This is the last entry of this blog. At least officially. It was created in the first place to accompany me through my American experience in 2006/2007. I kept writing even after my departure from New York because I was still tied to that place.
Now I'm reintegrated, readjusted. I'm back on track. I'm not back to my previous life, because all things are to be judged in terms of "before" and "after". Now the "after" phase has begun.
I didn't forget anything from US. All my American friends, experiences, all the places are stuck in my memory and they formed a lens that makes me see things differently. But now I go on to other experiences, hoping that life will make me return naturally to US.
I continue to be a world disciple, a being that wants to learn from all the world in time and space. And a new learning and sharing cycle has begun.

My new blog is http://worlddisciple.blogspot.com/ and it will be written in Romanian.
Keep in touch.

Inapoi

N-am plans cand am plecat din New York. In schimb am plans cand am venit inspre Romania. De ce? Pentru ca pe aeroportul din Munchen, la gate-ul inspre Otopeni m-am asezat langa un tanar nene care asculta o manea la telefon. Cand am auzit acea manea, nu stiu de ce, mi-au dat lacrimile. Mi-am pus castile si am incercat sa dau volumul tare cat sa nu mai aud nimic altceva. Nu ma intelegeti gresit. Pentru mine Romania nu este o manea. Dar maneaua reprezinta o parte importanta a vietii din Romania. Lacrimile erau de oftica. Again, simt ca nu pot sa exprim in cuvinte exact ce am simtit atunci. Si, in timp, voi uita sentimentul.

Ceea ce e mai ciudat, si poate hilar, este ca simt ca nu s-a schimbat nimic. Stau in acelasi pat si ma uit la acelasi familiar tavan si ma intreb daca am fost cu adevarat plecata. Pare ca de fapt nu am plecat nicarieri. Pare ca am fost plecata intr-un gol temporal, intr-o lume paralela, in timp ce ma uitam in lumea asta la acelasi familiar tavan. Cu toate astea, asa cum un vis te face sa transpiri in lumea reala, asa si calatoria mea afecteaza modul in care ma uit la familiarul meu tavan.

Socul cultural de care se vorbeste ca-l ai cand te intorci inapoi in tara nu se intampla din vina nimanui. Nu se intampla pentru ca America e vreun rai pe pamant (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca Romania sucks (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca m-am schimbat (pentru ca 90% sunt la fel). Pur si simplu se intampla pentru ca te obisnuiesti cu niste lucruri, cu un tip de cafea pe care o bei dimineata, cu un tip de metrou in care mergi spre serviciu, si te dezobsinuiesti de alte lucruri, precum sa stai la coada la impozite. Tocmai pentru ca adaptarea omului la o realitate diferita este sursa socului cultural, tot ea este si solutia. In primele cateva saptamani ma voi plange mai des de lucrurile cu care eram obisnuita si care nu merg cum ar trebui. In primele cateva saptamani voi gasi mai usor expresii englezesti prin care sa-mi exprim gandurile. Dar ma voi adapta din nou.

Ceea ce este cel mai important este ca schimbarile fundamentale, profunde, ale personalitatii mele, sa se integreze in noua realitate si sa devina o pozitiva parte a personalitatii mele. Realitatea Romaniei este un filtru prin care tot ce am castigat in America sa se aleaga de ceea ce am pierdut. Adaptarea e filtrare si cizelare.

Unele persoane vor lauda ce am castigat acolo. Altele vor fi nemultumite. Dar, cum spuneam deunazi cuiva, cand traiesti zi de zi cu propria persoana, cand te vezi in fiecare dimineata in oglinda, cand reflectezi in fiecare seara la ceea ce ai facut peste zi, iti este greu sa crezi ca te-ai schimbat fundamental. Nu m-am schimbat fundamental, deci nu voi crede pe cel care imi va spune asta. Nu poti deveni o alta persoana, nici macar intr-un an de zile. Sunt aceeasi, si daca am lasat ceva sa ma schimbe un pic, m-am gandit bine inainte. Am incercat sa pastrez entuziasmul si speranta pe care le-am castigat acolo. America iti arata ca orice e posibil, daca vrei. Incerc sa pastrez acea perspectiva si aici, unde nu pare ca-i deloc asa. America iti arata ca distantele sunt scurte. Europa, in comparatie, "is your back yard". Nu e o viziune misto? America iti arata ca o diploma conteaza, si ca educatia e un lucru in care merita ca parintii tai sa puna deoparte toata viata. Educatia e o parte foarte importanta a vietii mele, si nu vreau sa cred ca n-are nici o valoare. America iti arata ca munca e la loc de cinste, orice munca ai avea. Aici sa fii chelnerita e o rusine. Acolo.... "whatever". Acolo cand aplici la o selectie pentru un post de director, pui la CV faptul ca ai fost chelner in anul 1 de facultate. Numai o astfel de viziune ma face sa respect munca si sa vreau sa muncesc.

Casa ta n-are de ce sa te amageasca, de oriunde ai veni si oricare ai fi casa ta. Si nu pentru ca ai trait in casa ta 20 de ani. Ci pentru ca omul face locul. Romania e casa mea si nu ma dezamageste. Astept doar sa ma primeasca inapoi, ca pe un fiu ratacitor, si sa ma iubeasca si sa ma accepte asa cum sunt. Pentru ca nici eu n-am dezamagit-o.

Going home

Este 6 jumate seara in New York. Sunt pe aeroportul JFK, asteptand zborul ultim catre casa. Am obosit sa fiu stresata, ca de fiecare data cand sunt intr-un aeroport, in legatura cu mii de chestii: greutatea maxima a bagajelor, daca valizele sunt suficient de puternice, daca o sa-mi incapa toate lucrurile, daca zborul n-o sa fie anulat/amanat, daca o sa intarzii, daca sa iau taxiul sau autobuzul sau metroul. Sau daca o sa prin zborul de conexiune. A thousand things that could go wrong. Sunt genul de persoana care le ia in calcul pe toate, dar am tras concluzia ca asta imi mananca din nervi, ma face sa tremur si in general imi scurteaza viata. Nu, acum m-am decis sa fiu relaxata. After all, I'm going home.

