World disciple travels to a new location

Dear reader,

Since I have recently turned 25, and I'm also going through an important phase in my life (or at least I hope so :P), I have decided to move the location of my blog to a more relevant, stable, and easy-to-remember address. Please do visit me at http://diana-constantinescu.info/ !!

Esti dependent de internet?

Plan Your Day

Plan Your Day Early, and Away From the Computer

• Before you are about to begin using a computer is the time when you will be most in control. Use this time wisely to establish yourself in productive ways for the day.

• Keep as much of your diary, to-do lists, and other important planning information offline as possible. Use hard-bound diaries, iPhones, and other organizers to maintain a distance. You might wish to print off instructions such as these.

• If you need to, go to a park, cafe, or somewhere else away from a computer, to help gain further perspective.

• Establish and write down the most important things to achieve, for that day.

• Place your job list in a spot that is clearly visible from wherever you are working.

• Decide in advance how much time you will be using the computer, and when you will cease using it. Turn your computer off completely when not required for your work. Setting an alarm for this time can be useful — just make sure you set the alarm in a distant room, so you can’t merely jump up to turn it off.

• Most of us need to check our emails early in the day, to see what needs to be done. We rarely need to re-check it that day, as 24-48 hours is an acceptable time to reply. Make a conscious decision only to check your emails once (or more if required) during the day.

• Consider a separate email account for fun emails, subscriptions, and other non-work activities. Set aside the end of the day for any further looking at these, as well as forums, games, online networking, and other likely addictive online activities.

[http://computeraddiction.org/plan-your-day]

Cele 7 pacate capitale ale educatiei

1.  A corecta în public
2.  A exprima autoritatea cu agresivitate
3.  A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4.  A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5.  A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6.  A nu te ţine de cuvânt
7.  A distruge speranţa şi visele

(Augusto Cury - Parinti straluciti, profesori fascinanti)

Tu ce ai mai adauga?

Educatie intru adaptare si pierderea spontaneitatii

Fragment:

"Procesul educaţional urmăreşte în primul rînd să creeze indivizi „well-adjusted” (bine adaptaţi). Acest obiectiv educaţional este realizat prin menţinerea unui permanent raport de adecvare între copil şi imaginile pe care acesta şi le face despre sine şi lume. Copilul trebuie să se recunoască în imaginile sale, în chipul său „din oglindă”. Identitatea sa nu-şi găseşte reazemul în raportul obiectiv şi problematic dintre eu şi „celălalt”, ci în relaţia subiectivă dintre eu şi un eu igienizat (imaginea sa obiectivată, socialmente acceptabilă). Copilul îşi admiră în mod narcisist chipul în oglinda pe care i-o întinde societatea tehnologică, fără să-şi dea seama că imaginile şi dorinţele sale sînt „ajustate”. Ele decurg din scheme şi reţete de comportament întocmite de „sistem” şi interiorizate de copil în chip de dorinţe „personale”.
[...]
Copiii societăţilor postindustriale au pierdut bucuria spontaneităţii. Jocurile lor, video game-urile, nu au nimic din naturaleţea jocurilor tradiţionale. „De-a v-aţi ascunselea” de pe vremuri implica mişcări asimetrice, trasee fluctuante. Noi, copiii, nu ne deplasam pe traiectorii dinainte stabilite; ne ascundeam şi ne căutam unul pe altul; Vasilică se trăgea în spatele unui zid, Măriuţa se tupila după un copac. Radu ţîşnea ultimul şi „scăpa turma”. Trasee convergente, divergente, schimbări abrupte de ritm – „de-a v-aţi ascunselea” era un joc al trăirii ludicului ca o gratuitate concretă. Eram cu toţii „în joc”, legaţi prin relaţii spontane şi imprevizibile. Desigur, „de-a v-aţi ascunselea” avea legile ei; legile nu aveau însă o finalitate exterioară, jocul nu trimitea decît la dinamismul şi ambivalenţa propriului său spaţiu." (pp. 91-2)

Ovidiu Hurduzeu - Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley (2005)

Towards my monastery

Humble and guilty, this is how I feel when I remember my blog. It’s been so long since I haven’t written a word, and yet I communicate so much every day. It’s been a year since my birthday, and although I had 3-4 small entries since then, I still consider my 9th of July blog entry the last “serious” entry I had.

