitati diferite, desi am studiat la universitati diferite (eu la Bard, ea la Ithaca) este incredibil cat de aidoma sunt experientele noastre de zi cu zi, socurile culturale si gandurile pe care le avem.

Draga Simona, la fiecare rand de-al tau am dat din cap si mi-am zis "da, exact asa am simtit si eu". Ne-au socat aceleasi chestii. Ne-au minunat aceleasi chestii. Ma bucur ca ai reusit sa te adaptezi ca ai intrat "in normalitatea" vietii americane, si ca in acelasi timp ti-ai pastrat romanitatea din tine, pe care, sunt sigura, o afisezi cu mandrie.

De exemplu, mi-aduc aminte cat de timida m-am simtit si eu cand vorbeam in engleza cu noii mei amici americani, cum ma simteam timorata de cat de repede si .. (sa zicem) corect vorbesc ei. Dupa un timp, stilul meu incet de a vorbi mi-a creat o aura de mister si am ajuns sa ii atrag prin asta. Am inceput sa le spun ca de fapt vorbesc rar si in limba mea materna. Daca nu s-a intamplat asta, te vei simti minunat cand un american iti va spune "vorbesti foarte bine engleza!". Asa ca, te incurajez puternic, vorbeste!!

Stiu ca ei nu au obiceiul sa aiba discutii deep, despre existenta si universul lor. Mie insa mi-au dat impresia ca se gandesc totusi la lucrurile astea, doar ca nu sunt obisnuiti sa le discute cu altii. Socheaza-i, intreaba-i chestii la care nu se asteapta, arata-le ca e minunat sa poti sa-ti impartasesti gandurile si sentimentele. Eu asa mi-am castigat prieteni pe viata, cu care si acum vorbesc.

Ai spus ca te simti intr-un quantum leap, ca totul se misca mult mai repede. Exact asa am simtit si eu. Acum, dupa un an, am ajuns la concluzia ca asta a fost un lucru minunat. Chiar cresti cati altii in 7 ani. Mi-e dor sa pot citi 1000 de pagini, sa citesc o carte pe saptamana, sa imi imping limitele. Si acum imi aduc aminte de toate lucrurile pe care le-am invatat la cursuri in State si le consider cunostinte valoroase. Ia-ti cursuri cat mai variate, cursuri pe care nu le-ai face niciodata la politice sau la psihologie; fa internshipuri, fa community service!

Ar fi atat de multe lucruri pe care mi-ar placea sa le comentez la ce ai scris. Lucruri care ar lua mult prea mult in scris si pe care nu le-am putea vorbi decat fata in fata. Abia astept sa te intorci si sa facem o noapte alba impreuna.

Pana una alta voi continua insa sa iti citesc blogul cu placere.


P.S. Impresiile mele cat am fost in State se regasesc in vechiul meu blog.

Paradisul copiilor

Ieri seara am avut ocazia sa gust un pic din farmecul Zilelor Filmului Iranian organizate de Ambasada Iranului la Bucuresti. Am vazut filmul Bacheha-Ye aseman (The Children of Heaven), un film sensibil despre lumea suburbiilor din Tehran si despre bucuriile si dilemele copilariei.

Pe scurt, cand micul Ali pierde din intamplare pantofiorii surioarei sale Zahra, cei doi copii se hotarasc sa nu spuna parintilor si sa se duca pe rand la scoala cu unica pereche de adidasi ai lui Ali. Surprinzator si sensibil nu este numai modul in care cei doi frati hotarasc sa-si rezolve singuri problemele, deoarece stiu ca parintii lor au si-asa destule pe cap, ci faptul ca reusesc sa-si pastreze coloana vertebrala si incearca sa gaseasca o solutie, dupa capul lor, chiar si in situatiile foarte dificile.

Cei doi copii sunt in scoala primara, si totusi au o constiinta si o responsabilitate care le ofera talie de adult. Memorabila este replica tatalui de la inceputul filmului: "Ali, ai deja 9 ani, nu mai esti un copil!" Ceea ce mi-a inspirat genul acesta de relatie parinte-copil este faptul ca nu poate fi vorba de o "exploatare a minorului" asa cum o descrie de multe ori superficial gandirea vestica, ci o simbioza perfecta intre toti membrii familiei, o preocupare pentru bunastarea familiei ca intreg si o lipsa de egoism care nu poate fi inteleasa decat in termeni culturali.

Cel mai mult m-a socat insa bucuria pentru lucrurile cele mai simple din viata. Am comparat copilul din mine cu cei doi copii si mi-am dat seama ca nu pot simti aceeasi bucurie cand fac baloane de sapun sau daca primesc un pix chinezesc aurit. Diferenta economica de clasa isi spune cuvantul deci si in diferenta costurilor marginale. Unui copil ca Zahra, care are o singura pereche de pantofiori pe care o poarta pana o rupe, bucuria de a primi o noua pereche de pantofi este una imensa. Ce ar trebui sa primesc eu ca sa simt o bucurie asemanatoare? O casa? Totul se traduce in nivelul de asteptari, asteptari endogene create in contextul nasterii noastre si permanent modificate de posibilitatea de a le atinge.

It's all about what we take for granted.

Vizionarea filmului The Children of Heaven a fost numai o incursiune in cultura persana si viata iranianului de rand, ci si o incursiune in strafundurile simtirii mele de copil si asteptarilor mele ca adult.


Nota: astazi este ultima zi de film iranian la cinemateca Union. Filmul care va rula, Kheili dour, kheili nazdik (So close, so far) promite o dezbatere cu tenta puternic filosofica intre traditie si modernitate, est si vest, vechi si nou. De-abia astept.