Am venit cu Samid la aeroport. Lui i-au dat un pic lacrimile pe Queensboro bridge. Eu n-am reusit. Intr-un fel, ai multe motive de plans cand pleci din New York. Dar eu nu pot. Nu pot sa cred ca n-o sa-l mai vad niciodata. M-am uitat peste umar la cladirile alea inalte pe care le vezi in filme. Mi-am adus aminte cum am simtit prima oara cand le-am vazut pe viu, si care a fost gandul meu: "New Yorkul e singurul loc pe care l-am vazut care arata mai bine in realitate decat in poze sau in filme". Si mi-am dat seama care-i cauza. Gandeste-te cum e sa te uiti la o poza cu fundul unui ocean. Corali, pestisori, plante. Albastru si verde. E, acum imagineaza-ti cum e sa fii intins pe fundul oceanului, uitandu-te in sus si imprejur. Simti curentul marin impingandu-te dintr-o parte in alta. Si vezi lumina soarelui refractata in unde. E un sentiment pe care nu pot sa-l descriu altfel. Asa e in Manhattan. Esti pe trotuar, si daca te uiti in sus la cladirile inalte care te inconjoara (in special pe strazi inguste ca pe Wall Street), te simti ca pe fundul oceanului. Cerul pare mult mai inalt, sprijinit de blocurile ce te inconjoara. Te simti undeva jos, ca un pitic in lumea lui pitica, si in acelasi timp simti ca ceva se intampla si la un nivel superior.

Acum ma uit la cozi de avioane. Si, nu rade, simt ca mi-a crescut si mie o codita. Inca nu pot zbura, dar este vorba despre entuziasm si speranta. Ii multumesc vechii mele prietene pentru ca a exprimat acel entuziasm al meu mult mai bine decat mi-as putea permite eu (http://peculiarme.wordpress.com/2007/05/25/pofta-de-schimbare/).

Bipolarism

Mai sunt doua zile pana plec din Big Apple. Se intampla o chestie ciudata. Sa-l numim bipolarism la scara mica. Am doua stari care se schimba absolut random si la intervale diverse, de la parti ale zilei, pana la nivel de minute. Prima stare este nerabdare si dor de casa. Cand ti-e dor de un loc, ai in minte o imagine aurita, insorita, despre locuri, oameni si lucruri pe care le iubesti. Simpatica devine faza cand ma imaginez pe bulevardul insorit, ma imaginez urcand in autobuz. Si ghici ce: in autobuz, oameni batrani, care comenteaza frustrati despre un lucru despre care au o perceptie absolut confuza. Aici imaginea se intrerupe. Cand trec in faza 2, care se numeste parere de rau ca plec din New York, se pot intampla doua lucruri. Daca sunt pe strada, ma uit in sus, la cladirile inalte, si imi dau seama cat de mult o sa-mi lipseasca. Daca sunt in casa, ma uit la ceas si imi dau seama ca mai am putine sanse sa vad ceva din orasul asta mare. Si ma gandesc sa o iau la fuga. Nu m-am urcat pe Empire State Building, si nu am vazut nici un spectacol de pe Broadway. N-am apucat sa vad comedia aia britanica din cinema, Hot Fuzz, si nu m-am plimbat niciodata mai sus de strada 64. Nu stiu cu ce sa incep mai intai. Numai gandul ma streseaza si ma oboseste, si intr-un final ma hotarasc sa trag un pui de somn.
New Yorkul nu ma asteapta, alearga mai departe.

Referendum

Un referendum, un food festival si prima zi de vacanta - combinatie ce devine cumva intensa. Cum ieri a fost ultima zi de lucru la Carnegie, in sfarsit mi-am permis sa imi iau atitudinea de vacanta si de turist si sa umblu hai-hui prin New York.

Primul lucru de care mi-am dat seama ca l-am ignorat a fost latura culturala a vietii mele in the Big Apple. Nu tu un Broadway, desi locuiesc atat de aproape de teatre si artisti. Metropolitan Opera si New York City Ballet sunt la cateva strazi distanta. Cat de alienat poti fii asa incat sa nu te bucuri de ce te inconjoara?? Prin urmare aseara am cumparat niste bilete pentru balet: 3 mituri antice (Apollo, Orpheus, Agon), 3 spectacole intr-unul singur. Culmea e ca cel mai mult mi-a placut sala de spectacole, cu un candelabru ca o montura de aur cu diamante.

Azi, sambata, zi ploioasa si de odihna, m-am decis sa-mi inving lenea si sa ies pe 9th AVenue, unde are loc in fiecare an in perioada asta un imens festival. Pe intreg bulevardul, pret de 20 de strazi (ceea ce e mult), diverse grupuri etnice isi prezinta mancarurile specifice. Ca doar nu degeaba zona noastra se numeste "Hell's Kitchen". Se pare ca acum 40-50 de ani, zona in care stau era plina de imigranti saraci, veniti de prin toata lumea. Acum nu se mai vede nici un pic de saracie pe-aici.

Dupa ce m-am delectat cu combinatii gastronomice ingrijoratoare precum frigaruie pe pita, putina sangria si clatite frantuzesti cu mere si nuci, m-am decis sa imi fac si datoria patriotica si sa merg la Consulatul Roman, la referendum. Coada la care am stat aproape o ora, coada incolacita ca un sarpe prin incaperile consulatului, mi-a reamintit dureros de Romania. Oameni in varsta, care iti plescaie in urechi, doamne care incearca sa iti ia randul, stampile fara tus... Cumva romantic dar si dureros de autohton. Parca nici macar toaleta nu era toaleta americana ultimul tip :), pe care am ajuns sa o apreciez asa mult (what goes around, never comes around, pentru cunoscatori!). Cand vad chestii de acasa pe care stii ca nu le placi in mod special, brusc imi reamintesc de vorba: "e usor sa te obisnuiesti cu lucrurile bune". Si imi dau seama ca, la fel ca orice alta persoana, m-am obisnuit mult prea usor cu lucrurile bune din New York, si ma voi reobisnui mai greu cu lipsa lor in Bucuresti. But it's just a matter of adaptation.

P.S. Poza este facuta la o strada distanta de consulat. Este interesant cum poate ajunge propaganda pana si pe cabinele telefonice din midtown Manhattan...

Coney Island

Descopar incet-incet ca exista multe metode prin care poti sa evadezi din nebunia Manhattanului. Sunnyside mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez fiind in acelasi timp roman. Astazi, Coney Island mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez si in acelasi timp sa stai intins pe plaja, admirand valurile Atlanticului.

Pentru mine, Coney Island este un vestigiu al parcului de distractii tipic american din anii '60-'70. Cu un rollercoaster destul de vechi din lemn, cu vata de zahar colorata si cu mult-iubita inghetata cremoasa la cornet, pare modul perfect de a evada pentru cateva ore din traficul si agitatia unui oras gigantic.

Cativa colegi americani m-au insotit bucurosi intr-o astfel de escapada. Ne-am bucurat de soare, de plaja, si am incercat sa nu cheltuim dolar cu dolar pe fiecare prostiuta copilareasca. Mi-am adus aminte de copilarie, de parcul Cismigiu, de lanturile care imi erau atat de preferate. Cand am vazut acelasi lucru in marime naturala, mi-am amintit de joculetul pe care mi l-a facut mama cadou odinioara: mami, mai tii minte pestisorii aia care isi cascau gurile in sus si trebuia sa-i prinzi cat mai repede cu o undita cu magnet?

