Inapoi

N-am plans cand am plecat din New York. In schimb am plans cand am venit inspre Romania. De ce? Pentru ca pe aeroportul din Munchen, la gate-ul inspre Otopeni m-am asezat langa un tanar nene care asculta o manea la telefon. Cand am auzit acea manea, nu stiu de ce, mi-au dat lacrimile. Mi-am pus castile si am incercat sa dau volumul tare cat sa nu mai aud nimic altceva. Nu ma intelegeti gresit. Pentru mine Romania nu este o manea. Dar maneaua reprezinta o parte importanta a vietii din Romania. Lacrimile erau de oftica. Again, simt ca nu pot sa exprim in cuvinte exact ce am simtit atunci. Si, in timp, voi uita sentimentul.

Ceea ce e mai ciudat, si poate hilar, este ca simt ca nu s-a schimbat nimic. Stau in acelasi pat si ma uit la acelasi familiar tavan si ma intreb daca am fost cu adevarat plecata. Pare ca de fapt nu am plecat nicarieri. Pare ca am fost plecata intr-un gol temporal, intr-o lume paralela, in timp ce ma uitam in lumea asta la acelasi familiar tavan. Cu toate astea, asa cum un vis te face sa transpiri in lumea reala, asa si calatoria mea afecteaza modul in care ma uit la familiarul meu tavan.

Socul cultural de care se vorbeste ca-l ai cand te intorci inapoi in tara nu se intampla din vina nimanui. Nu se intampla pentru ca America e vreun rai pe pamant (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca Romania sucks (pentru ca nu e chiar asa). Nu se intampla pentru ca m-am schimbat (pentru ca 90% sunt la fel). Pur si simplu se intampla pentru ca te obisnuiesti cu niste lucruri, cu un tip de cafea pe care o bei dimineata, cu un tip de metrou in care mergi spre serviciu, si te dezobsinuiesti de alte lucruri, precum sa stai la coada la impozite. Tocmai pentru ca adaptarea omului la o realitate diferita este sursa socului cultural, tot ea este si solutia. In primele cateva saptamani ma voi plange mai des de lucrurile cu care eram obisnuita si care nu merg cum ar trebui. In primele cateva saptamani voi gasi mai usor expresii englezesti prin care sa-mi exprim gandurile. Dar ma voi adapta din nou.

Ceea ce este cel mai important este ca schimbarile fundamentale, profunde, ale personalitatii mele, sa se integreze in noua realitate si sa devina o pozitiva parte a personalitatii mele. Realitatea Romaniei este un filtru prin care tot ce am castigat in America sa se aleaga de ceea ce am pierdut. Adaptarea e filtrare si cizelare.

Unele persoane vor lauda ce am castigat acolo. Altele vor fi nemultumite. Dar, cum spuneam deunazi cuiva, cand traiesti zi de zi cu propria persoana, cand te vezi in fiecare dimineata in oglinda, cand reflectezi in fiecare seara la ceea ce ai facut peste zi, iti este greu sa crezi ca te-ai schimbat fundamental. Nu m-am schimbat fundamental, deci nu voi crede pe cel care imi va spune asta. Nu poti deveni o alta persoana, nici macar intr-un an de zile. Sunt aceeasi, si daca am lasat ceva sa ma schimbe un pic, m-am gandit bine inainte. Am incercat sa pastrez entuziasmul si speranta pe care le-am castigat acolo. America iti arata ca orice e posibil, daca vrei. Incerc sa pastrez acea perspectiva si aici, unde nu pare ca-i deloc asa. America iti arata ca distantele sunt scurte. Europa, in comparatie, "is your back yard". Nu e o viziune misto? America iti arata ca o diploma conteaza, si ca educatia e un lucru in care merita ca parintii tai sa puna deoparte toata viata. Educatia e o parte foarte importanta a vietii mele, si nu vreau sa cred ca n-are nici o valoare. America iti arata ca munca e la loc de cinste, orice munca ai avea. Aici sa fii chelnerita e o rusine. Acolo.... "whatever". Acolo cand aplici la o selectie pentru un post de director, pui la CV faptul ca ai fost chelner in anul 1 de facultate. Numai o astfel de viziune ma face sa respect munca si sa vreau sa muncesc.

Casa ta n-are de ce sa te amageasca, de oriunde ai veni si oricare ai fi casa ta. Si nu pentru ca ai trait in casa ta 20 de ani. Ci pentru ca omul face locul. Romania e casa mea si nu ma dezamageste. Astept doar sa ma primeasca inapoi, ca pe un fiu ratacitor, si sa ma iubeasca si sa ma accepte asa cum sunt. Pentru ca nici eu n-am dezamagit-o.

