Towards my monastery

Humble and guilty, this is how I feel when I remember my blog. It’s been so long since I haven’t written a word, and yet I communicate so much every day. It’s been a year since my birthday, and although I had 3-4 small entries since then, I still consider my 9th of July blog entry the last “serious” entry I had.

Last week I turned 25. Monica asked me yesterday what happens at 25, because she can’t remember anymore. I joked that 25 is pretty similar to 24, and I feel there was no big shift in my life, although I feel I evolved constantly. I now reread my “Found my perfect birthday” and I agree, yes, no big shift took place. I am still searching for my intuitive and feeling soul; I am still feeling the energy. I still try to balance between reason and emotions, still try to find the spontaneity, and I think I’m doing better every day. I focus on the now, I focus on enjoying the lovely people that I meet, I focus on asking questions whose answer reveal something from the other. I still feel there is God, and I still laugh at the stupid yet innocent paradox which philosophers put themselves in when trying to think and explain Him. I still feel that I am an adult now, that playing is fun and useful for one’s mental health, but only a part of life – the rest of it is building and sticking to plans about career, house, family, vacations, children, growing old, and dying at peace.

Last year, I was writing from Berlin, happy to be there studying about death with Andrei, both still young and fresh and loving each other. Since then, I earned the scholarship (I simply cannot forget the genuine feeling of surprise that I was one of the selected ones), and I left home for London. I left for a year of study, of isolation, of missing Andrei and of building for the future. Monica told me that this isolation would serve both of us well – missing each other is a symptom that strong feelings are still in place, and facing the distance would only render the bond stronger. And she was right. Nothing faded away, although I was pretty worried at one point (they say love disappears after 3 years… and she also said we shouldn’t stay apart for too long, ‘cause we might get used to that), and everything grew stronger roots and brighter greener leaves.

Feeling lonely and fearing the unknown, I went away and turned my new home and my body into a monastery. I started practicing Qi Gong on my own, started drinking plenty of herbal and Chinese tea, I stopped eating meat and, overall, just took care of myself. I was delighted to eat seafood as a cheap regular meal, and to try new types of Chinese, Japanese, and Korean dishes (which became my regular meals). And all these not only made me feel so much better, but gave me new feelings and thoughts – feelings of wellbeing, happiness, and gratitude that I have the chance to feel like that.

I couldn’t get used to a certain rigidity and coldness of British people that I interacted with for the past year. They are so afraid to be inappropriate, subjective or unfair, that they become plaster masks with a frozen smile. I caught the virus in the sense that, in communicating, I am overly polite and nice (everyone is “Dear..”). The difference is that I feel everyone is dear (up to point where the counterevidence is brought forth).  Yet I admit there is something fake in all this kind of talking, or not talking. I remember being shocked one beautiful Sunday morning by a lady neighbour who started out of nowhere yelling so hysterically at her kids, that I frightfully thought she was going to kill them. It was not really “out of nowhere” – she was born and raised within a society where you don’t express your emotions of anger, dissatisfaction, or frustration. We have such a wonderful country and we offer you so many things, which you cannot get anywhere else, that you better play “civilized”. Yet the hysterical mother managed to build up a mountain of anger and frustration which began to collapse and destroy everything on its way down.

It was very difficult for me to stay apart from Andrei. I went back home pretty often, and that pretty much kept me going. I could have resisted heroically and suffered, and played less dependent, but what would’ve been the point? I would just have hidden some feelings that I was having anyway. I admitted and I still admit that he was my number 1 reason for wanting to return. But apart from that, I cared for and grew up seedlings of wishes to return, and wishes to do something meaningful when I return.
[to be continued]

Commencement

It is weird yet mysteriously beautiful to meet once more the same people that I started my U.S. journey along with, back in 2006. We have now gathered for a final Commencement Conference,
where we tied out relationships even stronger, where we told our stories for the last year, where we presented our projects.. Various and beautiful projects, each of them, made with enthusiasm and entrepreneurial skill. It's amazing how fluently every one of us is speaking English right now, no matter the topic or the joke. Some of us are real masters, they make puns and word games and use highly complicated terms for elegantly expressing simple things.

There are many things that changed in the last year, and I noticed them just now! Firstly, we are all over the culture shocks we've all been through. We're over the agitation and we found our place again, we regained our friends and parents, we got into the flow. Yet some things still remain: we don't regret one bit of what we've done and experienced in the U.S.; we all
call it the "experience that changed our lives"; we have this different glow in our eyes, because we've seen the grass on the other side and we try to grow it ourselves.

I constantly have flashbacks. While talking to the new UEPers (2008), I have flashbacks of Bard, of classes, of friends, of my beloved (yet conscientiously forgotten) New York City. But (and that's new) I have flashbacks of Budapest and the people I'm now spending my time with.
Secondly, I feel we are closer to each other and more relaxed. I personally don't feel that much intimidated by the others and I open myself to them, without discrimination. Why was I intimidated? Because since Budapest 2006 I realized how wonderful and smart and so high-quality these people are, and I could never be sure that I could measure up to them. Now I feel them as equal, as being the same yet so diverse in our languages and countries and interests and professions.
There's a lot to say about what I feel right now. But I rather keep it short (sic!) today and continue my thoughts another time.

Culture shock

A friend of mine arrived to the U.S. a short while ago. She sent me a message full of passion and words written (I'm sure) in the same breath.

She is very disappointed by the discrepancy between a smile that an American throws at you without effort and the coldness that he later shows when getting to a more substantial dialogue. She hates the lack of curiosity that an American has regarding the whole world except for his dear country. I quote: "What's most upsetting is not even [that] they haven't crossed the borders of their own state, but [that] they don't even dream about going somewhere different."

From a psychological point of view, she's right in the middle of the well-known "culture shock". Everyone is going through that, and it's not about having it or not, i's about coping with it one way or another. The interesting part is that, according to the psychological theory, one is getting first through the "utopian phase" (when one gets to see everything in pink), and only afterwards through the "distopian phase" (when one counts all the disadvantages and flaws a culture has, and begins to see "home" as the perfect place to be).

Well, I guess the truth is somewhere in between. I agree, American culture has flaws. I felt them also. But they are not that big as they seem; and Europe is not that flawless as it might look right now.