Este intr-adevar o experienta unica, si anume de fiecare data, atunci cand te urci intr-un rollercoaster si nu iti poti controla tipatul atunci cand isi da drumul la vale. Nu conteaza cate masuri de siguranta iti iei, ai pura si nemijlocita impresie ca vei cadea. Si atunci strangi bara puternic si tipi.

Poate singurul lucru care mi s-a parut ciudat a fost faptul ca nu mirosea a mare. Oceanul nu avea miros. Nisipul nu avea miros. Care sa fie explicatia?

Baseball

Inca un pic de spirit american intr-o picatura temporala. Mai mult sau mai putin metaforic exprimat, atunci cand te duci la un meci de baseball american, oricat de mult ti-ar displacea sporturile in general sau baseballul in particular, n-ai cum sa nu te simti bine.

Asta-seara am fost la Mets vs. Brewers, unde Mets erau starurile New Yorkerilor. Stadion urias, plin cu oameni care intr-o ordine destul de spontana au intrat si s-au asezat pe scaunele lor. Baseballul nu este un joc de contact, si totul se misca incet. Asta este probabil unul din motivele pentru care suporterii nu au parte de violenta si nu devin nici ei violenti.

Dar este ceva in atmosfera care te face sa fii antrenat in joc si sa scandezi. Jocul in sine e 10% din toata distractia. Cateva lucruri absolut necesare sunt un hot dog si o bere. Un tricou cu echipa favorita. Un stegulet, o sapca, sau un "finger". And you're in the game.

Cum mi se pare absolut frustrant sa ma uit la un joc ale carui reguli nu le cunosc, am intrebat in stanga si in dreapta care a faza. Dupa ce intelegi care e faza si care sunt "baietii buni", nu-ti mai ramane decat sa stai cu sufletul la gura si sa aplauzi cand baietii buni castiga punctul.

Dar de departe cele mai interesante mi se par pauzele dintre aruncari. Asa cum vezi in filme, un ecran imens domina stadionul, si ecranul acesta te face sa canti imnul echipei, in stil karaoke. Cel mai tare mi se pare asa-numitul "noise-meter", care invariabil ii face pe oameni sa aplaude si sa scandeze din ce in ce mai tare. Ritmul jocului este dictat de muzica. Fiecare jucator intra pe teren insotit de propria lui melodie. Dar ce zici de asta: mascota Pepsi, cu capul cat o minge de baseball, trage cu tunul in spectatori, lansand tricouri. In "love break", vezi cupluri alese absolut intamplator; si cand oamenii se vad pe ecran, au o reactie de surpriza extrema si se pupa cu foc. Daca nu va aduceti aminte de filmul cu Meg Ryan si Tom Hanks, e cazul sa-l mai vedeti o data.

Si cum legile lui Murphy se aplica si pe stadioane, daca cumva stai la o coada interminabila ca sa-ti iei niste popcorn, ei bine, sa fii sigur ca atunci se intampla cele mai interesante faze ale jocului. Empirically tested.
Veni, vidi, aplaudati.

Si cel mai important, nimic nu pare fake.

SanFran

San Fancisco.... o experienta minunata. In pliante este prezentat drept Golden City, cica din cauza cautatorilor de aur care s-au stabilit initial aici. Dar, asa cum spunea Raluca, gazda mea minunata, punand mana pe un fir de grau ce crestea la o margine de poteca, San Francisco e auriu mai curand datorita granelor ce profita necontenit de fertilitate. Si, as adauga, datorita soarelui ce straluceste 10 luni pe an.

San Francisco este paradisul plantelor. In stil american. Paradisul gazoanelor aranjate cu multa grija, a copacilor atent aliniati pe langa drum, a florilor divers colorate. Daca iti place soarele, plantele si oceanul, California e un loc de vazut. Am vazut un portocal intr-o curte vecina. Era atat de incarcat cu portocale, incat iti dadea impresia ca ii usurezi existenta servindu-te cu un fruct. Dar, cum ar fi de asteptat in State, probabil ca proprietarii au montat o camera de luat vederi pe tulpina.

San Francisco este salasul oamenilor cu bani care isi doresc liniste. Oamenii muncesc mult aici - doar e Silicon Valley - poate mai mult decat dau impresia. Biznisul e biznis. Dar suburbiile din San Francisco iti dau casuta, gradina si linistea de care ai nevoie ca sa-ti reincarci bateriile. Plantatul trandafirilor poate fi o activitate deosebit de relaxanta, sau chiar spalatul curtii cu furtunul. Muncile casnice sunt o corvoada in timpul saptamanii, dar ofera relaxare in weekend.

San Francisco iti arata cum arata lucrurile cand merg bine. Are o infrastructura grozava (un lucru pe care intotdeauna il apreciez la un oras).

San Francisco... since it's been a while, mi-am pierdut inspiratia.

Sunnyside

Azi am avut placerea sa scap pentru cateva ore din Manhattanul cel agitat si sa cunosc o parte mai linistita si, intr-un fel, mai familiara, a New Yorkului. Trebuind sa trimit niste cutii cu carti spre casa, am ajuns in Sunnyside, o parte cu adevarat insorita si linistita a Queens-ului. Un nene foarte simpatic, a.k.a. a man with a van, ne-a adus cu tot cu cutii pana la firma de transport. Sot casnic, tata de baiat de 6 ani, Tony este fascinat de oameni si tipul asta de munca ii da ocazia sa cunoasca cat mai multi. Am avut subiecte interesante de discutat, incepand cu cat de usor/greu e sa inveti o limba straina, cum e sa inveti chineza, despre tehnici vizuale de memorare, memorie vizuala si auditiva. Despre a fi fotograf si cum e sa nu ai atentie distributiva. Despre problemele in casatorie si cat de sensibil e un copil la tipetele din casa. Despre familia lui adoptiva poloneza si despre familia lui adevarata, din rezervatia amerindiana.

Dupa ore de condus si de vorbit, dupa carat zeci de kilograme si dupa platit zeci de dolari, am ajuns la unul din restaurantele romanesti din apropiere. Sunnyside este cunoscut drept comunitatea romanilor din New York. Restaurantul, un loc luminos si curat, ne-a invitat sa ne uitam la B1 TV si MTV Romania cat asteptam sa se incalzeasca ciorbitele si mamaliguta. Corina a remarcat amuzata cum stilul american (i.e. TV-ul flat screen, pus pe perete) contrasta cu stilul romanesc (i.e doua icoane puse in dreapta si stanga ecranului).

De fapt toata zona mi se pare o simbioza intre viata americana si valorile romanesti. Si mi-a placut ce am simtit: toate avantajele New Yorkului, plus sarmalute.