Last week I turned 25. Monica asked me yesterday what happens at 25, because she can’t remember anymore. I joked that 25 is pretty similar to 24, and I feel there was no big shift in my life, although I feel I evolved constantly. I now reread my “Found my perfect birthday” and I agree, yes, no big shift took place. I am still searching for my intuitive and feeling soul; I am still feeling the energy. I still try to balance between reason and emotions, still try to find the spontaneity, and I think I’m doing better every day. I focus on the now, I focus on enjoying the lovely people that I meet, I focus on asking questions whose answer reveal something from the other. I still feel there is God, and I still laugh at the stupid yet innocent paradox which philosophers put themselves in when trying to think and explain Him. I still feel that I am an adult now, that playing is fun and useful for one’s mental health, but only a part of life – the rest of it is building and sticking to plans about career, house, family, vacations, children, growing old, and dying at peace.

Last year, I was writing from Berlin, happy to be there studying about death with Andrei, both still young and fresh and loving each other. Since then, I earned the scholarship (I simply cannot forget the genuine feeling of surprise that I was one of the selected ones), and I left home for London. I left for a year of study, of isolation, of missing Andrei and of building for the future. Monica told me that this isolation would serve both of us well – missing each other is a symptom that strong feelings are still in place, and facing the distance would only render the bond stronger. And she was right. Nothing faded away, although I was pretty worried at one point (they say love disappears after 3 years… and she also said we shouldn’t stay apart for too long, ‘cause we might get used to that), and everything grew stronger roots and brighter greener leaves.

Feeling lonely and fearing the unknown, I went away and turned my new home and my body into a monastery. I started practicing Qi Gong on my own, started drinking plenty of herbal and Chinese tea, I stopped eating meat and, overall, just took care of myself. I was delighted to eat seafood as a cheap regular meal, and to try new types of Chinese, Japanese, and Korean dishes (which became my regular meals). And all these not only made me feel so much better, but gave me new feelings and thoughts – feelings of wellbeing, happiness, and gratitude that I have the chance to feel like that.

I couldn’t get used to a certain rigidity and coldness of British people that I interacted with for the past year. They are so afraid to be inappropriate, subjective or unfair, that they become plaster masks with a frozen smile. I caught the virus in the sense that, in communicating, I am overly polite and nice (everyone is “Dear..”). The difference is that I feel everyone is dear (up to point where the counterevidence is brought forth).  Yet I admit there is something fake in all this kind of talking, or not talking. I remember being shocked one beautiful Sunday morning by a lady neighbour who started out of nowhere yelling so hysterically at her kids, that I frightfully thought she was going to kill them. It was not really “out of nowhere” – she was born and raised within a society where you don’t express your emotions of anger, dissatisfaction, or frustration. We have such a wonderful country and we offer you so many things, which you cannot get anywhere else, that you better play “civilized”. Yet the hysterical mother managed to build up a mountain of anger and frustration which began to collapse and destroy everything on its way down.

It was very difficult for me to stay apart from Andrei. I went back home pretty often, and that pretty much kept me going. I could have resisted heroically and suffered, and played less dependent, but what would’ve been the point? I would just have hidden some feelings that I was having anyway. I admitted and I still admit that he was my number 1 reason for wanting to return. But apart from that, I cared for and grew up seedlings of wishes to return, and wishes to do something meaningful when I return.
[to be continued]

Zilele Educației Non-Formale – Ediția I - 13-15 Aprilie 2010

Zilele Educației Non-Formale – Ediția I

În perioada 13-15 aprilie 2010, are loc prima ediție ZENf – Zilele Educației Non-Formale, prin care se urmărește promovarea metodelor de educație non-formală și a conceptului de angajabilitate. Evenimentul - care cuprinde lansarea unui ghid al angajabilității și a unui portal, workshopuri și traininguri susținute de specialiști, proiecții de film si multe alte activități – este inițiat de organizația non-guvernamentală LEAP (Link Education and Practice) și se va desfășura simultan, în mai multe locuri din București: ArCuB, Casa de Cultură a Studenților, Euro<26 și Casa Universitarilor.

Link Education And Practice - este prima organizație constituită ca platformă de interacțiune între studenți, companii, instituții și ONG-uri, cu scopul de a crea o punte de legătură între oferta educațională existentă și cerințele pieței de muncă. Pentru aceasta, LEAP își propune să promoveze și să faciliteze accesul tinerilor la activități de educație non-formală (voluntariat, stagii de practică, traininguri, școli de vară etc) – activități care rafinează calitățile și aptitudinile importante în dezvoltarea personală și profesională.

