Seara de Craciun in familie

Intotdeauna viata de full house a parut misto. Mi-aduc aminte de serialul Al saptelea cer, unde viata impreuna cu cei sapte copii ii facea pe tata si pe mama sa nu se plictiseasca niciodata. Eu am fost si sunt un copil singur la parinti. Ba la mai multe perechi de parinti. Mi s-a spus intotdeauna ca asta e un avantaj: ca parintii nu te compara permanent cu ceilalti frati ai tai, ca nu trebuie sa te bati pe fiecare pereche de sosete, ca nu trebuie sa imparti mostenirea cu altii (da, unii parinti isi pun si problema asta). Da, genul ala de copil singur la parinti care este tinut in puf si laudat de toata lumea.

Insa nu am trait niciodata avantajele de a avea frati, de a avea familie, desi le-am intuit. Insa aseara, in ajunul Craciunului, am avut ocazia sa ma simt parte a unei familii mari si vesele, case se aduna in jurul bradului si isi imparte cadourile. Da. A fost foarte placut. Aseara am avut, pentru prima oara in viata, trei frati. Tot aseara am avut pentru prima oara si trei bunici. Am avut si cativa verisori, care au venit in vizita.Aseara am fost in curtea vecinilor cu parintii si fratii si am cantat colinde. Am primit bomboane si "nuce". I-am surprins si pe parinti tinand cu drag un bebelus de-al vecinului in brate si dorindu-si nepoti. M-am imbujorat. Timpul a trecut repede, si seara s-a sfarsit la fel de pe neasteptate ca si un vis frumos.

Sunt multe lucruri pe care nu ai cum sa le afli din carti. Sau daca sunt descrise in carti, o mare incarcatura sentimentala se pierde pe drumul catre ochii cititorului. Am trait intr-o familie mica, din care numai eu si verisoarele mele vom duce (sau nu) numele mai departe. De Craciun anul asta am invatat ca solidaritatea si iubirea de familie iti da o inima mai usoara si un sprijin moral pe care nici sosetele personale si nici mostenirile nu ti le ofera.



[daca entry-ul asta pare o defulare, ei bine, este]

Indicii pentru frumos

Meditand intamplator la diverse aspecte ale vietii mele care s-au schimbat in ultimul timp, am ajuns sa imi dau seama de niste chestii pe care, in mod normal, nu le-as considera indicatori de fericire. Ba chiar mama mea ar fi probabil de o parere contrara: ca unele lucruri ce tin de personalitatea ta, de faptul ca esti om, de faptul ca esti femeie, deci de feminitate, eleganta, nu se schimba indiferent in ce stare de spirit te-ai afla.

Ei, in ultima vreme, imi dau seama ca pe raftuletul meu de la baie am din ce in ce mai putine lucruri. Prima chestie ar fi ca nu prea mai port bijuterii. Si nu ma refer la bratari si inele, ci si la cercei si orice fel de accesorii. Alta chestie ar fi ca nu ma mai machiez foarte complicat, ci doar cat sa par ca m-am trezit din somn. Nu imi mai pierd minute in sir facandu-mi coada impletita sau coc. Si nu fac asta pentru ca nu ma mai simt frumoasa, si nici pentru ca ma simt frumoasa oricum as arata, ci, cred eu, la un moment dat femeia ajunge la un prag unde ajunge sa transceanda asemenea sentimente: pur si simplu nu mai simt nevoia sa ma simt frumoasa sau urata.

Ca sa inteleg mai clar ce se intampla cu mine, a trebuit sa iau o linie de gandire inversa. M-am intrebat: ce ne face pe noi femeile sa cumparam bijuterii, farduri, haine asortate, pantofi si alte accesorii? Raspunsul mai simplu: ca sa fim atragatoare. Raspunsul mai lung e undeva ascuns in orice campanie de publicitate adresata femeilor, fie ea la un ruj sau la un sampon, si ascuns printre randurile replicilor din filmele americane de genul:

"- Oh, my dear, I am so unhappy! I got dumped by John today!
- Hey, my friend, cheer up! There's no need to cry for that! Better go and treat yourself with a brand new haircut!"