Jurnal de calatorie, by Popper (1)

Eram curios de ceva timp sa vad cum e lumea in afara spatiului in care locuiesc. Inca de mic am stiut exact care sunt granitele teritoriului meu, m-am asigurat ca si ceilalti le cunosc foarte bine si ca ma respecta ca stapan. Ciudat este ca niciodata n-am putut vedea dincolo de teritoriul meu, mai putin cand ma duc mult inspre Est si acolo am o deschidere larga catre o alta lume. In lumea dinspre Est, unde rasare soarele, oamenii se misca neincetat si dispar in cateva zeci de secunde din raza mea vizuala. Inspre sud raza mea vizuala e limitata de o cladire mare dincolo de care n-am avut niciodata ocazia sa trec.
Insa cel mai grav mi s-a parut intotdeauna ca exista o parte in Nord la care nu am acces. De cateva ori am mirosit ca in Nord este o alta lume, o lume tenebroasa si rece pe care ar fi foarte interesant sa o explorez - stii, intotdeauna am fost o fire curioasa.

Sambata soarta mi-a suras si am reusit sa evadez fara stirea gardienilor mei, pe langa care nu am reusit pana acum sa trec niciodata. O usa catre alta lume mi s-a deschis, si eu am fugit cat m-au tinut picioarele. In cele trei zile cat a tinut calatoria mea initiatica, am trecut printr-un mediu atat de diferit de caminul meu, incat si acum mi se ridica parul pe spate cand ma gandesc. In Nord e atat de intuneric! Nu exista zi si noapte, ci o noapte continua si fara stele. Si totusi, parca pentru prima oara am vazut mult mai bine lucrurile din jurul meu, ca si cum ochii mei vad mult mai bine in luminozitate scazuta. Si nu am fost deranjat asa cum sunt deranjat in fiecare dimineata de mingea de foc din Est. Aerul in jurul meu mirosea a rece si vechi si ud, cam cum miroase zidul de sud cand vine ploaia torentiala de vara. Si este atat de frig in Nord! Intotdeauna m-am intrebat la ce folos ca sangele imi pompeaza atat de rapid in vine si blana asta atat de deasa si greu de intretinut, daca nu pentru a-mi tine de cald in conditii vitrege!

Primele ore au trecut aproape fara sa le simt, eu simtindu-ma liber si neconstrans sa cercetez fiecare cotlon si fiecare metru patrat de teren nou. Fara constrangeri. Fara supraveghere. Fara jena si retineri fata de familie. Fara timiditate. Da, asta sunt eu, cel adevarat!
Din pacate, la un moment dat mi-am dat seama ca mi se face foame.

[va continua]

Calatorii in lumi paralele

Acum o ora am avut nemaipomenita placere sa descopar blogul unei prietene, Simona, care a fost acceptata anul acesta pentru aceeasi bursa cu care am fost si eu plecata in State. Ea se afla acum acolo, dar nu stiam nimic de ea, nu apucase sa isi scrie impresiile si in general nu apucase sa dea nici un semn. O inteleg perfect, am trecut si eu prin aceeasi jena fata de parintii si prietenii mei cand m-am trezit prinsa in valtoarea vietii americane si cu greu puteam sa imi trag rasuflarea, sa imi eliberez mintea si sa imi scriu impresiile.

Ma bucur insa mult ca si-a gasit timp si energie si a inceput sa-si impartaseasca experientele din ultimele luni. Mi-am facut o cafeluta si m-am asezat tacticos in fata ecranului, incepand sa-i citesc entryurile. Acum, dupa o ora de citit, pot spune cu mana pe inima ca ceea ce povesteste ea acolo se potriveste aproape 100% cu ceea ce am trait si am simtit si eu in urma cu un an. Isn't that curious? Desi avem backgrounduri si personalitati diferite, desi am studiat la universitati diferite (eu la Bard, ea la Ithaca) este incredibil cat de aidoma sunt experientele noastre de zi cu zi, socurile culturale si gandurile pe care le avem.

Draga Simona, la fiecare rand de-al tau am dat din cap si mi-am zis "da, exact asa am simtit si eu". Ne-au socat aceleasi chestii. Ne-au minunat aceleasi chestii. Ma bucur ca ai reusit sa te adaptezi ca ai intrat "in normalitatea" vietii americane, si ca in acelasi timp ti-ai pastrat romanitatea din tine, pe care, sunt sigura, o afisezi cu mandrie.

De exemplu, mi-aduc aminte cat de timida m-am simtit si eu cand vorbeam in engleza cu noii mei amici americani, cum ma simteam timorata de cat de repede si .. (sa zicem) corect vorbesc ei. Dupa un timp, stilul meu incet de a vorbi mi-a creat o aura de mister si am ajuns sa ii atrag prin asta. Am inceput sa le spun ca de fapt vorbesc rar si in limba mea materna. Daca nu s-a intamplat asta, te vei simti minunat cand un american iti va spune "vorbesti foarte bine engleza!". Asa ca, te incurajez puternic, vorbeste!!

Stiu ca ei nu au obiceiul sa aiba discutii deep, despre existenta si universul lor. Mie insa mi-au dat impresia ca se gandesc totusi la lucrurile astea, doar ca nu sunt obisnuiti sa le discute cu altii. Socheaza-i, intreaba-i chestii la care nu se asteapta, arata-le ca e minunat sa poti sa-ti impartasesti gandurile si sentimentele. Eu asa mi-am castigat prieteni pe viata, cu care si acum vorbesc.

Ai spus ca te simti intr-un quantum leap, ca totul se misca mult mai repede. Exact asa am simtit si eu. Acum, dupa un an, am ajuns la concluzia ca asta a fost un lucru minunat. Chiar cresti cati altii in 7 ani. Mi-e dor sa pot citi 1000 de pagini, sa citesc o carte pe saptamana, sa imi imping limitele. Si acum imi aduc aminte de toate lucrurile pe care le-am invatat la cursuri in State si le consider cunostinte valoroase. Ia-ti cursuri cat mai variate, cursuri pe care nu le-ai face niciodata la politice sau la psihologie; fa internshipuri, fa community service!