Evenimentul se desfășoară pe parcursul a trei zile și cuprinde o serie de activități derulate de LEAP și partenerii săi. Va avea loc lansarea celei de-a doua ediții a Ghidului de Angajabilitate - LEAP și a portalului de educație non-formală. Pe parcursul celor 3 zile se va derula și expoziția "Citește printre rânduri" - alcătuită din print-uri ale desenelor din caietele de școală - ca reprezentare a conceptului de complementare a educației formale cu cea non-formală, precum și training-uri susținute de partenerii LEAP. Temele abordate variază de la antreprenoriat social (Euro<26), managementul voluntarilor, drepturile copilului (Organizația Salvați Copiii România), la workshop-uri de scriere creativă (Mario Barangea), atelier de povești, lecție de teatru și improvizație (A treia Cafea). De asemenea, vom afla cum arată educația non-formală prin artă (MaiArt), ce oportunități există pentru studenți (Mihail Mușat) și vom avea un atelier de joacă (Lume Bună). Exersăm „public speaking” (ARDOR) și vorbim despre leadership și inovație (Achieve Global), angajabilitate (Fundația CODECS pentru Leadership), dezvoltare personală și profesională (ANPCDEFP). Vom rezerva activități specifice pentru liceeni (workshop susținut de Yourway) și vom face o incursiune în viața asociațiilor studențești.

Acestea și multe altele vor avea loc la prima ediție ZENf – Zilele Educației Non-Formale 2010. Pentru a participa la workshop-uri și training-uri, este necesară înscrierea pe site-ul LEAP (www.leap.ro) până pe 11 aprilie, ora 23:59. Participarea este gratuită.

Parteneri:

ONGS: Advice, ASPSE, AEGEE, AIESEC, ASLS, ASLUB, ASER, Clubul Studentilor Economisti – Sibiu, CS-URA, EESTEC, OSE, PRime, SiSC, VIP
Parteneri educaționali: A Treia Cafea, ANPCDEFP, Achieve Global, ARDOR, CROS, Euro<26,FORCE, HOLA, Fundația CODECS pentru Leadership, Lume Buna, MaiArt, Organizația Salvati Copiii România, ProVobis, Skills4Work, StartUB, Yourway
Parteneri media: BizCampus, Calendar Evenimente, CampusNews.ro, Elevate, Evenimentestudentesti.ro, Catalyst/Hipo.ro, Online Student,port.ro, studentie.ro, SmartFM
Parteneri logistici: ArCuB, Casa de Cultură a Studenților București - Centrul de Educație Non-formală, Casa Universitarilor


Pentru înscrieri și pentru mai multe informații, vizitați www.leap.ro

Pub

M-am intors din pub. Din pub, nu din club. Pub-ul este peste tot in Anglia, si concentreaza viata sociala a britanicilor. Pubul este unde se duc dupa munca sa-si bea mintile, sa uite de realitatea vietii de zi cu zi. Pubul este locul unde se intalnesc cu prietenii, se uita impreuna la fotbal, beau multa bere, fumeaza o tigara, si isi povestesc viata. Pubul e un loc de defulare si de relaxare. Pubul este ca mama care la ora 11 te trimite la culcare - dupa ce, ca orice copil, te-ai jucat in tarana in fata blocului. Asta pentru ca puburile din UK se inchid la ora 11, pentru ca oamenii seriosi de peste zi care s-au transformat din nou in copii sa se culce si sa isi revina pentru noua zi de adult.

Pubul e, intr-un anume sens, un loc inactiv. Lumea sta jos sau in picioare, bea, mananca, si vorbeste. Nu se danseaza, toate miscarile si sariturile se fac la nivel verbal. Eu, venind dintr-o cultura in care dansul e parte integranta a oricarei petreceri, simt cum energia mi se strange in picioare, in maini, in sira spinarii, si nu am nici un mod in care s-o eliberez. Decat prin vorbe.

Pubul e bun si primitor pe orice vreme. In special, pe vremea rece, ploiasa si rece a Angliei. Este locul in care primesti toata caldura de care ai nevoie pentru a te duce mai departe. Este locul unde fiecare este prietenul tau cel mai apropiat, pentru ca in restul zilei fiecare este undeva departe si nu poate fi atins nici de cel mai atent gest al tau de umanitate. Este locul unde te imbratisezi cu un necunoscut pentru ca echipa favorita tocmai a dat un gol. E locul unde prietenul tau devine dusmanul tau cel mai naprasnic pentru ca are opinii opuse cu privire la politica. Este locul de batalie, de aventura, de evenimente extraordinare. Restul zilei este, in comparatie, gri ca si vremea londoneza.