Call for operators

INSOMAR realizeaza o cercetarea pe teme social-politice la nivelul Bucurestiului, in perioada 12-21 februarie.

Chestionarul are 6 pagini si e foarte usor de completat avand 95% intrebari inchise.

Sunteti platiti cu 8 RON / chestionar. Pragul minim - 16 chestionare, prag maxim nu exista:), in functie de disponibilitatea fiecaruia.

De asemenea, primiti bani de transport, 25 RON pentru abonamentul RATB sau METROREX de pe luna in curs.

Chestionarele se aplica la domiciliu, iar programul este la libera alegere in limitele respectarii deadline-ului.

Va puteti alege sectorul in care sa realizati chestionarele.

Persoanele de contact corespunzatoare fiecarui sector sunt urmatoarele:

Sectorul 1 - Badanau Ileana - cinzyana@yahoo. com
Sectorul 2 - Vizireanu Ana - ana.vizireanu@ gmail.com
Sectorul 3 - Nae Oana - monicuta.stelista@ yahoo.com
Sectorul 4 - Costin Andreea - andreea_cos@ yahoo.com
Sectorul 5 - Brumaru Virgil - vokinette@yahoo. com
Sectorul 6 - Banciu Raluca - raluca.banciu@ gmail.com

Nu ezitati sa ne contactati. Mai avem nevoie de multi operatori.

Minte si corp

Esti in convalescenta. Esti pe drumul vindecarii, pentru ca asa vreau eu. Ai suferit o luna, fortele ti s-au imputinat, bolile au venit peste tine, pentru ca am vrut eu sa le las sa te doboare. Ai crescut prea mult timp in invataturile naivilor parinti si bunici, crezand ca noi doi suntem separati, ca nu avem nimic de impartit. L-ai crezut pe Descartes ca suntem doua substante diferite, ca suntem doua naturi intre care este vid, care nu se amesteca si nu se influenteaza. Ba ai fost vanitos si ai crezut doar ceea ce ti-a convenit: ca "mens sana in corpore sano". Ai fost sigur de faptul ca, atunci cand ma zbat si ma stresez, asta nu e problema ta.

Ei bine, este. Totul a inceput usor, cu o mica raceala. O raceala care trece in cateva zile, cu un paracetamol si cateva ceaiuri calde. Ai zis sa nu bagi prea multe medicamente in tine. Ok, wise choice. Dar mie nu mi-ai dat liber. M-ai asigurat ca nu e nimic grav, ca sunt buna si ca pot sa mentin standardul si atunci cand tu nu esti in cea mai buna forma. Nu te-am dezamagit si am tras tare. Am gandit referate, am citit o mie de pagini. Am incercat sa fac mai multe deodata, cum fac eu de obicei, si tu m-ai incurajat. Insa eu, in strafunduri, m-am stresat. Erau prea multe de facut, si toate trebuiau facute excelent, fara discount de calitate.

Conjunctivita a fost un mic semn de alarma. Ai auzit cu urechile tale ce a zis doamna oftalmolog, ca totul se trage de la slabirea sistemului imunitar. Se implinise o saptamana si tu nu numai ca nu scapasei de raceala, dar ai dat si peste alta boala. Boala care pe mine personal m-a deranjat mult. Deja imi incurca activitatea. Cum sa mai invat, cum sa mai dau examene, cand eu nu pot citi?

Te-ai prins ca ceva nu e in regula abia cand, scapand de conjunctivita, a dat peste tine o faringita acuta. Tu deja bagai 7 tipuri de medicamente in tine, antibiotice included. Dar nu te-ai prins ca trebuie sa ma ai si pe mine ca aliat. M-ai tratat ca pe o sclava, biciuindu-ma sa trag tare in continuare, tantos ca cu atatea artilerii de medicamente o scoti tu la capat cu sistemul imunitar. Nici in momentul ala n-ai inteles ca nu degeaba omul bolnav trebuie sa stea in pat, acasa, sa doarma si sa manance si sa bea ceaiuri si ATAT.

Pojarul a venit mai mult ca o gluma. Erai sfarsit de oboseala, renuntasei sa mai lupti. M-ai tras si pe mine in jos. Cum sa mai fac eu bine in sesiune cand tu simti nevoia sa dormi tot timpul? Si te-a palit si o boala contagioasa, care ne-a trimis pe amandoi in carantina. Ne-am inecat amandoi ca tiganul la mal. Am ratat examene, am strans cateva restante. Trebuia sa o luam mai usor de la inceput, tot aici ajungeam.

M-ai vazut stresata, m-ai vazut plangand de multe ori si n-ai cautat sa vezi adevaratul motiv. M-ai vazut varsandu-mi nervii pe cei dragi care n-au facut decat sa ne ofere sprijin si dragoste. Am devenit un yo-yo, am avut urcusuri si coborasuri, care n-au facut decat sa ma puna in dilema, sa ma puna sa ma intreb cum sunt eu de fapt, de unde inconstanta sentimentala, de unde poate fi spart cercul vicios.

Eu m-am prins ca totul se leaga. Ca si tu esti la fel de dependent de mine precum sunt eu de tine. We're in this together. Am vazut in filmul ala cum o minte umana poate schimba o picatura de apa. Cum poate transforma materia. Nu esti atat de intangibil fata de mine precum crezi.

Daca lucram ca echipa, daca ne ascultam unul pe celalalt, ce s-a intamplat luna asta nu se va mai intampla. Sustine-ma, incurajeaza-ma sa cred (cum vreau sa cred) ca totul va fi bine, si e suficient.


[monologul mintii catre corp]