Ar fi atat de multe lucruri pe care mi-ar placea sa le comentez la ce ai scris. Lucruri care ar lua mult prea mult in scris si pe care nu le-am putea vorbi decat fata in fata. Abia astept sa te intorci si sa facem o noapte alba impreuna.

Pana una alta voi continua insa sa iti citesc blogul cu placere.


P.S. Impresiile mele cat am fost in State se regasesc in vechiul meu blog.

Minighid de calatorie in Malta

Cum nu sunt intr-o dispozitie prea poetica, m-am gandit sa fiu mai practica de data asta si sa imi povestesc experienta in Malta sub forma unui mini ghid de calatorie si distractie. Nu numai ca se poate dovedi o sursa de inspiratie pentru cei ce, pe viitor, vor dori sa o viziteze, dar voi lasa si eu sa transpire impresiile personale si feelingurile pe care le-am avut acolo.

Replica ce am rostit-o de cele mai multe ori in aceasta calatorie a fost "Vaai, ce frumoos! Ce mi-ar placea sa vad asta si vara!". Doua elemente componente: 1. Malta e o tara unde ai ce sa vezi, mai ales daca iti plac culorile tari ale naturii si cetatile medievale; 2. Iarna nu este sezonul cel mai bun de vizitat aceasta tara - recomand sfarsitul primaverii sau vara.

Mai pe larg, iarna este aici un sezon ploios, ceea ce inseamna ca 24/24 ploua, e innorat, marea e albastra si agitata, plantele sunt de un verde crud si furios, iar singurul element care iti rade sunt rocile si zidurile din calcar galben, care de fapt sunt cam peste tot. Albastru-verde-galben. Toate culori de acuarela, culori pe care ti le inchipui cand esti copil si ti se spune ca marea e albastra si iarba e verde. Pana la aparitia soarelui, am facut constant greseala sa o denumesc gresit (oare?) Balta. Seara se vede maiestria celor care studiaza pozitionarea felinarelor; luminile cad exact unde trebuie pentru ca atmosfera sa fie de vis.

Daca vrei sa fugi de viscolul iernii romanesti, Malta poate fi un refugiu. Pentru cei romantici sau melancolici, in principiu. Dar si daca esti mai zbenguicios ai ce sa faci. Insula principala se strabate cam intr-o ora cu masina de la un capat la celalalt, dar nu este asa de mica precum ar parea la prima vedere. E suficient de mare cat sa aiba rasfirate, printre roci galbene si palmieri bombati, cateva centre turistice si economice. St Julian's este cartierul (ei ii zic oras) plin de cluburi, cafenele si localuri de noapte. Locul este atat de popular incat noapte de noapte se aduna zeci de mii tineri localnici si turisti pe cateva strazi. In noaptea de Revelion, de exemplu, era atat de multa lume incat, desi batea un vant puternic afara iar inauntru dansatorii nu-si mai puteau roti decat ochii, tinerii mai nebunatici dansau pe strada, in intersectie. Nici nu e de mirare. Preturi ieftine la bauturi (4 euro un cocktail pretentios), intrare libera in toate cluburile si muzica pe toate gusturile.

Hotelurile sunt, asa cum se stie, dragute si curate, dar nu trebuie sa te pacaleasca stelele de pe sigla. In Malta un hotel de 4 stele face cat unul de 3 stele la noi, si asa mai departe. Mancarea este mai ieftina decat in alte tari din UE, desi pe mine preturile m-au pacalit constant, deoarece lira malteza (acum de la 1 ianuarie inlocuita definitiv de euro) este cat doi euro jumate. Maltezilor le plac fructele de mare si pestele (hm, ce chestie), iar pentru cei mai putin milosi, mancarea lor traditionala este delfin la gratar.

Celor carora le place sa vada cat mai multe din Malta, dar nu vor sa se organizeze de dinainte, le recomand tururi organizate cu ghizi. O croaziera cu vaporasul prin jurul porturilor, intr-o zi cu soare, nu e deloc de lepadat. Nici un tur al capitalei Valletta. Oricat de mica ar parea Malta, e usor sa ratezi lucrurile de vizitat. Faleza stancoasa este de vis.

O ultima atentionare: transportul este scump si e cu volanul pe dreapta. Eu majoritatea banilor mi i-am cheltuit pe taxi. Recomand niste autobuze dragute, de pe vremea bunicilor, care au darul sa te zgaltaie bine, doar doar sa nu adormi si sa ratezi ceva din peisaj.

Incompatibilitati cu traiul de Dubai

Da, intr-adevar, Dubai este un loc excelent de escapada fata de urgiile iernii bucurestene. Toti ne gandim cu groaza ca ne vom intoarce in cateva ore la cele 0 grade si la mocirla rezultata din ultima ninsoare.

Cu toate acestea, Dubaiul nu ar fi primul loc de relaxare de pe lista mea de vacanta. In primul rand, pentru ca e scump. In al doilea rand, pentru ca e plin de rusi (ma gandesc serios ca daca mai vin vreodata aici sa port un tricou cu "I don't speak Russian!"). Dar poate cel mai important motiv pentru mine, ca femeie, este faptul ca simt o difuza presiune culturala. Chiar si numai prin faptul ca, in contrast cu femeile arabe, toate imbracate in negru din cap pana in picioare, noi, femeile turiste, suntem cea mai buna tinta de "clatit ochii". Nicaieri in alta parte nu m-am simtit mai obiectificata, mai mult sursa de placere estetica si motiv de comentarii. Si asta tocmai pentru ca pentru barbatii de acolo contrastul intre ce au acasa si ce vad in targ este atat de mare.

O chestie care mi-a placut, si asta nu are legatura cu ce spuneam mai sus, tine de moduri originale de fluidizare a traficului. Asta pentru soferii pasionati care citesc aceste randuri. Nu vreau sa ma concentrez pe faptul ca nu exista "strada" cu mai putin de 3 benzi pe sens. Ci pe faptul ca nu prea exista intersectii in cruce, standard, cu stop cu rosu galben si verde. La ei intersectiile sunt in unanimitate sensuri giratorii. Mi se pare genial pentru ca e cumva o metoda naturala de auto-ajustare a traficului atunci cand aglomeratia vine dintr-o anumita directie si mai putin din altele. Provocarea e sa intri in sensul giratoriu, pentru ca de iesit clar ai prioritate.


