Pub

M-am intors din pub. Din pub, nu din club. Pub-ul este peste tot in Anglia, si concentreaza viata sociala a britanicilor. Pubul este unde se duc dupa munca sa-si bea mintile, sa uite de realitatea vietii de zi cu zi. Pubul este locul unde se intalnesc cu prietenii, se uita impreuna la fotbal, beau multa bere, fumeaza o tigara, si isi povestesc viata. Pubul e un loc de defulare si de relaxare. Pubul este ca mama care la ora 11 te trimite la culcare - dupa ce, ca orice copil, te-ai jucat in tarana in fata blocului. Asta pentru ca puburile din UK se inchid la ora 11, pentru ca oamenii seriosi de peste zi care s-au transformat din nou in copii sa se culce si sa isi revina pentru noua zi de adult.

Pubul e, intr-un anume sens, un loc inactiv. Lumea sta jos sau in picioare, bea, mananca, si vorbeste. Nu se danseaza, toate miscarile si sariturile se fac la nivel verbal. Eu, venind dintr-o cultura in care dansul e parte integranta a oricarei petreceri, simt cum energia mi se strange in picioare, in maini, in sira spinarii, si nu am nici un mod in care s-o eliberez. Decat prin vorbe.

Pubul e bun si primitor pe orice vreme. In special, pe vremea rece, ploiasa si rece a Angliei. Este locul in care primesti toata caldura de care ai nevoie pentru a te duce mai departe. Este locul unde fiecare este prietenul tau cel mai apropiat, pentru ca in restul zilei fiecare este undeva departe si nu poate fi atins nici de cel mai atent gest al tau de umanitate. Este locul unde te imbratisezi cu un necunoscut pentru ca echipa favorita tocmai a dat un gol. E locul unde prietenul tau devine dusmanul tau cel mai naprasnic pentru ca are opinii opuse cu privire la politica. Este locul de batalie, de aventura, de evenimente extraordinare. Restul zilei este, in comparatie, gri ca si vremea londoneza.

Pubul nu este ca tavernele si carciumile din alte parti. Nu este un bordei in pamant. Nu e un subsol de beton. Nu este o pestera fara lumina sau aer. Este un loc deschis, cu pereti inalti, cu geamuri mari si multa lumina. Lemn, canapele, oglinzi, sfesnice. Este casa pe care ti-ai dorit-o intotdeauna. E casa in care esti primit intotdeauna cu caldura si bunavointa, in care chelnerita ta preferata iti toarna un pahar de Grolsch si prietenii iti asteapta ulimele povestiri. Fiecare noapte in pub e o poveste la gura sobei - cu balaurii-sefi, cu vrajitoarele-secretare, si cu prietenii care iti salveaza sufletul de la pieire.

Drama apare intotdeauna cand chelnerita-mama te trimite acasa. Mai intai, un dangan de clopot. In lumea reala, e semnul ca e cazul sa comanzi ultima bere; in lumea simbolica, e semnul ca trebuie sa te trezesti din visare, din imaginat, din relaxare, si sa-ti aduci aminte ca esti un adult in toata firea, care trebuie sa ia de la inceput o noua zi, cu toate responsabilitatile si greutatile aferente. Fiecare se taraste cu greu afara, parca nu le vina sa creada ca sunt dati afara din paradisul povestilor, si ca trebuie sa se reintoarca in viata rece ploioasa si vantoasa a maturitatii.

E 11.05. Back to work.

J.