Cand mi-am dat seama ca ceva care seamana un pic cu acasa e atat de aproape de mine, m-am reintors acasa cu o noua pofta de viata si de explorare. Imi dau seama ca am fost un pic cam dura cand am descris Bard-ul. Cand il priveam, poate ca imi doream prea mult ca totul sa nu mai fie asa american, sa aiba si el un mic element romanesc.

Capitol incheiat

Am avut ocazia sa vizitez din nou campusul in care am locuit un semestru. E o adevarat provocare sa vezi campusul din Bard printr-o perspectiva schimbata, cu lentile de New York. A fost grozav sa-mi revad toti prietenii, desi conversatia cu fiecare nu dureaza mai mult de 3 minute. In medie. E sentimentul ala pe care il ai de la inceput care nu te lasa sa investesti prea mult intr-o prietenie, pentru ca "oricum se va termina". Si toti gandesc asa, inclusiv tu. Prin urmare... nu imi pare rau ca plec. Imi pare bine ca ma intorc la prietenii la care tin cu adevarat.

Am nimerit in mijlocul unui festival studentesc, un "Spring Fling". Decadenta si narrow-mindedness. Cu totii ne facem o banda de rock alternativ ca sa spunem ca am facut ceva la 20 de ani ("glory days"). Cu totii fumam iarba, pentru ca suntem cool, si cu totii ne imbatam muci, pentru ca ne e frica sa avem o relatie in toate facultatile mentale. Si hai sa ne imbracam aiurea, sa purtam slapi si sa ne dam un look cat mai dezordonat.

Bard e una din cele mai scumpe din America. Si e pentru copii speciali. E pentru copii care nu-si gasesc locul la Harvard sau la Berkeley. E pentru artisti, pentru copii care necesita atentie speciala. Intr-o lumina sumbra, se aseamana unui sanatoriu: campusul este frumos, cu multa natura (un lucru pe care l-am apreciat de la inceput). Dar e un loc in care cineva intotdeauna trebuie sa curete dupa tine. Pentru ca acesti copii sunt incapabil sa gateasca altceva in afara de supa la plic sau sa traga apa la toaleta dupa ce o folosesc.

Nu ma intelegeti gresit. Bard nu e Statele Unite. Asa cum nici New Yorkul nu este.
Si, din nou, am avut o experienta frumoasa aici. Dar oamenii au facut experienta asa frumoasa. Locul e gol de substanta. E o carte postala.
E un capitol incheiat.
Multumesc oamenilor si voi pastra pozele cu campusul.
Si voi pasi inainte.

AMR

n-A Mai Ramas mult si ma voi intoarce acasa. Ca la orice sfarsit de calatorie, sunt intr-o permanenta stare de asteptare. Numar zilele si sper ca totul va fi bine. Pe de alta parte, ca la orice sfarsit de calatorie, simt ca zilele intra intr-un sac si trebuie sa ma bucur cat pot de ele. Atmosfera este relaxata, si la serviciu si pe strada. Probabil pentru ca, pentru prima oara in un stiu cate luni, New Yorkul se bucura de 25 de grade Celsius, de soare si de pomi infloriti.

Sunt trei liste mentale pe care le construiesc in paralel. In primul rand, este lista cu ce voi face cand ajung acasa. Programul pare plin, si un pic stresant, din cauza nenumaratelor examene. Dar pare mult luminat de soarele verii si de fetele zambitoare ale celor dragi. Mi-e dor de facultate, de Lucky, de BCU, de Vama Veche si de gratare la Paulesti. Mi-e dor de masinuta mea rosie si de facut slalom prin gropile Bucurestiului.

In al doilea rand, este lista lucrurilor pe care le mai am de facut aici. Pe langa lucrurile nasoale gen final papers sau serviciu, sunt si multe lucruri (si locuri) frumoase care inca ma mai asteapta. Voi vizita Washington D.C. in cateva zile si voi vedea capitala pe care toata lumea o lauda. Voi vedea in sfarsit planetarium-ul din Museum of Natural History, ma voi urca in sfarsit pe Empire State building, voi merge la un meci de baseball. Lucruri standard pentru un turist, pe care insa le-ai regreta daca nu le-ai vedea dupa luni intregi de stat in New York. Si poate voi merge in sfarsit la comunitatea romaneasca din Queens, sau in biserica ortodoxa romaneasca din Upper West Side.

In al treilea rand, este lista lucrurilor de care imi va fi dor. Genul de lucruri banale, zilnice, dar pe care ti le amintesti apoi cu melancolie. Imi va fi dor de...

• Mersul prin oras fara un ban in buzunar, cardul e de ajuns
• Sushi si miso soup, noua mea obsesie in materie de supa
• Smoothie-urile de fructe facute pe loc
• eBay si Amazon – pentru ca pasiunea mea pentru shopping se reduce la carti (si am cumparat cam 50 pana acum?..)
• Bagels with cream cheese, a.k.a. paine cu branza topita, dar care un gust atat de aparte (un produs pe care l-am considerat absolute banal si tampit la inceput)
• Faptul ca orice taxi te ia pe orice distanta
• Netflix, eficientul serviciu de inchiriat filme
• Metroul sau trenul care pleaca din loc nu mai mult 5 secunde dupa ora stabilita
• Google maps, sau cum sa afli locatia stiind numai codul postal
• Weekly response paper, cel mai eficient mod de a evalua constant un student
• Masinile de spalat si uscatoarele, unde poti amesteca culorile hainelor cat vrei
• Home delivery, aplicat la orice (ex. Tocmai ti-ai cumparat niste sosete? Ti le livram gratuit acasa, in aceeasi zi!)
• Promptitudinea cu care raspund oamenii la e-mail-uri
• Siguranta cu care mergi pe strada la 3 noaptea
• Placerea studiului in comun cu prietenii (of course, daca as avea ocazia, as face asta tot timpul si acasa…)

AMR 35 zile, 2 ore si 7 minute

Gay

Ieri am avut parte de o experienta unica in viata. (Trebuie insa sa atrag mai intai atentia parintilor mei ca voi vorbi despre niste lucruri despre care generatia mea un e jenata sa vorbeasca, si imi cer de pe acum scuze lor si celor ce citesc daca sunt deranjati de ceea ce spun sau modul in care ma exprim..)

Pana acum am fost nitel stresata de numarul de persoane gay pe care le intalnesc aici in State. In comparatie cu Romania, aici este absolut imposibil sa nu cunosti la un moment dat pe cineva cu o alta orientare sexuala. Si totusi, pana acum n-am reusit sa percep asta ca pe un fenomen zilnic, banal. Am refuzat de cele mai multe ori sa etichetez pe cineva ca fiind gay, desi erau semne, pur si simplu pentru ca in mintea mea a fi gay este un caz exceptional, de unul intr-un milion. Am incercat intotdeauna sa gasesc explicatii alternative.