Inchizand aceasta paranteza.. "rutiera", revin la concluzia ca nu as locui in Dubai. Cred ca trebuie sa te nasti in anumite imprejurari, sa ai minim atatea zerouri la cifra din banca, sa cresti cu o anumita religie si sa fii obisnuit sa faci afaceri intr-un anume fel, ca sa te simti ca acasa. Si mai ales, sa ai un anume fel de a-ti cheltui banii si de a valorifica lucrurile din viata ta.

Burj al Arab

Am fugit din nou din tara. Am fugit de frig, de vant, de ploaie. Am ajuns pentru a doua oara in faimosul Dubai, oras al arabilor bogati in petrol, cladiri si masini luxoase. Cum aici un hotel de 5 stele este, parca, dedicat omului de rand, am zis sa-mi fac curaj si sa ajung si acolo unde numai cei cu mult mai multe resurse isi petrec vacanta: la unicul hotel de 7 de stele din lume, la hotelul unde o camera poate sa coste 15 000 de dolari pe noapte, la hotelul Burj al Arab.

Ideea de Burj al Arab e destul de scary: un hotel cu multe stele, foarte scump, cu o fabuloasa vedere spre singura insula in forma de palmier din lume, el insusi plasat pe o insula artificiala foarte aproape de marginea uscatului, cu 27 de etaje, cu aur pe pereti, cu cel mai inalt atrium... si ar mai fi cate ceva.

In primul rand, mi se pare scary sa ai ca element de decor, in lobby-ul principal, un acvariu cam cat o sufragerie de mare, cu diferiti pestisori voiosi. In al doilea rand, mi se pare scary fantana din mijlocul hotelului, ale caror jeturi de apa sunt ATAT de disciplinate, incat isi pierd atributele de lichid si dau aparenta de cristale solide care se joaca in aer si in culori. In al treilea rand, nu mi se pare firesc sa ai parte de o camera de hotel cu DOUA etaje, adica cu doua livinguri, un dining, doua dormitoare, patru bai si o bucatarie. Hotelul trebuie sa ramana hotel. In al patrulea rand, nu mi se pare normal ca liftul sa urce atat de repede etajele incat sa ti se infunde pe loc urechile. Ce sa mai zic de restaurantul de la subsol, care are un acvariu in care doi rechini iti pazesc mancarea din farfurie. Clar, trebuie sa papi tot, de fiecare data. Si nu in ultimul rand, nu mi se pare normal ca un ceai de iasomie sa coste 50 de dolari. Dar pentru noi muritorii, poate e mult. Pentru ei, zeii, mai ales cei care isi permit sa inchirieze apartamentul regal cu 28 000 de dolari pe noapte, 50 de dolari e cam cat o scobitoare de dinti.

Va spun sincer ca cel mai mult in tot hotelul m-a interesat sa gasesc vreun portofel pe jos. M-a interesat sa cunosc un locuitor al hotelului, caruia sa ii explic ca cu banii pe care el ii cheltuie intr-o zi la Burj Al Arab eu as putea sa traiesc boiereste pentru un an. Sau sa imi platesc masterul in strainatate. Sau de ce nu, sa imi cumpar o masina misto.

Hotelul e frumos, modern, opulent. Dar n-am simtit ca apartin acestui loc. In momentul in care ajungi intr-un astfel de loc si ai ganduri gen "mie nu-mi trebuie chestia asta sau asta, pot trai fara ea", sau "n-as da in vecii vecilor atatia bani pe chestia asta", sau "chestia asta e inutila", astea sunt indicii clare ca you don't belong. N-ai de ce sa aspiri la asa ceva. Si poate simtamantul asta ne face sa ne acceptam fiecare locul si sa nu fie chiar cum spunea Marx, o permanenta lupta intre clase. Si noi vrem mai mult, dar NU CHIAR ATATA.

Ca tema de gandire, mi-am propus sa ma gandesc la toate lucurile din viata mea de zi cu zi pe care le consider utile si nu pot trai fara ele, dar care pentru o persoana care nu are acces la ele par inutile si de lux.

"Dupa"

Acesta este semnul unui nou inceput. Am renuntat sa mai scriu in blogul de pe 360. Imi era din ce in ce mai greu sa continui ce incepusem acolo. Initial nu intelegeam de unde atata lene si lipsa de inspiratie. Abia in momentul asta mi-am dat seama ca era vorba de o tranzitie intre ceea ce a fost experienta Statele Unite si ceea ce incepe acum. Nu puteam sa continui sa scriu pentru ca tiparele mele mentale, limbajul, gandirea, imi erau in proces de transformare si outputul era un fel de "System error".

In orice caz, acum am decis sa tai nodul gordian. Blogspot imi place, pare mult mai ok si mai profesionist decat Yahoo 360. Hai sa incep un nou capitol in viata mea, sa imi continui incursiunea prin lume. Sunt un discipol al lumii intregi, si voi cauta sa invat tot ce pot de la ea. Blogul va fi o oglinda a ceea ce invat si ceea ce vreau sa impartasesc si cu altii, asa cum a fost si pana acum.

Ma uitam adineauri prin blogul Corinei, prin entry-urile ei de asta-iarna. M-am transpus inca o data in frigul New-Yorkului, in nebunia din Times Square si in rapiditatea cu care lucrurile merg acolo. Dar ca si ea, pentru mine experienta Statelor Unite este un capitol incheiat, este o etapa catre ce va urma. Iar acest blog va fi acel "dupa".


Here we go.

Berlin, finally

I finally fought with the human laziness and therefore, after a month spent in Berlin, I gather my thoughts and my inspiration and I let them turn into words.