J. este un tip integru. O stie si e mandru ca si ceilalti stiu asta. Si-a creat imaginea de intelept, de corect, de stanca solida. Asta crede ca ii poate oferi ei, cea care se lasa asteptata. Dar e frustrat, se concentreaza mult prea mult pe propriile slabiciuni, a uitat ca oamenii s-au plictisit de superficialitate si nu se opresc la prima vedere, cauta mai profund, cauta un suflet frumos. J uita sa se relaxeze, sa se creada frumos. Noi, fraierii, ne concentram intotdeauna pe propriile slabiciuni, incercam sa le minimizam. Iar cand slabiciunea e naturala, la un moment dat cedezi, nu te mai lupti cu ea. J nu se mai lupta, si incearca sa compenseze. A ajuns sa compenseze prea mult. A ajuns sa exacerbeze intelepciunea, integritatea, corectitudinea. A ajuns sa-si distorsioneze propria imagine pana la caricaturizare. E prea rigid, prea neiertator, prea cunoscator. Ele se sperie, dau inapoi. Nu am nevoie de cineva care sa imi arate cu degetul greselile. Nu am nevoie de cineva care sa nu ma ierte. Stanca aia solida, parca e prea colturoasa, prea dura, prea de neclintit.
J. are, poate dupa multi ani, o imagine de sine coerenta. Dar e o imagine cu lipsuri, cu spatii necolorate, pe care le-a uitat. In rest, culorile sunt prea aprinse, prea tipatoare. J. a uitat ca nici ele n-au o imagine incoerenta, ca si ele sunt nesigure, ca si ele sunt tematoare cu privire la propriile slabiciuni. Si a uitat ca imaginile se coloreaza cel mai bine impreuna, in culori complementare.
J. se crede coerent dar a uitat ca e doar un ciob, fie el si cu impresia de identitate de sine statatoare. A uitat ca face parte din ceva mai mare, si prin asta nu mai e umil. Este prea self-righteous si asta ne sperie si ne face sa cautam muritori ca noi.

Cel mai mare defect: lipsa de proactivitate in cautarea ei
Cea mai mare calitate: stabilitatea emotionala si feelingul ca e un om pe care te poti baza.

Teama

Mi-este greu sa scriu. Aici. In rest scriu mult, comunic mult. Ba chiar ma tot cert singura ca am impresia ca vorbesc prea mult in ultimul timp. Victimele sunt amicii mei din Londra, necunoscutii de pe strada. Pe cine prind. Parca am descoperit comoara vorbitului si impartasitului fara bariere, fara discriminare, fara secrete. Flow of consciousness nestramutat, sincer, lipsit de blocaje. Simt ca nu am nimic de ascuns, fata de mine, de tine, de oricine. Mi-ai putea spune: si nu te simti dezgolita? Neprotejata? Tie ce-ti mai ramane? Daca se intorc propriile tale cuvinte, ganduri, dezvaluiri, impotriva ta? S-ar putea sa fiu intr-o faza de inocenta totala, in care ma bucur sa fiu - dar simt ca nimic nu se poate intoarce impotriva mea, indiferent de intunecimea gandurilor celuilalt, pentru ca impartasesc deja tot ce sunt ce stiu si ce gandesc cu tine, deliberat, major si vaccinat.

Si totusi, cu blogul e mai greu. Vorbeam cu C. acum ceva timp si-i spuneam ca mi-e teama sa scriu aici. Mi-e teama ca am facut salturi prea mari si bruste si ca devin poate de nerecunoscut pentru vechii mei cititori. Poate or sa zica - ce s-o fi intamplat? - sau or sa creada ca ma prefac. C. m-a incurajat insa sa scriu in continuare, spunandu-mi ca vei continua sa empatizezi, macar un pic, cu ce scriu aici, chiar daca poate stilul de scris mi-e nitel schimbat, orasul e altul, varsta e alta, si am crescut poate separat. Ceva tot ne leaga poate, la nivel fundamental. As zice ceva cliseic gen "pentru ca suntem oameni" - si as zice totusi ceva corect. Indiferent de ce s-a intamplat in ultimele 7 zile, 7 luni sau 3 ani, indiferent de faptul ca esti diferit(a) fata de mine, ai avut alta viata, alte intamplari, alta familie, alti prieteni, alta educatie etc. e ceva care ne uneste si care ne face sa empatizam unul cu altul.

Sper ca C. sa aiba dreptate, si sa poti empatiza cu mine. Momentan, insa, trag aer in piept, imi fac un pic de curaj, si imi deschid inima catre tine.