Multe s-au schimbat aseara. Aseara am fost intr-un club gay. Pentru o vreme am fost singura fata din grup. Si eram singura straight. Cu ocazia asta amicul meu cel mai apropiat a recunoscut ca e homosexual. Aveam mici banuieli, dar intotdeauna am refuzat sa cred ca este o varianta prea probabila. E incredibil cat de usurati ne-am simtit amandoi dupa ce mi-a spus. Si este incredibil cat de lipsita de tensiune a fost toata seara, tinand cont ca eram intr-un bar unde erau 3 femei si restul numai barbati, aratosi, dar care nici nu se uitau la mine.
 I-am spus amicului meu ca pe de-o parte ma simt nasol cand sunt inconjurata de atatia barbati si stiu ca nici unul nu poate fi atras mine. Este o chestie de feminitate, daca vrei. Pe de alta parte, i-am spus ca ma simt extraordinar de in siguranta tocmai pentru ca stiu ca nimeni nu-mi da atentie (inclusiv intr-o maniera „potential periculoasa”).

Sentimentul de eliberare a dat roade. Am putut aprecia un concurs de cantat. Nu cred ca e doar un stereotip: homosexualii au voci minunate. Am aplaudat cu fervoare. Dupa, am dansat. Si, inca o data, nu e un stereotip: homosexualii danseaza superb. Mami, mi-as fi dorit sa vezi prin ochii mei cat de frumos dansau baietii aia. De multe ori ma opream sa le admir miscarile. Am si dansat cu cativa. Nici un stres ca vor interpreta gresit gestul meu. Desi sunt de obicei foarte stresata cand dansez cu cineva (si devin rigida, nu ma pot coordona cu respectiva persoana), de data asta lipsa tensiunii si-a spus cuvantul.

Sa nu intelegeti gresit. Da, cred ca lumea homosexualilor este o alta lume. E o lume care mi se pare interesanta, dar pe care o voi admira intotdeauna din afara. Poate pare ciudat ce spun, dar am simtit si simt ca e vorba de doua specii diferite. Cu multe lucruri in comun, dar cu cateva lucruri esentiale diferite. Si cred ca speciile astea sunt autosuficiente, contactul intre ele nu este fundamental, nu au nevoie una de alta. Partea interesanta este ca suntem singurele specii de pe pamantul asta care ne dam seama de asta.

Unde sunt salcamii cei nebuni?

Caut de ceva vreme semne de primavara. Sunt cativa copaci pe strazile New Yorkului. Aliniati frumos si rasfirati cat sa nu deranjeze trecatorii. Dar sunt inca goi. Unde este verdele crud? Unde este mugur-mugurelul? Unde este primavara de care imi tot canta Tudor Gheorghe?
Acum, Tudor Gheorghe este singurul care imi mai aminteste ca undeva, in alte parti ale lumii, este primavara. Singurele flori pe care le vad sunt narcisele galbene care acum zambesc stins din vaza de pe birou. Cand ma intorc de la munca le vad si zambesc. Sunt mult mai frumoase atunci cand si soarele zambeste la ele si scoate galbenul din ele si mi le arunca in ochi. Nu au miros.

De la un timp nu mai miros nimic in New York. Mi s-a facut dor de casa, recunosc. Dar este un lucru pe care il recunosc cu mare bucurie. Mi-e dor de parinti. Mi-e dor de prieteni. Este un lucru minunat sa fii departe de cei dragi si sa stii ca iti sunt aproape, aici in inima. Si ca te vei intoarce la ei.

Cea mai mare frica a celui care pleaca este ca atunci cand se intoarce nu va fi primit cu bratele deschise. Asa cum se asteapta. Stii, pentru cel care pleaca, lucrurile care sunt acasa sunt la fel. Raman cu amintirile si cu sentimentele pe care le-am avut pana am plecat. Sunt undeva puse bine si se pastreaza fara sa-si piarda pic de intensitate.

Dar cand te intorci iti dai seama ca unele lucruri s-au schimbat. Nu stiu cat de pregatita sunt pentru acel soc. Toti imi sunt dragi ca atunci cand am plecat. Imi sunt dragi si cei care nu ma au la inima.

Privesc cu raceala studii psihologice si sociologice care iti spun ca atunci cand pleci pentru ceva timp 1. la inceput ti-e greu sa te adaptezi la schimbare; 2. ajungi sa te obisnuiesti si incepi sa te bucuri de chestiile pe care nu le-ai avut; 3. ti se face dor; 4. te intorci si esti socat de lucrurile care sperai sa se schimbe si nu s-au schimbat, si de lucrurile care sperai ca nu se vor schimba si s-au schimbat deja. Le privesc cu raceala pentru ca le lipseste o oarecare autenticitate.
Acum, cand traiesc acele etape, mi se pare ca sunt un pic diferite fata de cum au fost descrise. Si mi se par mai reale.
Nu mi-a fost greu sa ma adaptez. Dau vina pe varsta. Si da, am ajuns sa apreciez lucruri pe care nu le ai in Romania. De exemplu Starbucks.
Dar acum sunt in etapa "fuck Starbucks, vreau mamaliga!".

Mi-e dor de piata Universitatii. Mi-e dor de 601. Mi-e dor de atmosfera din facultate. Mi-e dor de BCU. Mi-e dor de Sandoiu. Mi-e dor de toti cei care mi-au fost permanent alaturi si acum le simt lipsa. Mi-e dor de mama si de tata. Si da, fuck Starbucks, vreau pateuri. Unde e Fornetti-ul de langa statia de autobuz?

Acesta nu este un blog entry pentru cei care cauta ceva nou si interesant. Este doar o frantura din sufletul meu pe care o trimit tuturor celor dragi. Sa stie ca ii iubesc si astept cu nerabdare sa ii vad si sa ii imbratisez. Maine m-as urca in avion si as veni catre tara pe care o iubesc.
Un indemn parca vine din folclor..

mugur, mugur
mugurel
mugur, mugur
mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel

ca ne-am saturat de iarna
mugur mugurel
si de rautate-n tara
mugur mugurel
si de rautate-n tara
mugur mugurel

bate-i, Doamne, pe ciocoi
mugur mugurel
cum ne bat si ei pe noi
mugur mugurel
cum ne bat si ei pe noi
mugur mugurel

mugur, mugur
mugurel
mugur, mugur
mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel
ia fa-te mai maricel
mugur mugurel

La multi ani, tatal meu! Dumnezeu sa te tina sanatos si aproape de cei ce te iubesc.

