Sunday, November 18, 2007

Intre infinit si neant

Titlul de mai sus suna foarte pompos. E o idee care a pornit de la Blaise Pascal cum ca omul e ceva intre infinit si neant, intre macro si microcosmos, adica intotdeauna... undeva pe la mijloc. Ceea ce mi-a adus in minte ideea lui Pascal a fost o intamplare din ultima saptamana, o intamplare triviala care, asa cum ii spune numele, ti se poate intampla... intamplator, in orice zi a vietii, fara sa fie extraordinara sau sa-i dai prea multa importanta. Sa trec la subiect. Lucrez in prezent la un proiect ONGistic, un proiect entuziasmat si entuziasmant, facut de tineri pentru tineri, ca asa se intampla de fiecare data. Faza e ca m-am intalnit cu un nene care avea o perspectiva mult mai ... sa-i zicem "macro". Fusese la viata lui implicat in reconstructii de tara, in strategii guvernamentale, si gandise intotdeauna in termenii de "the big picture". In contrast, noua, studentilor ONGisti, ne este reamintit in fiecare demers pe care il facem, cat de mici si de neinsemnati suntem, cum de suntem doar o rotita micuta-micuta intr-un angrenaj ce ne depaseste si ne va depasi tot timpul puterea de intelegere si control. Cum entuziasmul trebuie sa coboare intotdeauna pe pamant si de-acolo sa-si impuna singur limitele, pentru ca altfel sigur cineva i le va impune.

Ei, imagineaza-ti cum e ca un tanar suflet ONGist, cu un entuziasm limitat de posibilitatile proprii, sa se intalneasca fata in fata cu un om care a fost obisnuit sa gandeasca ca nu exista limite, pentru ca el e cel care le creeaza.

Rezultatul intalnirii noastre a avut pentru mine compozitia unui "culture shock", asa cum ni-l descrisesera cei de la Soros: un entuziasm debordant, urmat de o perioada neagra de scepticism, pentru ca apoi sa se finalizeze in aceeasi atitudine de zi cu zi cum ca libertatea individului e limitata de libertatile mecanice din structura sistemului. Omul mi-a zis ca proiectul pe care il fac nu trebuie sa se limiteze la o mie - doua de euro, ci ar putea cu usurinta sa fie de sute de mii de euro. Mi-a mai spus ca, atunci cand dedicatia exista, proiecte de genul asta iti pot plati viata de zi cu zi, ca orice job, si ca nu trebuie privite ca lucruri care iau doar din resurse si nu dau nimic inapoi.

Eh, asta suna foarte bine. Sunt o tanara studenta, care duce in spate doua facultati, care nu munceste, si prin urmare nu are nici un venit, ci doar cheltuieli. Un sac fara fund, cum se zice. Oricand am incercat sa ma peticesc, pana nu voi avea o sursa de venit, nu voi putea fi decat pe minus. Problema e alta. In faza de entuziasm mi-am permis sa visez cum ar fi sa ma pot intretine dintr-un proiect ONG. Ceea ce a neglijat acel nene sa analizeze, si de fapt nici nu avea cum, era capacitatea mea de a duce in spate un proiect de sute de mii de euro, limitele abilitatilor si energiei mele. De aici porneste faza de scepticism negru. El spunea "Cea mai mare greseala a voastra este sa va subapreciati capacitatile!". Pentru mine, o greseala mai mare ca asta e sa mi le supraapreciez, sa ma bazez pe si sa ma laud cu ceva ce nu exista de fapt. Astea sunt podeaua si tavanul de care ma lovesc in dorinta de a fi cat mai sincera cu mine. Asta e infinitul si neantul meu. O fi adevarat ca mai bine te lovesti cu capul de tavan decat de podea? In ambele variante tot jos ajungi..