Majoritatea vietii noi femeile ne-o petrecem in repaos, in asteptarea lui Fat Frumos, care ne va vedea cat de bine machiate si ce coafura superba avem, ca sa nu mai zicem de cat de bine ne stau pantalonii si cat de frumos se asorteaza cu geanta, si ne va oferi toata fericirea din lume. Nu am reusit sa-mi explic niciodata de ce de cate ori faceam comanda de produse cosmetice ma simteam de parca cu fiecare produs venea Mos Craciun. Acum lucrurile se leaga un pic. Cand suntem in repaos, avem nevoie de mici lucruri cu care sa ne umplem viata, cu care sa dam impresia ca investim in fericirea si viitorul nostru. Ce placere nebuna au femeile cand se gandesc ca noua lor crema de fata de un milion va opri aparitia ridurilor pe fata si ca astfel il vor mai putea astepta pe Fat Frumos* inca ceva timp dupa expirarea termenului!

Il intrebam pe Andrei ce fac barbatii in "starea de repaos". Mi-a reamintit ca barbatii se duc la sala, isi cumpara after shave, masini si haine, sau gasesc alte moduri de isi umple golul si de a investi pentru o viitoare relatie. Mi se pare deci ca totul se reduce la un fenomen de catalizare a unor reactii chimice care vin natural intre barbati si femei, dar care, avem impresia, maresc sansele sa ne gasim fericirea.

Am ajuns astfel, de la lipsa cerceilor din ureche, sa determin pe cale rationala un lucru pe care intuitiv si sentimental il stiam deja de demult: faptul ca sunt fericita, ca mi-am gasit acel Fat Frumos, si ca nu mai am cercei in urechi nu pentru ca nu ma mai intereseaza cum arat, ci pentru ca iubirea mea pentru el si a lui pentru mine este cea care ma infrumuseteaza.


* Unele femei nu au nici o treaba cu Fat Frumos ca barbat. Sa zicem deci ca Fat Frumos e un nume generic pentru acel ceva care aduce fericire si implinire in viata unei femei.

Incompatibilitati cu traiul de Dubai

Da, intr-adevar, Dubai este un loc excelent de escapada fata de urgiile iernii bucurestene. Toti ne gandim cu groaza ca ne vom intoarce in cateva ore la cele 0 grade si la mocirla rezultata din ultima ninsoare.

Cu toate acestea, Dubaiul nu ar fi primul loc de relaxare de pe lista mea de vacanta. In primul rand, pentru ca e scump. In al doilea rand, pentru ca e plin de rusi (ma gandesc serios ca daca mai vin vreodata aici sa port un tricou cu "I don't speak Russian!"). Dar poate cel mai important motiv pentru mine, ca femeie, este faptul ca simt o difuza presiune culturala. Chiar si numai prin faptul ca, in contrast cu femeile arabe, toate imbracate in negru din cap pana in picioare, noi, femeile turiste, suntem cea mai buna tinta de "clatit ochii". Nicaieri in alta parte nu m-am simtit mai obiectificata, mai mult sursa de placere estetica si motiv de comentarii. Si asta tocmai pentru ca pentru barbatii de acolo contrastul intre ce au acasa si ce vad in targ este atat de mare.

O chestie care mi-a placut, si asta nu are legatura cu ce spuneam mai sus, tine de moduri originale de fluidizare a traficului. Asta pentru soferii pasionati care citesc aceste randuri. Nu vreau sa ma concentrez pe faptul ca nu exista "strada" cu mai putin de 3 benzi pe sens. Ci pe faptul ca nu prea exista intersectii in cruce, standard, cu stop cu rosu galben si verde. La ei intersectiile sunt in unanimitate sensuri giratorii. Mi se pare genial pentru ca e cumva o metoda naturala de auto-ajustare a traficului atunci cand aglomeratia vine dintr-o anumita directie si mai putin din altele. Provocarea e sa intri in sensul giratoriu, pentru ca de iesit clar ai prioritate.