Trotuar

Azi cand am iesit de la munca m-am hotarat sa nu mai iau metroul, ci sa merg pe jos. Fericita din diverse motive, am spus ca trebuie sa imi las catva timp cu mine, in care sa ma bucur. Drumul a fost lung, iar prin New York nu poti merge decat in zig-zag: "50th St, 5th Ave, 51st St, 6th Ave, 52nd St"... Ceea ce este interesant in genul asta de mers prin oras este ca poti avea variante nenumarate de a pleca din acelasi punct si a ajunge la destinatie. De aceea incerc tot timpul sa merg pe strazi pe care nu am mai mers.

Azi am ales sa strabat un pic Fifth Avenue, care pare-se ca este cea mai scumpa strada din New York/SUA/America/lume? Oricum ar fi, nu te costa absolut nimic sa o strabati cu pasul. La un moment dat, mi-am dat seama ca am luat-o in directia gresita. E incredibil de paradoxal sa te pierzi in Manhattan. Strazile sunt numerotate crescator de la sud la nord, iar bulevardele de la est la vest. Asa ca ce mare chestie? Eh problema e sa-ti dai seama in ce directie este nordul. Recomand busola :) pe care o port in poseta dar mi-e prea jena sa o scot si sa o consult in mijlocul strazii.

Facand coltul de pe 5th Ave, am incercat sa o iau pe strazi pe care nu am fost niciodata. Am vazut pentru prima oara Hilton Hotel, Sheraton Hotel. In Sheraton, langa scara principala, erau niste ferestre imense care dadeau spre un subsol. Dincolo de ele, niste oameni dadeau de zor la biciclete intr-o sala de fitness. Barbati cu parul alb, femei cu riduri pe gat. De cealalta parte a ferestrelor, pe trotuar, un grup de negri tineri se hilizeau de zor la ce vedeau inauntru. Poti simti cum political corectness se transforma in discriminari de diverse feluri. Gandeste-te cum e sa fii in ultimul vagon de metrou (pentru ca e cel mai aproape de iesire), un vagon in care tu esti singurul tanar cu fata de culoare alba.

Ce m-a facut sa scriu despre drumul meu spre casa este de fapt un gand nascut din simplul si inocentul fapt de a merge pe trotuar in New York. In timp ce mergeam la pas, pe partea dreapta a trotuarului (dintr-un oarecare obicei de sofer) mi-am dat seama cat de lat este trotuarul pe care calc. Brusc mi-am dat seama ca trotuarele din Manhattan sunt mai late decat strazile Bucurestiului. Se leaga cumva de faptul ca, desi cladirile sunt atat de inalte aici, nu simti ca te sufoci cand mergi printre ele. Dar ceea ce pentru mine a fost deosebit de important a fost sentimentul ca sunt neinsemnata. Oameni de afaceri in costume treceau pe langa mine la telefon. Se considera importanti in propria lor viata?

Cineva drag imi spunea ca New Yorkul este un Babilon. Si asa este. Dar sentimentul pe care l-am avut azi mergand pe trotuar, sentimentul ca suntem atat de multi oameni mici si neinsemnati care de fapt ne credem importanti in propria viata m-a umilit si m-a bucurat. Mi-am adus aminte cum de in Romania toti suntem presedinti, directori, sefi, manageri. Trotuarul de pe 5th Ave iti raspunde: SI CE?!?

In orice minut, un multimilionar poate sa treaca pe langa bietul vanzator de covrigi (pentru ca da, sunt multi vanzatori de covrigi pe-aici). Si sa-i vezi pe amandoi, si sa-ti dai seama cat de asemanatori sunt. Si cat de la fel de egal cu ei esti si tu in fiind ceva mai mult decat nimic.

Coincidente la Carnegie

Este sambata dupa-amiaza. Zi relaxanta, de somn, dupa o saptamana de lucru.
M-au consumat foarte mult orele petrecute la Carnegie. Stii cum e, trebuie sa ai permanent grija sa fii "tzutz", imbracat formal, aranjat, impecabil. In prima zi nici nu am luat pranzul, desi in mod normal ai dreptul la o ora pentru papat. Pe de-o parte, pentru ca am vrut sa par fata muncitoare, care se dedica lucrului. Pe de alta parte, am avut emotii si nici o pofta de mancat.

Saptamana a fost plina de surprize placute si de realizari. Sefu' Devin mi-a zis ca este foarte
multumit daca ii scriu cate un articol pe saptamana. Am descoperit cu surpriza ca daca scriu doar unul ma plictisesc. Prin urmare am scris 2. Si tot am ajuns sa ma plictisesc. Asta si pentru ca nu-mi permit sa fac nimic in afara de ce e pentru serviciu acolo. Prin urmare, aseara le-am spus ca as fi incantata daca i-as putea ajuta cu MAI MULT [pentru ca altfel stau degeaba, gandeam in acelasi timp]. Cu ocazia asta, poate capata mai multa incredere in mine si ma pun la treaba serioasa.
Nu ca nu-mi place ce fac. Asa cum scriam acum cateva zile, imi place libertatea pe care o am. Imi aleg numai subiecte uschite, care au cat mai putin de-a face cu politica si cat mai mult cu stiinta&tehnica. Doamne, pe cine oi fi mostenit!!! Articolul despre Microsoft si Wikipedia va aparea saptamana viitoare, voi posta linkul aici. Next va fi ceva pe scandalul inarmarii spatiului provocat de gestul Chinei de a-si distruge propriul satelit de telecomunicatii :)). More or less nasty.

Surprizele placute:
1. Celalalt sef al meu (cel care parea de pe alta planeta) este absolvent de filosofie. Acum inteleg totul :). Cand l-am intrebat cum de nu mi-a spus asta, si ca sunt placut surprinsa, a scos din buzunarul de la palton Republica lui Platon (nu Palton, Doamne!). Da, foarte haioasa faza.
2. viitorul prof al meu de la NYU este in board-ul Carnegie. Si a scris in Ethics and International Affaris, o revista Carnegie, la fel ca si cea la care scriu acum. Poate il intalnesc pe la vreun cocktail in birou si-mi pun o pila pentru master!
3. Un alt coleg de-al meu, care scrie la revista Global Policy Innovations, este, citez "un filosof german care si-a facut doctoratul cu marele filosof politic al secolului XX John Rawls. Impressive!
4. O colega de la Carnegie a fost in acelasi program Soros (UEP) la Bard acum ZECE ANI! De origine bulgaroaica, acum e bine mersi maritata cu un coleg de la Bard si sta in Manhattan. That's how you do it girl!

Ultima chestie: am avut surpriza sa fiu invitata de sefii si colegii mei la un Irish pub vineri seara. A fost foarte bine: am baut bere irlandeza si fel de fel de bauturi specifice si ne-am destins toti. Simt ca am spart cumva gheata si atmosfera va fi mai prietenoasa de saptamana viitoare. We'll see!

Am scris cam mult. Despre cursuri voi povesti il alt entry, mai incolo.