Berlin offered me the chance to escape Bucharest before I let any cultural shock bring me down. Because I do believe that coming back home after a while abroad, most of us have a small cultural shock. Berlin came as a breath of fresh air, while people suffer from intense heat in Bucharest.
ECLA summer school is a long summer school. It's seven week-long, so you inevitably get immersed in the German atmosphere. I hope that my scarce knowledge of German language will be extended here; but since it's an international school, the main language used is of course English. I only have satisfaction when I go to the supermarket around the corner and say "Hallo" to the cashier.
As in every international school, you get this amazing chance to meet people from all around the world. 42 participants from 22 countries. Impressive. What is even most interesting is that I meet for the first time people from countries like Ukraine, Georgia, Syria, Netherlands, Germany, Ireland, Australia or Estonia. My world enlarges. My perspective changes. I hear new languages, new accents. An American tries to copy the accent of an Irish. A German and an Ukrainian sing opera side by side. A Turkish and a Portuguese play ping-pong right now under my window.
ECLA is an island of internationality. And of liberal arts. The professors are so good and diverse, that you can never guess what you'll learn next. Literature, philosophy, political science? Maybe art or filmmaking? A little bit of choir and theater. And a relaxing hour in the sauna.
ECLA campus is pretty isolated from the city center. It's in an area full of trees and grass. The sky has something special here. I never had a special passion of looking at the sky. But here it always says something different, clouds change their shape every minute, and the sun appears from behind like Christ at the Judgement Day. Full of rays. Reminding everyone that there is God.
We read here a lot on religion, literature. We read here a lot of philosophy and political science. We read a lot. Around 400 pages a week. I discovered how brilliant Dostoevsky is. And Kierkegaard. And Camus. I feel small again. I feel again and again that I don't know anything.
...

(This entry was written a while ago and its end is lost. It's your task therefore to imagine the lines following.)

Prague

 

Prague is a city where I would easily live.
It's not like New York. It's not like Berlin. It's not like Bucharest. It's some kind of majestic synthesis of all of them. Walking on the streets of Prague this week, I couldn't stop wondering how perfect is the melange between East and West.
From West, you have the civilization. You have clean toilets in restaurants (with that complicated mechanism that wipes out the plastic seat), you have streets with a beautiful yellow pavement, you have signs in English and French and German.
But there's a strong sense of familiarity. A coffee is as cheap as in Bucharest. Familiar trams run on familiar streets with empty buildings and gray factories. Czech people are homogeneous once you leave the Old center. They speech Czech fast and they are glad when they don't have to speak in English.
This melange is amazing for me. It shows me how Bucharest will look in 10-20 years. When we're gonna have beautifully paved streets in the Old center, when we're gonna have signs that show tourists where to head to next. When most of us will know English. When we will use the same ticket for both buses and subway. When we won't have holes in the streets and when the small, narrow streets will be lit up at night.
You know, we're not that far away from Prague. Timewise. In EU we'll get there. It's more the glimpse of the future that Prague gives that charms me. I am walking in a future Bucharest, the Bucharest of my children. For them, those small things that amount to civilization will seem normal, for granted, just as for me and my generation Internet is not a luxury, but a daily necessity.
Na shledanou, Praha!

Inapoi

N-am plans cand am plecat din New York. In schimb am plans cand am venit inspre Romania. De ce? Pentru ca pe aeroportul din Munchen, la gate-ul inspre Otopeni m-am asezat langa un tanar nene care asculta o manea la telefon. Cand am auzit acea manea, nu stiu de ce, mi-au dat lacrimile. Mi-am pus castile si am incercat sa dau volumul tare cat sa nu mai aud nimic altceva. Nu ma intelegeti gresit. Pentru mine Romania nu este o manea. Dar maneaua reprezinta o parte importanta a vietii din Romania. Lacrimile erau de oftica. Again, simt ca nu pot sa exprim in cuvinte exact ce am simtit atunci. Si, in timp, voi uita sentimentul.

Ceea ce e mai ciudat, si poate hilar, este ca simt ca nu s-a schimbat nimic. Stau in acelasi pat si ma uit la acelasi familiar tavan si ma intreb daca am fost cu adevarat plecata. Pare ca de fapt nu am plecat nicarieri. Pare ca am fost plecata intr-un gol temporal, intr-o lume paralela, in timp ce ma uitam in lumea asta la acelasi familiar tavan. Cu toate astea, asa cum un vis te face sa transpiri in lumea reala, asa si calatoria mea afecteaza modul in care ma uit la familiarul meu tavan.

Socul cultural de care se vorbeste ca-l ai cand te intorci inapoi in tara nu se intampla din vina nimanui. Nu se intampla pentru ca America e vreun rai pe pamant (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca Romania sucks (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca m-am schimbat (pentru ca 90% sunt la fel). Pur si simplu se intampla pentru ca te obisnuiesti cu niste lucruri, cu un tip de cafea pe care o bei dimineata, cu un tip de metrou in care mergi spre serviciu, si te dezobsinuiesti de alte lucruri, precum sa stai la coada la impozite. Tocmai pentru ca adaptarea omului la o realitate diferita este sursa socului cultural, tot ea este si solutia. In primele cateva saptamani ma voi plange mai des de lucrurile cu care eram obisnuita si care nu merg cum ar trebui. In primele cateva saptamani voi gasi mai usor expresii englezesti prin care sa-mi exprim gandurile. Dar ma voi adapta din nou.

Ceea ce este cel mai important este ca schimbarile fundamentale, profunde, ale personalitatii mele, sa se integreze in noua realitate si sa devina o pozitiva parte a personalitatii mele. Realitatea Romaniei este un filtru prin care tot ce am castigat in America sa se aleaga de ceea ce am pierdut. Adaptarea e filtrare si cizelare.

