Teama de "spatii libere"

M-am apucat de citit noua carte a lui Paulo Coelho, Vrajitoarea din Portobello. Mi se pare o carte bunicica din trei motive. In primul rand, cartea trateaza niste subiecte care au fost intotdeauna la moda, dar acum sunt si mai si: religie, ezoterism, relatia maestru-discipol, vrajitorie, cultura tiganeasca, cultura islamica, integrarea in occidental. In al doilea rand, este stilul lui Coelho, care te face sa intri in poveste, sa-ti imaginezi cum arata Atena, sa o vezi cand danseaza cu ochii inchisi si sa ii crezi pe cuvant pe oamenii care vorbesc despre ea. In al treilea rand, pentru ca Coelho atinge un punct nevralgic al existentei umane, un punct pe care eu il incerc cu degetul de ceva timp.

Este vorba despre spatiile libere din viata noastra. Asa cum se intampla cu tatal Atenei, si cu Atena inclusiv, avem tendinta sa ne ocupam zi de zi cu diverse activitati, fie ele importante sau neimportante, doar pentru a ne simti utili. Pentru a fi fericiti ca avem un sens si un scop in univers. Doar pentru a nu avea timp sa ne gandim prea mult la lucruri precum Cine sunt? si Ce ar trebui sa fac ca sa fiu o persoana mai buna?. Tendinta asta de a umple spatiile goale o observ la multi oameni, la parinti, la prieteni, si binenteles, si la mine. Ne masuram importanta dupa cat de ocupati suntem, ca doar nu degeaba timpul unui om ocupat este etichetat drept "pretios".
Culmea este ca, avand o formatie filosofica, ar trebui sa nu ma deranjeze sa las spatiile goale sa ma invadeze. Se stie din oficiu ca filosofii gandesc mult prea mult, chiar si pentru propriul lor bine. Cu toate astea, de ce pretuim atat de mult timpul liber, ala cand n-avem nimic de facut, si cand ajungem sa-l avem, cautam sa-l umplem cu tot ce putem? De ce ne e frica sa simtim ca pierdem timpul?

Aici problematica a deviat un pic. Simtamantul ca pierdem timpul tine de constiinta propriei noastre mortalitati, intr-o lume in care sunt atatea lucruri pe care le poti face. Dar asta nu presupune neaparat ca n-avem nici macar intelepciunea sa ne tragem rasuflarea din cand in cand.

Si totusi, simt ca imi e frica sa imi trag rasuflarea, intr-un "spatiu liber". Sa fie din spiritul meu utilitarist? Sau din frica de a ramane in urma, de a ajunge sub asteptarile celorlalti?..

Alegerile de zi cu zi

Vorbeam cu Cristiana ieri de faptul ca in ceea ce ne-am hotarat sa intreprindem impreuna (si voi vorbi despre proiect alta data) e o adevarata provocare sa nu lasi sa te ia valul. In cuvintele ei, "noi facem proiectul, nu ne face proiectul pe noi". Mai concret: e o adevarata provocare sa poti controla toate elementele importante din viata ta astfel incat sa fie un echilibru. Sau hai sa nu formulez in termeni de control. Ai cateva chestii importante in viata ta: parinti, iubit, prieteni, scoala, munca, timp liber. Fericirea ta depinde de cat de bine reusesti sa "jonglezi" cu timpul tau, cu resursele si cu entuziasmul tau astfel incat sa (te) satisfaci (prin) toti si toate.

Gandindu-ma la care sunt elementele importante in viata mea acum, ca sa pot apoi sa-mi dau seama cum trebuie sa ma raportez la fiecare din ele, mi-am dat seama ca, cel putin pe moment, sunt trei: iubirea mea pentru Andrei, proiectul la care m-am inhamat si in care am decis sa-mi pun tot entuziasmul, si scoala mea draga. De ce nu parintii? Pentru ca, pe timp de... pace, avem tendinta sa-i "take for granted". Ei sunt acolo pentru noi orice ar fi, si asta pare a se intampla fara nevoie de vreo investitie*.

Hey, what about friends? Dinamica grupurilor mele de prieteni s-a schimbat de ceva timp, asa cum si eu mi-am schimbat raportarea la ele. Se intampla ca acum am cativa prieteni dispersati, fara sa aiba de-a face prea mult unul cu celalalt. Cateodata simt ca nu mai am prieteni, tocmai pentru ca nu mai exista acel nucleu tare. Stiu ca e doar o perceptie; prietenii au ramas, dar eu ma uit in locul vechiului nucleu si vad un gol.

Revenind la cele trei dimensiuni ale vietii mele, ierarhia absoluta intre ele este clara. Nimic nu (imi) e mai dulce si mai sfant decat iubirea, de exemplu. Dar ierarhia absoluta nu e niciodata luata in calcul de catre viata, pentru ca lucrurile se schimba in permanenta, si ceea ce era neimportant azi poate deveni important maine si invers.

Provocarea de care vorbesc poate parea acum, pusa sub lupa, ca fiind rationalizata in extremis. Dar si eu o fac intuitiv, cautand sa "simt" cand fac prea mult un lucru si il neglijez pe celalalt. Cu dopamina in sinapse, acum simt mai mult decat niciodata. Zi de zi insa, ora de ora, simt ca trebuie sa aleg intre lucrurile dragi, si parca de fiecare data ma simt vinovata pentru o mica pierdere in defavoarea cuiva sau a ceva.

Secretul e probabil sa ma bucur crezand ca de fiecare data am ales bine.