Umor american

Cea mai cunoscuta figura de stand-up comedy. Daca reusiti sa treceti peste o anumita jena, you may actually enjoy it.
Cea mai simpatica mostra de Lisa Lampanelli (si nu Minelli!): partea 1 si partea 2

Addendum: Am gasit partea 3 si partea 4.

Prima zi de lucru

First day of work - cum se procedeaza.
Of course, am avut super emotii. Sa fie totul perfect. Sa n-o scrantesc cu nimic. Deh, first impression counts.
In ultimul timp am avut urmatorul motto: Nu lasa lucrurile marunte sa te impiedice sa realizezi lucrurile mari. Prin urmare, prima mea grija (in ordine temporala SI logica) a fost sa reusesc sa ma trezesc la 7.30. O ora minunata pentru tine, spun cei care imi cunosc stilul de dormit. Dar, intr-adevar, daca stai sa te gandesti, daca nu reusesti sa faci un lucru simplu gen sa te scoli la timp, sau daca ramai blocat in casa etc. nu ajungi sa faci lucrurile pe care consider importante in viata de zi cu zi.

De ajuns cu teoria. Am reusit sa ma trezesc, am dormit oribil (de stres), m-am trezit buimaca. M-am imbracat cat am putut eu de elegant. Am ajuns cu 20 de minute inainte de ora. Evident, sefii mei au ajuns dupa o ora. Nu-i nimic. Am stat la taclale cu secretara Peggy, o doamna in varsta si cu o oarece tinuta, dar plictisita si a.k.a. foarte vorbareata si plina de barfe si povestiri. She's nice. Performanta a fost ca pana la sfarsitul zilei mi-a retinut numele, ea care se mandrea ca nu e "good with names".

Atmosfera din birou e relaxata. Deocamdata sunt singura cu cei doi sefi ai mei, amandoi tipi tineri in jur de 30 de ani. Unul din ei e serios, chelios cu ochi albastri. Il simt sef. El imi da sarcinile si el imi verifica articolele. Il limbaj BGIA, el este mentorul meu. Celalalt pare mai tanar, aiurit, cu parul in toate partile si cu ochelari. Canta incetisor in timp ce lucreaza. Dar e foarte simpatic. El pare geniul informatic, cel care se ocupa cu structura revistei, cu structura site-ului. Cum in cv m-am laudat ca stiu C si Java, maine il voi ajuta la niste baze de date si niste motoare de cautare personalizate pentru site. De-abia astept.

Imi place la nebunie ca am libertate de miscare si ca munca mea consta in scris articole pe teme ce se leaga de etica si de globalizare, dar temele pot fi oricat de diverse. My philosophical expectations are met. Ba chiar am fost incurajata sa scriu pe ce imi place, pe ce ma preocupa si pe ce stiu eu mai bine. De ce nu, pe probleme stiintifice.

Apropo de asta, am terminat in sfarsit primul meu articol pentru ei. S-a transformat incet dintr-un articol de 500-800 cuvinte in 2000 de cuvinte. Va fi publicat in curand, voi pune linkul aici. Celule stem. Urmatorul articol va fie pe Wikipedia (asta apropo de teza de licenta a lui Cristi care, sper a fost finalizata cu succes :)).

A fost epuizant. De emotii n-am avut pofta de mancare si n-am mancat la pranz. Maine probabil ii voi insoti pe sefii la pranz. Social networking. Sunt tipi destepti si am multe chestii pe care le pot discuta cu ei. Thank God nu e serviciu zi de zi, 5 zile pe saptamana. Nu as rezista chiar asa mult. Desi seamana mult cu statul in biblioteca pe care il practic de obicei. :)

Pe maine. First day of work - cum se procedeaza.
Of course, am avut super emotii. Sa fie totul perfect. Sa n-o scrantesc cu nimic. Deh, first impression counts.
In ultimul timp am avut urmatorul motto: Nu lasa lucrurile marunte sa te impiedice sa realizezi lucrurile mari. Prin urmare, prima mea grija (in ordine temporala SI logica) a fost sa reusesc sa ma trezesc la 7.30. O ora minunata pentru tine, spun cei care imi cunosc stilul de dormit. Dar, intr-adevar, daca stai sa te gandesti, daca nu reusesti sa faci un lucru simplu gen sa te scoli la timp, sau daca ramai blocat in casa etc. nu ajungi sa faci lucrurile pe care consider importante in viata de zi cu zi.

De ajuns cu teoria. Am reusit sa ma trezesc, am dormit oribil (de stres), m-am trezit buimaca. M-am imbracat cat am putut eu de elegant. Am ajuns cu 20 de minute inainte de ora. Evident, sefii mei au ajuns dupa o ora. Nu-i nimic. Am stat la taclale cu secretara Peggy, o doamna in varsta si cu o oarece tinuta, dar plictisita si a.k.a. foarte vorbareata si plina de barfe si povestiri. She's nice. Performanta a fost ca pana la sfarsitul zilei mi-a retinut numele, ea care se mandrea ca nu e "good with names".

Atmosfera din birou e relaxata. Deocamdata sunt singura cu cei doi sefi ai mei, amandoi tipi tineri in jur de 30 de ani. Unul din ei e serios, chelios cu ochi albastri. Il simt sef. El imi da sarcinile si el imi verifica articolele. Il limbaj BGIA, el este mentorul meu. Celalalt pare mai tanar, aiurit, cu parul in toate partile si cu ochelari. Canta incetisor in timp ce lucreaza. Dar e foarte simpatic. El pare geniul informatic, cel care se ocupa cu structura revistei, cu structura site-ului. Cum in cv m-am laudat ca stiu C si Java, maine il voi ajuta la niste baze de date si niste motoare de cautare personalizate pentru site. De-abia astept.

Imi place la nebunie ca am libertate de miscare si ca munca mea consta in scris articole pe teme ce se leaga de etica si de globalizare, dar temele pot fi oricat de diverse. My philosophical expectations are met. Ba chiar am fost incurajata sa scriu pe ce imi place, pe ce ma preocupa si pe ce stiu eu mai bine. De ce nu, pe probleme stiintifice.

Apropo de asta, am terminat in sfarsit primul meu articol pentru ei. S-a transformat incet dintr-un articol de 500-800 cuvinte in 2000 de cuvinte. Va fi publicat in curand, voi pune linkul aici. Celule stem. Urmatorul articol va fie pe Wikipedia (asta apropo de teza de licenta a lui Cristi care, sper a fost finalizata cu succes :)).

A fost epuizant. De emotii n-am avut pofta de mancare si n-am mancat la pranz. Maine probabil ii voi insoti pe sefii la pranz. Social networking. Sunt tipi destepti si am multe chestii pe care le pot discuta cu ei. Thank God nu e serviciu zi de zi, 5 zile pe saptamana. Nu as rezista chiar asa mult. Desi seamana mult cu statul in biblioteca pe care il practic de obicei. :)

Pe maine.