Going home

Este 6 jumate seara in New York. Sunt pe aeroportul JFK, asteptand zborul ultim catre casa. Am obosit sa fiu stresata, ca de fiecare data cand sunt intr-un aeroport, in legatura cu mii de chestii: greutatea maxima a bagajelor, daca valizele sunt suficient de puternice, daca o sa-mi incapa toate lucrurile, daca zborul n-o sa fie anulat/amanat, daca o sa intarzii, daca sa iau taxiul sau autobuzul sau metroul. Sau daca o sa prin zborul de conexiune. A thousand things that could go wrong. Sunt genul de persoana care le ia in calcul pe toate, dar am tras concluzia ca asta imi mananca din nervi, ma face sa tremur si in general imi scurteaza viata. Nu, acum m-am decis sa fiu relaxata. After all, I'm going home.

Am venit cu Samid la aeroport. Lui i-au dat un pic lacrimile pe Queensboro bridge. Eu n-am reusit. Intr-un fel, ai multe motive de plans cand pleci din New York. Dar eu nu pot. Nu pot sa cred ca n-o sa-l mai vad niciodata. M-am uitat peste umar la cladirile alea inalte pe care le vezi in filme. Mi-am adus aminte cum am simtit prima oara cand le-am vazut pe viu, si care a fost gandul meu: "New Yorkul e singurul loc pe care l-am vazut care arata mai bine in realitate decat in poze sau in filme". Si mi-am dat seama care-i cauza. Gandeste-te cum e sa te uiti la o poza cu fundul unui ocean. Corali, pestisori, plante. Albastru si verde. E, acum imagineaza-ti cum e sa fii intins pe fundul oceanului, uitandu-te in sus si imprejur. Simti curentul marin impingandu-te dintr-o parte in alta. Si vezi lumina soarelui refractata in unde. E un sentiment pe care nu pot sa-l descriu altfel. Asa e in Manhattan. Esti pe trotuar, si daca te uiti in sus la cladirile inalte care te inconjoara (in special pe strazi inguste ca pe Wall Street), te simti ca pe fundul oceanului. Cerul pare mult mai inalt, sprijinit de blocurile ce te inconjoara. Te simti undeva jos, ca un pitic in lumea lui pitica, si in acelasi timp simti ca ceva se intampla si la un nivel superior.

Acum ma uit la cozi de avioane. Si, nu rade, simt ca mi-a crescut si mie o codita. Inca nu pot zbura, dar este vorba despre entuziasm si speranta. Ii multumesc vechii mele prietene pentru ca a exprimat acel entuziasm al meu mult mai bine decat mi-as putea permite eu (http://peculiarme.wordpress.com/2007/05/25/pofta-de-schimbare/).

Bipolarism

Mai sunt doua zile pana plec din Big Apple. Se intampla o chestie ciudata. Sa-l numim bipolarism la scara mica. Am doua stari care se schimba absolut random si la intervale diverse, de la parti ale zilei, pana la nivel de minute. Prima stare este nerabdare si dor de casa. Cand ti-e dor de un loc, ai in minte o imagine aurita, insorita, despre locuri, oameni si lucruri pe care le iubesti. Simpatica devine faza cand ma imaginez pe bulevardul insorit, ma imaginez urcand in autobuz. Si ghici ce: in autobuz, oameni batrani, care comenteaza frustrati despre un lucru despre care au o perceptie absolut confuza. Aici imaginea se intrerupe. Cand trec in faza 2, care se numeste parere de rau ca plec din New York, se pot intampla doua lucruri. Daca sunt pe strada, ma uit in sus, la cladirile inalte, si imi dau seama cat de mult o sa-mi lipseasca. Daca sunt in casa, ma uit la ceas si imi dau seama ca mai am putine sanse sa vad ceva din orasul asta mare. Si ma gandesc sa o iau la fuga. Nu m-am urcat pe Empire State Building, si nu am vazut nici un spectacol de pe Broadway. N-am apucat sa vad comedia aia britanica din cinema, Hot Fuzz, si nu m-am plimbat niciodata mai sus de strada 64. Nu stiu cu ce sa incep mai intai. Numai gandul ma streseaza si ma oboseste, si intr-un final ma hotarasc sa trag un pui de somn.
New Yorkul nu ma asteapta, alearga mai departe.