Inchizand aceasta paranteza.. "rutiera", revin la concluzia ca nu as locui in Dubai. Cred ca trebuie sa te nasti in anumite imprejurari, sa ai minim atatea zerouri la cifra din banca, sa cresti cu o anumita religie si sa fii obisnuit sa faci afaceri intr-un anume fel, ca sa te simti ca acasa. Si mai ales, sa ai un anume fel de a-ti cheltui banii si de a valorifica lucrurile din viata ta.

Burj al Arab

Am fugit din nou din tara. Am fugit de frig, de vant, de ploaie. Am ajuns pentru a doua oara in faimosul Dubai, oras al arabilor bogati in petrol, cladiri si masini luxoase. Cum aici un hotel de 5 stele este, parca, dedicat omului de rand, am zis sa-mi fac curaj si sa ajung si acolo unde numai cei cu mult mai multe resurse isi petrec vacanta: la unicul hotel de 7 de stele din lume, la hotelul unde o camera poate sa coste 15 000 de dolari pe noapte, la hotelul Burj al Arab.

Ideea de Burj al Arab e destul de scary: un hotel cu multe stele, foarte scump, cu o fabuloasa vedere spre singura insula in forma de palmier din lume, el insusi plasat pe o insula artificiala foarte aproape de marginea uscatului, cu 27 de etaje, cu aur pe pereti, cu cel mai inalt atrium... si ar mai fi cate ceva.

In primul rand, mi se pare scary sa ai ca element de decor, in lobby-ul principal, un acvariu cam cat o sufragerie de mare, cu diferiti pestisori voiosi. In al doilea rand, mi se pare scary fantana din mijlocul hotelului, ale caror jeturi de apa sunt ATAT de disciplinate, incat isi pierd atributele de lichid si dau aparenta de cristale solide care se joaca in aer si in culori. In al treilea rand, nu mi se pare firesc sa ai parte de o camera de hotel cu DOUA etaje, adica cu doua livinguri, un dining, doua dormitoare, patru bai si o bucatarie. Hotelul trebuie sa ramana hotel. In al patrulea rand, nu mi se pare normal ca liftul sa urce atat de repede etajele incat sa ti se infunde pe loc urechile. Ce sa mai zic de restaurantul de la subsol, care are un acvariu in care doi rechini iti pazesc mancarea din farfurie. Clar, trebuie sa papi tot, de fiecare data. Si nu in ultimul rand, nu mi se pare normal ca un ceai de iasomie sa coste 50 de dolari. Dar pentru noi muritorii, poate e mult. Pentru ei, zeii, mai ales cei care isi permit sa inchirieze apartamentul regal cu 28 000 de dolari pe noapte, 50 de dolari e cam cat o scobitoare de dinti.

Va spun sincer ca cel mai mult in tot hotelul m-a interesat sa gasesc vreun portofel pe jos. M-a interesat sa cunosc un locuitor al hotelului, caruia sa ii explic ca cu banii pe care el ii cheltuie intr-o zi la Burj Al Arab eu as putea sa traiesc boiereste pentru un an. Sau sa imi platesc masterul in strainatate. Sau de ce nu, sa imi cumpar o masina misto.

Hotelul e frumos, modern, opulent. Dar n-am simtit ca apartin acestui loc. In momentul in care ajungi intr-un astfel de loc si ai ganduri gen "mie nu-mi trebuie chestia asta sau asta, pot trai fara ea", sau "n-as da in vecii vecilor atatia bani pe chestia asta", sau "chestia asta e inutila", astea sunt indicii clare ca you don't belong. N-ai de ce sa aspiri la asa ceva. Si poate simtamantul asta ne face sa ne acceptam fiecare locul si sa nu fie chiar cum spunea Marx, o permanenta lupta intre clase. Si noi vrem mai mult, dar NU CHIAR ATATA.

Ca tema de gandire, mi-am propus sa ma gandesc la toate lucurile din viata mea de zi cu zi pe care le consider utile si nu pot trai fara ele, dar care pentru o persoana care nu are acces la ele par inutile si de lux.