Unele persoane vor lauda ce am castigat acolo. Altele vor fi nemultumite. Dar, cum spuneam deunazi cuiva, cand traiesti zi de zi cu propria persoana, cand te vezi in fiecare dimineata in oglinda, cand reflectezi in fiecare seara la ceea ce ai facut peste zi, iti este greu sa crezi ca te-ai schimbat fundamental. Nu m-am schimbat fundamental, deci nu voi crede pe cel care imi va spune asta. Nu poti deveni o alta persoana, nici macar intr-un an de zile. Sunt aceeasi, si daca am lasat ceva sa ma schimbe un pic, m-am gandit bine inainte. Am incercat sa pastrez entuziasmul si speranta pe care le-am castigat acolo. America iti arata ca orice e posibil, daca vrei. Incerc sa pastrez acea perspectiva si aici, unde nu pare ca-i deloc asa. America iti arata ca distantele sunt scurte. Europa, in comparatie, "is your back yard". Nu e o viziune misto? America iti arata ca o diploma conteaza, si ca educatia e un lucru in care merita ca parintii tai sa puna deoparte toata viata. Educatia e o parte foarte importanta a vietii mele, si nu vreau sa cred ca n-are nici o valoare. America iti arata ca munca e la loc de cinste, orice munca ai avea. Aici sa fii chelnerita e o rusine. Acolo.... "whatever". Acolo cand aplici la o selectie pentru un post de director, pui la CV faptul ca ai fost chelner in anul 1 de facultate. Numai o astfel de viziune ma face sa respect munca si sa vreau sa muncesc.

Casa ta n-are de ce sa te amageasca, de oriunde ai veni si oricare ai fi casa ta. Si nu pentru ca ai trait in casa ta 20 de ani. Ci pentru ca omul face locul. Romania e casa mea si nu ma dezamageste. Astept doar sa ma primeasca inapoi, ca pe un fiu ratacitor, si sa ma iubeasca si sa ma accepte asa cum sunt. Pentru ca nici eu n-am dezamagit-o.

Going home

Este 6 jumate seara in New York. Sunt pe aeroportul JFK, asteptand zborul ultim catre casa. Am obosit sa fiu stresata, ca de fiecare data cand sunt intr-un aeroport, in legatura cu mii de chestii: greutatea maxima a bagajelor, daca valizele sunt suficient de puternice, daca o sa-mi incapa toate lucrurile, daca zborul n-o sa fie anulat/amanat, daca o sa intarzii, daca sa iau taxiul sau autobuzul sau metroul. Sau daca o sa prin zborul de conexiune. A thousand things that could go wrong. Sunt genul de persoana care le ia in calcul pe toate, dar am tras concluzia ca asta imi mananca din nervi, ma face sa tremur si in general imi scurteaza viata. Nu, acum m-am decis sa fiu relaxata. After all, I'm going home.

Am venit cu Samid la aeroport. Lui i-au dat un pic lacrimile pe Queensboro bridge. Eu n-am reusit. Intr-un fel, ai multe motive de plans cand pleci din New York. Dar eu nu pot. Nu pot sa cred ca n-o sa-l mai vad niciodata. M-am uitat peste umar la cladirile alea inalte pe care le vezi in filme. Mi-am adus aminte cum am simtit prima oara cand le-am vazut pe viu, si care a fost gandul meu: "New Yorkul e singurul loc pe care l-am vazut care arata mai bine in realitate decat in poze sau in filme". Si mi-am dat seama care-i cauza. Gandeste-te cum e sa te uiti la o poza cu fundul unui ocean. Corali, pestisori, plante. Albastru si verde. E, acum imagineaza-ti cum e sa fii intins pe fundul oceanului, uitandu-te in sus si imprejur. Simti curentul marin impingandu-te dintr-o parte in alta. Si vezi lumina soarelui refractata in unde. E un sentiment pe care nu pot sa-l descriu altfel. Asa e in Manhattan. Esti pe trotuar, si daca te uiti in sus la cladirile inalte care te inconjoara (in special pe strazi inguste ca pe Wall Street), te simti ca pe fundul oceanului. Cerul pare mult mai inalt, sprijinit de blocurile ce te inconjoara. Te simti undeva jos, ca un pitic in lumea lui pitica, si in acelasi timp simti ca ceva se intampla si la un nivel superior.

Acum ma uit la cozi de avioane. Si, nu rade, simt ca mi-a crescut si mie o codita. Inca nu pot zbura, dar este vorba despre entuziasm si speranta. Ii multumesc vechii mele prietene pentru ca a exprimat acel entuziasm al meu mult mai bine decat mi-as putea permite eu (http://peculiarme.wordpress.com/2007/05/25/pofta-de-schimbare/).

Trenul

Sunt in tren spre NY. E ora 7 jumate seara. Ma gandesc ca am mare tupeu sa scriu pe laptop intr-un tren. Dar la cata politie si gardieni vad tot timpul, ma gandesc ca tot cei nascuti aici si obisnuiti sa vada fortele de ordine peste tot, nu prea sunt obisnuiti sa se gandeasca la chestii nastrusnice. Doar "free-riderii". Sper sa nu fie nici un free-rider pe langa mine...

Stupid, dar e duminica seara. Ce naiba caut eu in tren spre New York la sfarsit de saptamana? Pai asa e jobul. Cum semestrul viitor ma duc la BGIA, si trebuie sa imi gasesc ceva de facut pentru un semestru intreg, aka. sa imi gasesc un internship, asta presupune ca trebuie sa imi fac reclama. In termeni mai putin metaforici, ma duc la un interviu la Carnegie Council for Applied Ethics and International Affairs. Suna fancy. Asta e si ideea. De obicei a face un internship egal a fi agariciul cuiva pentru o perioada, ca ulterior sa pui pe cv cum ca ai facut ceva cu adevarat important. Ha.

Mai nasol pentru cei care nu prea sunt pe felie cu relatiile internationale (inclusiv eu), un internship la BGIA nu prea are de-a face cu preocuparile tale (mele) normale. Si care ar fi preocuparile mele normale, ma rog?? Pai sa-mi dau cu parerea in chestii absolut rupte de realitate, in termeni pe care 90% din oameni nici macar nu-i inteleg. Gen "wayward causal chains as objection to the concept of intentional action". Nu e patetic?!...

In ziua de azi, pe oameni ii preocupa total alte lucruri. De exemplu, sa salveze planeta. Foarte frumos. Si de ce nu, sa o faca fara sa ii deranjeze pe barosanii care conduc marile corporatii. Asta e cam greu. Mult succes. Dar ce vorbesc, va trebui sa fac parte din gasca. Pentru ca sunt niste probleme care ar trebui sa preocupe pe toata lumea.

PIUA
Uf, nu pot sa ma concentrez. Si nu e din cauza melodiilor de la Compact pe care le ascult la casti. Dimpotriva, nu prea le aud. Cinci gagici intre 30 si 60 de ani stau vizavi de mine in compartiment si rad ATAT de tare, incat baietii de la Compact imi spun "Singur de caut in noapte / Unde esti?" fara ca eu sa-i aud.