Referendum

Un referendum, un food festival si prima zi de vacanta - combinatie ce devine cumva intensa. Cum ieri a fost ultima zi de lucru la Carnegie, in sfarsit mi-am permis sa imi iau atitudinea de vacanta si de turist si sa umblu hai-hui prin New York.

Primul lucru de care mi-am dat seama ca l-am ignorat a fost latura culturala a vietii mele in the Big Apple. Nu tu un Broadway, desi locuiesc atat de aproape de teatre si artisti. Metropolitan Opera si New York City Ballet sunt la cateva strazi distanta. Cat de alienat poti fii asa incat sa nu te bucuri de ce te inconjoara?? Prin urmare aseara am cumparat niste bilete pentru balet: 3 mituri antice (Apollo, Orpheus, Agon), 3 spectacole intr-unul singur. Culmea e ca cel mai mult mi-a placut sala de spectacole, cu un candelabru ca o montura de aur cu diamante.

Azi, sambata, zi ploioasa si de odihna, m-am decis sa-mi inving lenea si sa ies pe 9th AVenue, unde are loc in fiecare an in perioada asta un imens festival. Pe intreg bulevardul, pret de 20 de strazi (ceea ce e mult), diverse grupuri etnice isi prezinta mancarurile specifice. Ca doar nu degeaba zona noastra se numeste "Hell's Kitchen". Se pare ca acum 40-50 de ani, zona in care stau era plina de imigranti saraci, veniti de prin toata lumea. Acum nu se mai vede nici un pic de saracie pe-aici.

Dupa ce m-am delectat cu combinatii gastronomice ingrijoratoare precum frigaruie pe pita, putina sangria si clatite frantuzesti cu mere si nuci, m-am decis sa imi fac si datoria patriotica si sa merg la Consulatul Roman, la referendum. Coada la care am stat aproape o ora, coada incolacita ca un sarpe prin incaperile consulatului, mi-a reamintit dureros de Romania. Oameni in varsta, care iti plescaie in urechi, doamne care incearca sa iti ia randul, stampile fara tus... Cumva romantic dar si dureros de autohton. Parca nici macar toaleta nu era toaleta americana ultimul tip :), pe care am ajuns sa o apreciez asa mult (what goes around, never comes around, pentru cunoscatori!). Cand vad chestii de acasa pe care stii ca nu le placi in mod special, brusc imi reamintesc de vorba: "e usor sa te obisnuiesti cu lucrurile bune". Si imi dau seama ca, la fel ca orice alta persoana, m-am obisnuit mult prea usor cu lucrurile bune din New York, si ma voi reobisnui mai greu cu lipsa lor in Bucuresti. But it's just a matter of adaptation.

P.S. Poza este facuta la o strada distanta de consulat. Este interesant cum poate ajunge propaganda pana si pe cabinele telefonice din midtown Manhattan...

Coney Island

Descopar incet-incet ca exista multe metode prin care poti sa evadezi din nebunia Manhattanului. Sunnyside mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez fiind in acelasi timp roman. Astazi, Coney Island mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez si in acelasi timp sa stai intins pe plaja, admirand valurile Atlanticului.

Pentru mine, Coney Island este un vestigiu al parcului de distractii tipic american din anii '60-'70. Cu un rollercoaster destul de vechi din lemn, cu vata de zahar colorata si cu mult-iubita inghetata cremoasa la cornet, pare modul perfect de a evada pentru cateva ore din traficul si agitatia unui oras gigantic.

Cativa colegi americani m-au insotit bucurosi intr-o astfel de escapada. Ne-am bucurat de soare, de plaja, si am incercat sa nu cheltuim dolar cu dolar pe fiecare prostiuta copilareasca. Mi-am adus aminte de copilarie, de parcul Cismigiu, de lanturile care imi erau atat de preferate. Cand am vazut acelasi lucru in marime naturala, mi-am amintit de joculetul pe care mi l-a facut mama cadou odinioara: mami, mai tii minte pestisorii aia care isi cascau gurile in sus si trebuia sa-i prinzi cat mai repede cu o undita cu magnet?

Este intr-adevar o experienta unica, si anume de fiecare data, atunci cand te urci intr-un rollercoaster si nu iti poti controla tipatul atunci cand isi da drumul la vale. Nu conteaza cate masuri de siguranta iti iei, ai pura si nemijlocita impresie ca vei cadea. Si atunci strangi bara puternic si tipi.