* Suna dur, si de fapt arata cum, in ciuda iubirii incomensurabile pe care o port parintilor mei, conditia mea de om ma determina sa ma port rational poate mai mult decat ar fi etic sau estetic.

Coercitie si libertate

Astazi am citit in cartea lui Hayek niste idei interesante, la care ne gandim cateodata si lucrurile par clare la prima vedere. E un mecanism prin care autori de gen reusesc cu succes sa dea impresia ca, odata ce termenii pe care ii folosesc cu precadere sunt definiti, atunci realitatile sociale si politice sunt clare si nu ridica prea multe dubii - iar dubiile sunt create de cei in mintea carora conceptele nu sunt clar definite si incoerent utilizate.

Asa si Hayek. [...]Defineste conceptul de libertate ca absenta coercitiei. Apoi defineste coercitia ca incluzand amenintarea cu provocarea unui rau "victimei" si intentia de a determina un comportament in vederea atingerii unui scop care nu apartine "victimei". Bun. In momentul in care concepte de baza sunt definite, cititorul are variantele urmatoare: ori accepta de bune definitiile si asumptiile pe care acestea le implica, ori inchide cartea si o pune inapoi in raft.

Eu gasesc o placere nebuna in a iesi din propria-mi individualitate, marcata de diverse preconceptii si principii, si a ma transpune in paradigma altcuiva, incercand sa privesc lumea printr-o alta lentila [nu neg ca o transpunere perfecta poate fi imposibila, dar sunt impotriva ideii ca transpunerea nu se poate face defel].

Odata acceptata perspectiva lui Hayek, merita discutate cateva idei interesante: de exemplu, coercitia nu este similara cu acele conditii instituite in mod spontan de o piata concurentiala. Altfel spus, faptul ca economia de piata ne limiteaza alegerile (ex. un vanzator impune un pret ridicat pentru masina pe care ne doream de atata timp sa o cumparam) nu inseamna ca asta e coercitie. Cei pasionati de conspiracy theory nu ar fi de acord. Din nou, noi cei care nu acceptam premisa ca exista o conspiratie mondiala vom accepta ca mana invizibila (a la Adam Smith) nu e ea cea pe care o putem invinovati ca ne strange de gat.

Eh, zice Hayek, exista cazuri insa in care constrangerea economica e echivalenta cu coercitia: si anume atunci cand exista un monopol total asupra unor resurse esentiale pentru existenta noastra. Asta e rezonabil. Nu-i asa ca din punctul asta de vedere un stat socialist care are monopolul asupra tuturor locurilor de munca are o putere de coercitie maxima asupra cetatenilor sai? Si in cazul asta, arbeit macht frei..

O remarca mult mai actuala a lui Hayek se refera la ideea ca pentru a putea fi coercitiv, un individ trebuie sa cunoasca date despre actiunile altui individ. Hayek pune accentul pe importanta cunoasterii datelor personale de actiune si propune ca astfel sa fie definita sfera privata [si nu pe efectele actiunilor individuale, asa cum propusese Mill]. Ideea lui Hayek devine esentiala intr-o era in care Internetul devine o sursa de informatii private, iar cei care o controleaza pot cu usurinta sa devina coercitivi.

Cum ar fi, de exemplu, daca de maine Google ne-ar pune sa platim accesul la motorul de cautare, dupa ce am devenit intr-atata dependenti de el?..

"Dupa"

Acesta este semnul unui nou inceput. Am renuntat sa mai scriu in blogul de pe 360. Imi era din ce in ce mai greu sa continui ce incepusem acolo. Initial nu intelegeam de unde atata lene si lipsa de inspiratie. Abia in momentul asta mi-am dat seama ca era vorba de o tranzitie intre ceea ce a fost experienta Statele Unite si ceea ce incepe acum. Nu puteam sa continui sa scriu pentru ca tiparele mele mentale, limbajul, gandirea, imi erau in proces de transformare si outputul era un fel de "System error".

In orice caz, acum am decis sa tai nodul gordian. Blogspot imi place, pare mult mai ok si mai profesionist decat Yahoo 360. Hai sa incep un nou capitol in viata mea, sa imi continui incursiunea prin lume. Sunt un discipol al lumii intregi, si voi cauta sa invat tot ce pot de la ea. Blogul va fi o oglinda a ceea ce invat si ceea ce vreau sa impartasesc si cu altii, asa cum a fost si pana acum.

Ma uitam adineauri prin blogul Corinei, prin entry-urile ei de asta-iarna. M-am transpus inca o data in frigul New-Yorkului, in nebunia din Times Square si in rapiditatea cu care lucrurile merg acolo. Dar ca si ea, pentru mine experienta Statelor Unite este un capitol incheiat, este o etapa catre ce va urma. Iar acest blog va fi acel "dupa".


Here we go.

This is the last entry of this blog. At least officially. It was created in the first place to accompany me through my American experience in 2006/2007. I kept writing even after my departure from New York because I was still tied to that place.
Now I'm reintegrated, readjusted. I'm back on track. I'm not back to my previous life, because all things are to be judged in terms of "before" and "after". Now the "after" phase has begun.
I didn't forget anything from US. All my American friends, experiences, all the places are stuck in my memory and they formed a lens that makes me see things differently. But now I go on to other experiences, hoping that life will make me return naturally to US.
I continue to be a world disciple, a being that wants to learn from all the world in time and space. And a new learning and sharing cycle has begun.

My new blog is http://worlddisciple.blogspot.com/ and it will be written in Romanian.
Keep in touch.