Ia hai sa facem o analiza sociologica. Sau filosofica. Whatever. S-ar petrece un asemenea fenomen in Romania? Hmmm.. Pai in primul rand, nu prea cred ca sunt grupuri cu o varsta atat de variata. Mediul de munca si autosuficienta caracteristica partii feminine (prin asta ma refer la fenomenul care se petrece la o anumita varsta si care face o femeie sa se considere suficient de experimentata intr-ale vietii, incat nu considera ca are ce sa invete de la femeile mai tinere decat ea; prin urmare, isi gaseste prietene numai printre cele de varsta ei, prietene care, pentru ca trec prin aceleasi experiente si crize, sunt solidare in suferinta) nu permite. In al doilea rand, un grup de femei nu isi permite in Romania sa faca atata galagie intr-un spatiu public (decat daca au sub 25 de ani). In ultimul rand, oamenii nu prea au curaj sa le spuna sa taca - asta cred ca e universal. Voi ce credeti? Hehe. Un tip din fata mea n-a mai suportat, si-a luat bagajul si se duce in alt vagon.

Melodia asta e perfecta! Hihi! Compact - Trenul pierdut. Tocmai am oprit intr-o statie absolut obscura. Ma uit pe geam la un semn care are desenata o sageata si care spune "To weekend bicycle loading area". Whaaat? Americanii suprasimplifica lucrurile. Adica nu mai e absolut nici o provocare in a-ti gasi bicicleta aici!!

Sa revenim la drum ("drumul e luuuung..."). Drumul spre NY este echivalent cu un drum pana in Vama Veche. Si, culmea, aici il fac o data la doua saptamani. In Romania nu m-as duce niciodata in Vama o data la doua saptamani. Si nu e de bani. Drumul dus-intors costa 25 de dolari. Adica vreo 700 de mii (desi, evident, aici 25 dolari par o nimica toata...). E din cauza ca transportul e RELIABLE!!!! Stiu ca daca plec din campus la ora 6, voi ajunge in NY la 9.21. Sharp. Si daca pierd vreun tren, mai sunt inca 10 unul dupa altul. Nu-i asa ca e o placere?...


Ce mult te-am iubit Paraschivo!... Hehe, Margineanu. Merci cd-uri. Merci HP. Whatever.
In noaptea in care am ramas fara curent, am facut un scurt "documentar" cu aparatul foto. E haios. N-am cum sa-l pun pe net, dar o sa vi-l arat la un moment dat. Ieri si eu si Heidi l-am vazut si am ramas trasnite. Adica fiecare cu impresiile si concluziile ei. Eu mi-am dat seama ca preiau foarte usor expresii de la oameni. De la Heidi am preluat tonul ultra-jucaus de a vorbi. De la Samid am preluat un ton cinic pe care il aplic la unele cuvinte care ar trebui sa sune "whatever!" si ajung sa sune "what-ee-vaaah!". Stiu ca voi scapa de aceste preluari cand ma voi intoarce acasa. Heidi si-a dat seama ca uneori pare prea copilaroasa. Desi e o tipa foarte matura, in preajma prietenilor este exuberanta si jucausa, si pentru necunoscuti pare (citez) o fetita de 5 ani.

Partea mai naspa pentru mine este ca de multe ori in video nu am accent american. Si acest fapt are radacini psihologice adanci. Un fapt care mi s-a intamplat pentru prima oara in viata: imi este intr-un asa hal de limba romana, incat am ajuns sa vorbesc singura in romana si am pierdut orice chef de a vorbi engleza. Mami, stai linistita, promit ca o sa vorbesc corect la interviu :). Si, de ce credeti ca ascult Compact si Margineanu??... Btw, acum ascult Traveler in Time. O melodie cantata de romani in engleza. Merci baietii mei de la Blind Spirits! Mi-e dor de voi!

Mai am fix o ora de drum si voi fi in Man-hattan (vezi filmul A.I. hehe). Hmm, ce sa pozez de data asta? In New York te porti invariabil ca un turist. Din pacate laptopul asta e prea greu pentru umerii mei sensibili, asa ca nu prea am chef sa merg pe jos 6 "blocks" si 5 "avenues". Asa ca voi lua metroul. Metroul in NY este, asa cum va imaginati, un concept cu totul diferit fata de "metroul in Bucuresti". Poti literalmente sa te ratacesti. Noroc ca mama si tata m-au invatat sa fiu paranoica in mediu necunoscut. Si noroc ca planul de urbanism in New York este LOGIC. Adica avenue 8 vine dupa avenue 7, si strada 43 vine dupa strada 42.


Dupa ani si ani
Ma voi intoarce
DUpa ani si ani
Sigur voi veni
Dupa ani si ani
Vom fi impreuna din nou
Primul nostru gand
Ne va regasi plangand

Dupa ani si ani suna deprimant acum. E prima oara cand sunt ma intorc acasa "dupa luni si luni". Si mi-e dor de tot. Mi-e dor de toti. Mi-e dor. Pazea, vin!

Cu OSI la Vermont

Acum cateva zile am avut excelenta ocazie sa evadez din campus. Fundatia Soros, adica baietii care ma sponsorizeaza, ne-au adunat din nou (ca si la Budapesta) pe toti europenii imprastiati pe la universitatile din SUA. Ne-am revazut, ne-am imbratisat din nou cu prietenie, am stat nopti intregi sa ne comparam impresiile.

Ca intotdeauna, OSI (Open Society Institute, adica Soros) a platit pentru totul: un bilet de avion de la New York JFK, cazare la hotelul-cum-nu-se-poate-mai-fancy Sheraton, care ofera clientilor sai care un pat SUBLIM, king size, cu 5 perne de diferite marimi, texturi si culori si, foarte important, o cafetiera in camera (cum am supravietui fara o cafea dimineata??).