Poate singurul lucru care mi s-a parut ciudat a fost faptul ca nu mirosea a mare. Oceanul nu avea miros. Nisipul nu avea miros. Care sa fie explicatia?

Baseball

Inca un pic de spirit american intr-o picatura temporala. Mai mult sau mai putin metaforic exprimat, atunci cand te duci la un meci de baseball american, oricat de mult ti-ar displacea sporturile in general sau baseballul in particular, n-ai cum sa nu te simti bine.

Asta-seara am fost la Mets vs. Brewers, unde Mets erau starurile New Yorkerilor. Stadion urias, plin cu oameni care intr-o ordine destul de spontana au intrat si s-au asezat pe scaunele lor. Baseballul nu este un joc de contact, si totul se misca incet. Asta este probabil unul din motivele pentru care suporterii nu au parte de violenta si nu devin nici ei violenti.

Dar este ceva in atmosfera care te face sa fii antrenat in joc si sa scandezi. Jocul in sine e 10% din toata distractia. Cateva lucruri absolut necesare sunt un hot dog si o bere. Un tricou cu echipa favorita. Un stegulet, o sapca, sau un "finger". And you're in the game.

Cum mi se pare absolut frustrant sa ma uit la un joc ale carui reguli nu le cunosc, am intrebat in stanga si in dreapta care a faza. Dupa ce intelegi care e faza si care sunt "baietii buni", nu-ti mai ramane decat sa stai cu sufletul la gura si sa aplauzi cand baietii buni castiga punctul.

Dar de departe cele mai interesante mi se par pauzele dintre aruncari. Asa cum vezi in filme, un ecran imens domina stadionul, si ecranul acesta te face sa canti imnul echipei, in stil karaoke. Cel mai tare mi se pare asa-numitul "noise-meter", care invariabil ii face pe oameni sa aplaude si sa scandeze din ce in ce mai tare. Ritmul jocului este dictat de muzica. Fiecare jucator intra pe teren insotit de propria lui melodie. Dar ce zici de asta: mascota Pepsi, cu capul cat o minge de baseball, trage cu tunul in spectatori, lansand tricouri. In "love break", vezi cupluri alese absolut intamplator; si cand oamenii se vad pe ecran, au o reactie de surpriza extrema si se pupa cu foc. Daca nu va aduceti aminte de filmul cu Meg Ryan si Tom Hanks, e cazul sa-l mai vedeti o data.

Si cum legile lui Murphy se aplica si pe stadioane, daca cumva stai la o coada interminabila ca sa-ti iei niste popcorn, ei bine, sa fii sigur ca atunci se intampla cele mai interesante faze ale jocului. Empirically tested.
Veni, vidi, aplaudati.

Si cel mai important, nimic nu pare fake.

SanFran

San Fancisco.... o experienta minunata. In pliante este prezentat drept Golden City, cica din cauza cautatorilor de aur care s-au stabilit initial aici. Dar, asa cum spunea Raluca, gazda mea minunata, punand mana pe un fir de grau ce crestea la o margine de poteca, San Francisco e auriu mai curand datorita granelor ce profita necontenit de fertilitate. Si, as adauga, datorita soarelui ce straluceste 10 luni pe an.

San Francisco este paradisul plantelor. In stil american. Paradisul gazoanelor aranjate cu multa grija, a copacilor atent aliniati pe langa drum, a florilor divers colorate. Daca iti place soarele, plantele si oceanul, California e un loc de vazut. Am vazut un portocal intr-o curte vecina. Era atat de incarcat cu portocale, incat iti dadea impresia ca ii usurezi existenta servindu-te cu un fruct. Dar, cum ar fi de asteptat in State, probabil ca proprietarii au montat o camera de luat vederi pe tulpina.

San Francisco este salasul oamenilor cu bani care isi doresc liniste. Oamenii muncesc mult aici - doar e Silicon Valley - poate mai mult decat dau impresia. Biznisul e biznis. Dar suburbiile din San Francisco iti dau casuta, gradina si linistea de care ai nevoie ca sa-ti reincarci bateriile. Plantatul trandafirilor poate fi o activitate deosebit de relaxanta, sau chiar spalatul curtii cu furtunul. Muncile casnice sunt o corvoada in timpul saptamanii, dar ofera relaxare in weekend.

San Francisco iti arata cum arata lucrurile cand merg bine. Are o infrastructura grozava (un lucru pe care intotdeauna il apreciez la un oras).