Pubul nu este ca tavernele si carciumile din alte parti. Nu este un bordei in pamant. Nu e un subsol de beton. Nu este o pestera fara lumina sau aer. Este un loc deschis, cu pereti inalti, cu geamuri mari si multa lumina. Lemn, canapele, oglinzi, sfesnice. Este casa pe care ti-ai dorit-o intotdeauna. E casa in care esti primit intotdeauna cu caldura si bunavointa, in care chelnerita ta preferata iti toarna un pahar de Grolsch si prietenii iti asteapta ulimele povestiri. Fiecare noapte in pub e o poveste la gura sobei - cu balaurii-sefi, cu vrajitoarele-secretare, si cu prietenii care iti salveaza sufletul de la pieire.

Drama apare intotdeauna cand chelnerita-mama te trimite acasa. Mai intai, un dangan de clopot. In lumea reala, e semnul ca e cazul sa comanzi ultima bere; in lumea simbolica, e semnul ca trebuie sa te trezesti din visare, din imaginat, din relaxare, si sa-ti aduci aminte ca esti un adult in toata firea, care trebuie sa ia de la inceput o noua zi, cu toate responsabilitatile si greutatile aferente. Fiecare se taraste cu greu afara, parca nu le vina sa creada ca sunt dati afara din paradisul povestilor, si ca trebuie sa se reintoarca in viata rece ploioasa si vantoasa a maturitatii.

E 11.05. Back to work.

J.

J. este un tip integru. O stie si e mandru ca si ceilalti stiu asta. Si-a creat imaginea de intelept, de corect, de stanca solida. Asta crede ca ii poate oferi ei, cea care se lasa asteptata. Dar e frustrat, se concentreaza mult prea mult pe propriile slabiciuni, a uitat ca oamenii s-au plictisit de superficialitate si nu se opresc la prima vedere, cauta mai profund, cauta un suflet frumos. J uita sa se relaxeze, sa se creada frumos. Noi, fraierii, ne concentram intotdeauna pe propriile slabiciuni, incercam sa le minimizam. Iar cand slabiciunea e naturala, la un moment dat cedezi, nu te mai lupti cu ea. J nu se mai lupta, si incearca sa compenseze. A ajuns sa compenseze prea mult. A ajuns sa exacerbeze intelepciunea, integritatea, corectitudinea. A ajuns sa-si distorsioneze propria imagine pana la caricaturizare. E prea rigid, prea neiertator, prea cunoscator. Ele se sperie, dau inapoi. Nu am nevoie de cineva care sa imi arate cu degetul greselile. Nu am nevoie de cineva care sa nu ma ierte. Stanca aia solida, parca e prea colturoasa, prea dura, prea de neclintit.
J. are, poate dupa multi ani, o imagine de sine coerenta. Dar e o imagine cu lipsuri, cu spatii necolorate, pe care le-a uitat. In rest, culorile sunt prea aprinse, prea tipatoare. J. a uitat ca nici ele n-au o imagine incoerenta, ca si ele sunt nesigure, ca si ele sunt tematoare cu privire la propriile slabiciuni. Si a uitat ca imaginile se coloreaza cel mai bine impreuna, in culori complementare.
J. se crede coerent dar a uitat ca e doar un ciob, fie el si cu impresia de identitate de sine statatoare. A uitat ca face parte din ceva mai mare, si prin asta nu mai e umil. Este prea self-righteous si asta ne sperie si ne face sa cautam muritori ca noi.

Cel mai mare defect: lipsa de proactivitate in cautarea ei
Cea mai mare calitate: stabilitatea emotionala si feelingul ca e un om pe care te poti baza.

Teama

Mi-este greu sa scriu. Aici. In rest scriu mult, comunic mult. Ba chiar ma tot cert singura ca am impresia ca vorbesc prea mult in ultimul timp. Victimele sunt amicii mei din Londra, necunoscutii de pe strada. Pe cine prind. Parca am descoperit comoara vorbitului si impartasitului fara bariere, fara discriminare, fara secrete. Flow of consciousness nestramutat, sincer, lipsit de blocaje. Simt ca nu am nimic de ascuns, fata de mine, de tine, de oricine. Mi-ai putea spune: si nu te simti dezgolita? Neprotejata? Tie ce-ti mai ramane? Daca se intorc propriile tale cuvinte, ganduri, dezvaluiri, impotriva ta? S-ar putea sa fiu intr-o faza de inocenta totala, in care ma bucur sa fiu - dar simt ca nimic nu se poate intoarce impotriva mea, indiferent de intunecimea gandurilor celuilalt, pentru ca impartasesc deja tot ce sunt ce stiu si ce gandesc cu tine, deliberat, major si vaccinat.