American dancing

Am vazut un videoclip pe internet si am simtit nevoia stringenta sa va impartasesc modul in care americanii stiu sa danseze (pe rap si r&b, singura muzica pe care o asculta).

Check this out! A-ha, a-ha, click it on!...
http://www.comedycentral.com/sitewide/media_player/play.jhtml?itemId=81349

Imigrant

Prima saptamana de New York City.
M-am intors din Romania cu inima usoara, stiind ca sunt iubita si ca fundamentele vietii mele au ramas in picioare. New York-ul este overwhelming prin ochii unui turist. Am incercat sa il privesc de la inceput ca ceva similar lui "acasa". Daca il privesti asa nu mai esti socat de inaltimea cladirilor si consideri ca tot ce vezi e, mai mult sau putin, normal, "zilnic".

Am reusit sa fiu relaxata din primele momente, am stat de vorba cu soferul de taxi, care era rus. Ma intorsesem acasa, intr-un oras in care n-am mai locuit niciodata, si apartamentul pe care nu-l mai vazusem niciodata ma astepta. E incredibil cand simti ca diferenta intre a fi super emotionat si a fi blazat poate sa stea doar intr-o decizie de moment: "Nu plec la 7000 de km departare de casa, ci ma intorc acasa". Desigur, e fake, si o stii. New York nu e casa ta. Esti doar un student care a venit in state sa invete alte lucruri. Esti doar un imigrant cu visuri de implinire. Dar lucrul de care iti dai seama cu pregnanta in NYC este ca TOTI sunt imigranti. Toti au avut parinti si bunici cu visuri de implinire. Toti sunt la fel de straini, si nu au nimic in plus fata de tine.

Apartamentul in care locuiesc impreuna cu o fata (din Mexic) si doi baieti (Bulgaria si Serbia) este extraordinar. Are tot ce trebuie unor tineri care trebuie sa-si poarte de grija. In NY nici nu e greu sa-ti porti singur de grija. Totul ti se da mura-n-gura. Trebuie doar sa ai suficienti bani, pentru ca viata e scumpa (pe o masa nu dai mai putin de 200 de mii).

Laitmotiv: nu trebuie sa te ingrijesti despre cum se gateste ciorba de pui, de unde sa duci gunoiul, sau cum sa faci rost de New York Times. De asta se ocupa societatea. Tu trebuie sa muncesti. Muncesti. Muncesti. Muncesti. Pentru viitorul tau, pentru siguranta apartamentului de maine, pentru copiii pe care vrei sa-i ai. Esti bun? Noi avem ce-ti trebuie. Si te platim. Iti dam casa, masa, masina, bani de buzunar. Tu trebuie doar sa MUNCESTI.

Emilia, noua mea colega de camera, ma intreba marti seara de ce am vrut sa vin in SUA. S-a dovedit ulterior ca motivul meu de a pleca din Bucuresti anul asta a fost acelasi pentru care a plecat ea din Mexico City acum 6 ani. Aici toata lumea iti da impresia ca nu inveti degeaba. Ca chestiile pe care te strofoci sa ti le bagi in cap iti vor folosi in viitor. Uneori conteaza si chestiile pe care ai de gand sa le faci, dar nu le-ai facut inca (vezi cum se intocmeste un cv pt NYC). Ai impresia ca nu trebuie sa fii nepotul ministrului sau al lui Bill Gates ca sa duci o viata. Daca esti increzator in ceea ce ai in cap (pentru ca nu ajunge doar sa ai), aici poti sa duci o viata normala. vis de imigrant.

In urmatoarele 4 luni viata va fi complet diferita fata de semestrul trecut. Experientele si contextul sunt aproape antagonice. La Bard eram "in the middle of nowhere", cufundata in studiu teoretic, mancare asigurata (Maslow sa nu ne incurce din activitatile intelectuale), cerc restrans de prieteni, cu care joci carti sau vezi un film. No clubs, no alcohol. Concerte simfonice, prieteni gay, iarba verde si veverite. Aici, ziua muncesc, seara am cursuri, noaptea citesc. In weekend amicii trag de mine sa mergem in vreun pub sau club. Aici nu e numai un singur amarat "Black Swan", ci New York City Nightlife. Aici metroul merge non-stop. Cel mai complicat metrou ever. Cel mai eficient metrou ever. Sunt lenesa, imi place sa dorm, sa joc un Sims. Sa citesc un Dworkin. They don't call me party pooper for nothing :).

Intru in campul muncii, finally, dupa 21 de ani. Sa vedem.

Portrait of the Teacher Idealist (eNFj)

Am fost nevoita de catre coordonatorii mei de aici sa fac Myers Briggs Personality / Leadership Test. Asta e rezultatul:



The Idealists called Teachers are abstract in their thought and speech, cooperative in their style of achieving goals, and directive and expressive in their interpersonal relations. Learning in the young has to be beckoned forth, teased out from its hiding place, or, as suggested by the word "education," it has to be "educed." by an individual with educative capabilities. Such a one is the eNFj, thus rightly called the educative mentor or Teacher for short. The Teacher is especially capable of educing or calling forth those inner potentials each learner possesses. Even as children the Teachers may attract a gathering of other children ready to follow their lead in play or work. And they lead without seeming to do so.
Teachers expect the very best of those around them, and this expectation, usually expressed as enthusiastic encouragement, motivates action in others and the desire to live up to their expectations. Teachers have the charming characteristic of taking for granted that their expectations will be met, their implicit commands obeyed, never doubting that people will want to do what they suggest. And, more often than not, people do, because this type has extraordinary charisma.
The Teachers are found in no more than 2 or 3 percent of the population. They like to have things settled and arranged. They prefer to plan both work and social engagements ahead of time and tend to be absolutely reliable in honoring these commitments. At the same time, Teachers are very much at home in complex situations which require the juggling of much data with little pre-planning. An experienced Teacher group leader can dream up, effortlessly, and almost endlessly, activities for groups to engage in, and stimulating roles for members of the group to play. In some Teachers, inspired by the responsiveness of their students or followers, this can amount to genius which other types find hard to emulate. Such ability to preside without planning reminds us somewhat of an Provider, but the latter acts more as a master of ceremonies than as a leader of groups. Providers are natural hosts and hostesses, making sure that each guest is well looked after at social gatherings, or that the right things are expressed on traditional occasions, such as weddings, funerals, graduations, and the like. In much the same way, Teachers value harmonious human relations about all else, can handle people with charm and concern, and are usually popular wherever they are. But Teachers are not so much social as educational leaders, interested primarily in the personal growth and development of others, and less in attending to their social needs.
Mikhail Gorbachev is an example of a Teacher Idealist.