San Francisco... since it's been a while, mi-am pierdut inspiratia.

Sunnyside

Azi am avut placerea sa scap pentru cateva ore din Manhattanul cel agitat si sa cunosc o parte mai linistita si, intr-un fel, mai familiara, a New Yorkului. Trebuind sa trimit niste cutii cu carti spre casa, am ajuns in Sunnyside, o parte cu adevarat insorita si linistita a Queens-ului. Un nene foarte simpatic, a.k.a. a man with a van, ne-a adus cu tot cu cutii pana la firma de transport. Sot casnic, tata de baiat de 6 ani, Tony este fascinat de oameni si tipul asta de munca ii da ocazia sa cunoasca cat mai multi. Am avut subiecte interesante de discutat, incepand cu cat de usor/greu e sa inveti o limba straina, cum e sa inveti chineza, despre tehnici vizuale de memorare, memorie vizuala si auditiva. Despre a fi fotograf si cum e sa nu ai atentie distributiva. Despre problemele in casatorie si cat de sensibil e un copil la tipetele din casa. Despre familia lui adoptiva poloneza si despre familia lui adevarata, din rezervatia amerindiana.

Dupa ore de condus si de vorbit, dupa carat zeci de kilograme si dupa platit zeci de dolari, am ajuns la unul din restaurantele romanesti din apropiere. Sunnyside este cunoscut drept comunitatea romanilor din New York. Restaurantul, un loc luminos si curat, ne-a invitat sa ne uitam la B1 TV si MTV Romania cat asteptam sa se incalzeasca ciorbitele si mamaliguta. Corina a remarcat amuzata cum stilul american (i.e. TV-ul flat screen, pus pe perete) contrasta cu stilul romanesc (i.e doua icoane puse in dreapta si stanga ecranului).

De fapt toata zona mi se pare o simbioza intre viata americana si valorile romanesti. Si mi-a placut ce am simtit: toate avantajele New Yorkului, plus sarmalute.

Cand mi-am dat seama ca ceva care seamana un pic cu acasa e atat de aproape de mine, m-am reintors acasa cu o noua pofta de viata si de explorare. Imi dau seama ca am fost un pic cam dura cand am descris Bard-ul. Cand il priveam, poate ca imi doream prea mult ca totul sa nu mai fie asa american, sa aiba si el un mic element romanesc.

Capitol incheiat

Am avut ocazia sa vizitez din nou campusul in care am locuit un semestru. E o adevarat provocare sa vezi campusul din Bard printr-o perspectiva schimbata, cu lentile de New York. A fost grozav sa-mi revad toti prietenii, desi conversatia cu fiecare nu dureaza mai mult de 3 minute. In medie. E sentimentul ala pe care il ai de la inceput care nu te lasa sa investesti prea mult intr-o prietenie, pentru ca "oricum se va termina". Si toti gandesc asa, inclusiv tu. Prin urmare... nu imi pare rau ca plec. Imi pare bine ca ma intorc la prietenii la care tin cu adevarat.

Am nimerit in mijlocul unui festival studentesc, un "Spring Fling". Decadenta si narrow-mindedness. Cu totii ne facem o banda de rock alternativ ca sa spunem ca am facut ceva la 20 de ani ("glory days"). Cu totii fumam iarba, pentru ca suntem cool, si cu totii ne imbatam muci, pentru ca ne e frica sa avem o relatie in toate facultatile mentale. Si hai sa ne imbracam aiurea, sa purtam slapi si sa ne dam un look cat mai dezordonat.

Bard e una din cele mai scumpe din America. Si e pentru copii speciali. E pentru copii care nu-si gasesc locul la Harvard sau la Berkeley. E pentru artisti, pentru copii care necesita atentie speciala. Intr-o lumina sumbra, se aseamana unui sanatoriu: campusul este frumos, cu multa natura (un lucru pe care l-am apreciat de la inceput). Dar e un loc in care cineva intotdeauna trebuie sa curete dupa tine. Pentru ca acesti copii sunt incapabil sa gateasca altceva in afara de supa la plic sau sa traga apa la toaleta dupa ce o folosesc.

Nu ma intelegeti gresit. Bard nu e Statele Unite. Asa cum nici New Yorkul nu este.
Si, din nou, am avut o experienta frumoasa aici. Dar oamenii au facut experienta asa frumoasa. Locul e gol de substanta. E o carte postala.
E un capitol incheiat.
Multumesc oamenilor si voi pastra pozele cu campusul.
Si voi pasi inainte.