Si totusi, cu blogul e mai greu. Vorbeam cu C. acum ceva timp si-i spuneam ca mi-e teama sa scriu aici. Mi-e teama ca am facut salturi prea mari si bruste si ca devin poate de nerecunoscut pentru vechii mei cititori. Poate or sa zica - ce s-o fi intamplat? - sau or sa creada ca ma prefac. C. m-a incurajat insa sa scriu in continuare, spunandu-mi ca vei continua sa empatizezi, macar un pic, cu ce scriu aici, chiar daca poate stilul de scris mi-e nitel schimbat, orasul e altul, varsta e alta, si am crescut poate separat. Ceva tot ne leaga poate, la nivel fundamental. As zice ceva cliseic gen "pentru ca suntem oameni" - si as zice totusi ceva corect. Indiferent de ce s-a intamplat in ultimele 7 zile, 7 luni sau 3 ani, indiferent de faptul ca esti diferit(a) fata de mine, ai avut alta viata, alte intamplari, alta familie, alti prieteni, alta educatie etc. e ceva care ne uneste si care ne face sa empatizam unul cu altul.

Sper ca C. sa aiba dreptate, si sa poti empatiza cu mine. Momentan, insa, trag aer in piept, imi fac un pic de curaj, si imi deschid inima catre tine.

Flux

Da, sunt foarte constienta de faptul ca au trecut 7 luni de cand nu am mai scris. Si nu pentru ca nu as fi avut ce sa scriu. Explicatia initiala a fost aceeasi ca pentru pauzele anterioare: de cate ori ma apuc sa scriu in engleza, dupa un entry-doua ma blochez. Si nu pentru ca mi-e greu sa scriu in engleza, sau ca stau cu dictionarul langa mine. Ci pentru ca un flux al constiintei trebuie captat si transcris in limba in care e gandit. Si inca o data, nu e vorba ca nu gandesc in engleza: sunt de 5 luni in Londra si gandesc aproape tot timpul, ba si visez, in engleza. Doar ca atunci cand sunt reflexiva, cu privire la propriile trairi, ganduri, planuri si temeri, tot romana e de baza.

Dar s-ar putea ca limba sa nu fi fost singura panica. De 6 luni am inceput sa scriu intr-un jurnal, old style. Cu coperti frumoase, cu foi si cu pix, ma strajuieste la capul patului, pe noptiera. Nu am fost niciodata in stare sa scriu un jurnal intim, pentru ca nu i-am vazut scopul. Insa am fost sfatuita acum 6 luni sa-l scriu ca tratament sufletesc - sa fie acel loc in care toate frustrarile, tristetile, temerile nerostite si neexprimate sa isi gaseasca supapa de eliberare, iar in sufletul meu sa ramana numai pace si liniste.
Desigur, un astfel de jurnal nu ar putea fi un blog public - nu neaparat pentru ca mi-ar arata gandurile gri si slabiciunile, ci pentru ca pur si simplu nu as vrea sa incarc sufletele celor care ma citesc, si-asa pline de propriile lor griji si tristeti, cu greutatile mele. Rufele murdare nu se spala in public nu numai de jena, dar si de grija de a nu-i murdari pe cei din jur.
Jurnalul meu intim si-a atins scopul: am reusit sa scriu in el, lasand cat am putut ratiunea si concretul la o parte, si concentrandu-ma cat pot pe trairi si sentimente ne-rationalizate sau cosmetizate. Usor-usor, mi-am facut curatenie in suflet, am sters praful si am lustruit, si am lasat noile experiente sa-si lase amprenta.
In acelasi timp, am invatat cat de mult mai usor e sa treci peste evenimentele si sentimentele negative daca le privesti fata in fata, daca le recunosti ca fiind ale tale, daca le exprimi (in scris, verbal, cantand, lovind peretii etc. - fiecare dupa stilul lui). Si asa raman numai momentele si sentimentele luminoase, pozitive, care ma fac fericita si recunoscatoare.

Si da, ultimul motiv poate pentru care n-am mai scris si am o mare retinere sa scriu este ca in ultimele 7 luni s-au petrecut multe transformari cu mine. Si, daca as incepe sa scriu, cititorii nu m-ar mai recunoaste. Ar crede ca mint, ca bravez, ca vorbesc aiurea. Doar atunci cand nu vezi pe cineva o perioada lunga iti dai seama cat i-a crescut parul/s-a ingrasat/a imbatranit etc. Asa si eu. Schimbarile cu mine s-au petrecut organic, treptat, dar definitiv. Iar rezultatul, sper, nu este gretos ci autentic.

Blogul nu a fost niciodata pentru mine doar un jurnal intim - pentru ca a fost modul meu de a tine legatura cu cei dragi, carora le pasa de ce se intampla cu mine, si care se regasesc in unele din trairile mele. In altele, descopera un element nou. Dar blogul este si va fi o transcriere nemijlocita a fluxului constiintei.