Proiectie

Incep sa proiectez. Sa imi imaginez acel viitor care incepe usor-usor sa se contureze. Ma uit pe harta la Gower Street, la Kensington Gardens, la British Museums, si ma vad strabatand strazile la pas. In timpul zilei, pe soare, si cu vibratia orasului forfotind. Ma vad intrand la metrou, ma vad strabatand piata Tavistock, uitandu-ma la oamenii ce trec si vorbesc cu accent puternic.
Ma vad in camera de camin, mica, cu un pat, un birou si un dulap. Lampa de birou e puternica, dar reuseste sa creeze un spatiu intim seara tarziu, atunci cand stau si citesc un text de seminar. Ma vad stand intinsa in patul care nu e al meu decat pentru un an, uitandu-ma spre tavan si gandindu-ma cu sfiala si putina frica la faptul ca maine dimineata trebui sa il abordez pe profesor cu un lucru care ma framanta. Ma vad parand deschisa, vorbareata, si sigura pe mine, dar fiind un pic emotionata pentru ca prima oara cand intru in vorba cu tineri pe care nu-i cunosc si incerc sa gasesc un spatiu de intersectie cu personalitatea lor.
Ma vad intr-un irish pub, band a treia bere nefiltrata, si auzind instinctiv forfota si galagia vesela a oamenilor din jurul meu. Imi dau seama ce norocoasa sunt ca sunt acolo, si ca incerc sa fiu una din ei, desi ei nu stiu cat de norocosi sunt ca au de-a gata un mediu despre care altii vad doar in filme. O aud pe mama la telefon, ingrijorata ca ies seara tarziu pe strazi, si imi dau seama ca mi-a inculcat o prudenta care nu-si are locul aici decat in cartierele rau-famate, in care oricum e greu de crezut ca voi ajunge. Ma vad singura, dorind sa fiu impreuna cu el asa cum am fost atata timp. Ma vad un observator fin si melancolic al tuturor celor ce ma inconjoara, si notand ca un cercetator diferentele ce unesc lumea mea de lumea asta. Si totusi singuratatea e apasatoare, stiind ca ne despart atatia kilometri, si imi doresc sa fie tot timpul aici cu mine, bucurandu-se impreuna cu mine de ceea ce traiesc si ceea ce descopar.
Ma vad apreciata, incurajata, ma vad criticata si corectata din punct de vedere gramatical, ma vad incercand sa prin si eu accentul acela atat de nobil, ma vad auzindu-ma singura cat de prost vorbesc si cat de mult ma rusinez de asta. Ma vad sfioasa, cerand sa fiu considerata egal, dar netratandu-ma eu insami ca egal al lor, pentru ca eu parca vin dintr-un fund de lume.
Ma vad facand poze - incercand sa imortalizez atmosfera pe care o simt - ma vad scriind in blog - incercand sa-i fac si pe altii sa traiasca clipa pe care o traiesc si eu, sa simta frica si admiratia pe care o simt, sa ma simta cum cresc si devin un om mai complet, mai complex, mai aproape de lume.

Si paradoxul este ca desi proiectez si incerc sa vad viitorul, asta nu ma face decat sa apreciez mai mult ce fac, ce simt, ce traiesc acum. Nu o sa mai stau strans lipita de el, el sarutandu-mi incet fruntea. Nu o sa imi mai aud prietenele sperand. Nu o sa-mi mai vad parintii imbratisandu-ma mandri. Nu voi mai avea bani de icre de manciuria, nu voi mai dansa la 6 dimineata pe plaja din Vama Veche, nu voi mai avea 23 de ani. Nu voi mai avea mustrari de constiinta ca nu citesc filosofie. Nu imi voi mai vedea elevii afisand o mina plina de curiozitate atunci cand le povestesc despre lege si morala. Nu voi mai fi bucuroasa ca am castigat primii mei bani. Nu ma voi mai simti acasa.

Si sunt atat de fericita ca inca mai pot face toate astea acum.