Paradoxal, desi este vorba de un zbor de o ora si 10 minute, am reusit si la dus si la intors sa nu facem mai putin de 6 ore. Asta pentru ca, in primul rand, e cam greu sa ajungi de la izolatul Bard la NY si apoi la JFK, in al doilea rand, pentru ca dureaza mult sa treci prin customs (papucii, pasta de dinti, parfumul si toate cele la verificat de bombe!), si in al treilea rand, pentru ca trebuie sa ai cum sa decolezi! La o adica, atunci cand ne-am intors am stat 3 ore pe aeroport, INTR-UN AVION MINUSCUL, pentru ca daca decolam nu aveam loc unde sa aterizam! (Ocupate aeroporturile din NY, domne!)

Am petrecut un timp extraordinar la Vermont. Lucruri de calitate, oameni de calitate, activitati de calitate. Am avut ocazia sa ne impartasim impresiile si deceptiile unui antropolog cultural. Cu acea ocazie am subliniat faptul ca blogul acesta m-a ajutat (atunci cand am descris diferentele intre NOI si AMERICANI) nu numai sa trec mai usor peste "culture shock", dar si sa imi dau seama de cat de enorm de multe stereotipuri avem noi, europenii, despre americani. Think about it! Sunt multe lucruri pe care si noi le-am preluat, si pe care le judecam negativ numai despre ei. Sau sunt unele lucruri primitive, inapoiate, pe care am ajuns sa le consideram, din spirit de autosugestie, valoroase pentru ca sunt "naturale", "omenesti", "lipsite de superficialitate". Sa fim seriosi, avem chestii artificiale, fara fond, pe care americanii nu le au. Singurul lucru care este cu siguranta adevarat este consumerismul (vezi urmatorul entry). Dar vom ajunge si noi acolo... peste vreo 50 de ani.

Vermont a fost o ocazie excelenta sa ne fie reamintita datoria fata de societatea civila din Romania (sau mai putin frumos spus, datoria noastra fata de OSI). Am vorbit despre proiectele pe care le vom derula cand ne vom intoarce inapoi in tarile noastre. Am fost fortati sa fim inventivi, sa venim cu idei inteligente (nu neaparat noi!) prin care sa punem umarul la rezolvarea lucrurilor care nu prea merg la noi. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu e vorba de "relansarea economiei" sau "eradicarea coruptiei". Asta e treaba guvernantilor pe care ii platim. Dar sunt o multime de probleme punctuale, care pot fi facute numai cu convingere si cu resurse (materiale SI morale - de partea materiala se cam ocupa Soros, ca doar are bani).

Vermont a fost o ocazie excelenta si pentru a ne detasa de impresiile puternic subiective despre contactul cu poporul si cultura americana. Ne-am dat brusc seama ca ceea ce am cunoscut noi pana acum nu este decat o mica parte din ce reprezinta America. Dumnezeule! Ce diferente mari de perceptie si de experienta! SUA in statele din sud e complet diferita de cea din nord, SUA de pe coasta de est e complet diferita de coasta de vest, SUA intr-un colegiu de fete e complet diferita de cea intr-un colegiu mixt. Olivia, draga mea, nu-ti pierde speranta de a cunoaste toate fatetele Americii!

Per total Vermont a fost o experienta extraordinara din multe puncte de vedere. Voi reveni cu multe-multe poze in cateva zile.

Baltimore

Baltimore... Baltimore e un oras super sweet.

Am profitat de cele cateva zile de vacanta de dinainte de inceputul scolii ca sa-i fac o vizita prietenei mele Cristiana de la GIPIR. Calatoria pana acolo a fost o adevarata calatorie initiatica. In primul rand pentru ca am reusit, de dragul banilor, sa transform o calatorie de 3 ore jumate intr-una de 9 ore. Dar a meritat. Am plecat vineri dimineata din campus si am ajuns in marele New York City la pranz. Socul nu poate fi descris in (putine) cuvinte. Tot ce pot sa spun despre NYC este ca e exact ca in filme, la propriu si la figurat. Am alergat din statia de tren Grand Central pe Broadway pana la autobuzul NY-Baltimore. Este incredibil sa "alergi pe Broadway": am alergat pe langa academia americana de film, pe langa Starbucks, Macy's si Empire State Building. Cu rollerul dupa mine. Am alergat pe langa gasti de negri, pe langa oameni de afaceri, pe langa actori inca necunoscuti si pe langa imigranti. New York is a melting pot.

Dupa inca 5 ore am ajuns in Baltimore. Am adus ploaia cu mine. Dar a doua zi s-a inseninat si am putut sa ma bucur de oras.

In prima seara am fost la un open mic place. Un tanar negru foarte simpatic si cu o voce extraordinara ne-a incantat cu propriile compozitii. Voce de Seal. O sa ajungi departe Nelson! Apoi am fost in primul club american adevarat. 13th floor, Belvedere hotel. Un loc superb cu o atmosfera total straina mie. Un loc foarte aranjat. De pe geamuri vezi de la etajul 13 tot orasul noaptea. O formatie de reggae cu negri cu dreadlocks. Solistul semana cu Bob Marley, evident. Muzica chill. Multi negri. Relaxati, fara probleme si fara intentii dubioase.

A doua zi a fost o zi linistita. Am ramas in Baltimore, am mancat mancare chinezeasca pe o terasa in port. Am vizitat restaurantul unde lucreaza Cristiana. Un loc cu stil, cu angajati care o simpatizeaza foarte mult. Am vorbit mult cu ea despre impactul pe care l-a avt Work&Travel. Si pentru ea a fost o provocare din toate punctele de vedere. Si a reusit sa treaca cu succes peste ea. Cred ca acum este un alt om. Cred ca si eu voi fi.

Am vizitat Aquarium-ul. Imens. Luxos. Plin de pesti, rechini, pisici de mare, caluti de mare, pasari si broscute. Imi pare rau ca n-am vazut delfinii , erau in pauza de masa. Am pus multe poze din Aquarium in album. Albastrul este linistitor. Si padurea ecuatoriala de la etajul 4 .

Drumul de intoarcere a fost mult mai relaxat. Am reusit sa strabat sute de mile singura, in 18 ore, schimband cate trei mijloace de transport. Este un succes personal.

Urmatoarea provocare este Washington DC, probabil peste 3 saptamani.
Pana atunci, incepe scoala.