Friday, May 30, 2008
Wednesday, May 28, 2008
Rasuflu
Simt din ce in ce mai mult in ultimul timp nevoia de a face o pauza, de a-mi trage rasuflarea si de a privi inapoi. Au fost cateva luni nebune in care mi-a fost greu sa ma distantez de ceea ce faceam. Curios si poate funny este ca in ultimul timp am ajuns sa ma consider task-oriented.. genul ala de persoana care gandeste mai mult cu emisfera stanga decat cu cea dreapta. Genul ala de persoana pentru care viata e o lista lunga de realizari (or, roughly said, taskuri) prin bifarea carora se masoara succesul si fericirea. Desigur asta e o caricaturizare a mea. Dar caricaturizarea are rolul de a imi pune un pic la indoiala valorile, de a testa cumva daca ce consider eu mai scump si mai demn de lauda nu e cumva contrariul.
Mintea mea caricaturizata si-a dorit sa-si foloseasca si emisfera dreapta. Sa se bucure de moment, sa stea pe loc, sa nu se gandeasca la urmari, la ce va fi in viitor. Sa nu mai gandeasca in termeni de cauze si consecinte. Sa se bucure de proces. Uite de-aia n-am apucat sa "rasuflu" si sa privesc distantat: pentru ca am reusit ceva ce reusesc destul de rar, si anume sa ma bucur de proces, de o activitate in sine si nu de rezultatul pe care il poate avea.
Si totusi.... I need a break.
Mintea mea caricaturizata si-a dorit sa-si foloseasca si emisfera dreapta. Sa se bucure de moment, sa stea pe loc, sa nu se gandeasca la urmari, la ce va fi in viitor. Sa nu mai gandeasca in termeni de cauze si consecinte. Sa se bucure de proces. Uite de-aia n-am apucat sa "rasuflu" si sa privesc distantat: pentru ca am reusit ceva ce reusesc destul de rar, si anume sa ma bucur de proces, de o activitate in sine si nu de rezultatul pe care il poate avea.
Si totusi.... I need a break.
Wednesday, May 14, 2008
Kinezica
Kinezica este definită pe scurt ca fiind studiul aspectelor nonverbale derivate din mişcarea trupului şi a capului. Inventatorul kinezicii, Birdwhistell, a preluat modelul lingvistic în construcţia conceptuală a domeniului. Prin urmare, sistemul conceptual al kinezicii este foarte similar cu cel lingvistic.
De exemplu, Birdwhistell a desemnat unitatea conceptuală de bază a kinezicii ca fiind kinema (aşa cum în sistemul limbii vorbite unitatea conceptuală de bază este fonema). Birdwhistell “credea puternic că nu trebuie trasată o distincţie între comportamentul verbal şi cel nonverbal în studiul comunicării umane” (Harrigan et al., 2005, 151). Atitudinea lui Birdwhistell (precum şi a urmaşilor săi) este una holistă, deoarece insistă pe importanţa contextului în interpretarea comportamentului nonverbal.
Pe lângă partea metodologică de codare a componentelor kinezicii, trebuie menţionate asumpţiile care stau la baza sistemului conceptual. În principiu, sunt discutate acele elemente care limitează posibilitatea sau corectitudinea codării mişcărilor corpului sau capului. Harrigan propune “trei caracteristici-cheie care fac fezabilă codarea mişcărilor corpului, dat fiind numărul variabil de părţi ale corpului şi caracteristicile combinaţiilor de mişcări ca atare” (2005, 138). Pe scurt, se presupune că:
1. există un număr limitat de părţi corporale mobile; deşi “tabloul corpului” este vast în termeni de milimetri pătraţi, de fapt există un număr destul de mic de zone ale corpului care pot fi mişcate, sau care pot fi mişcate în mai multe feluri (doar braţele, picioarele şi trunchiul pot fi mişcate independent de alte părţi ale corpului).
2. convenţiile sociale limitează gama de mişcări făcute de om; deşi fizic vorbind este posibil un număr mare de mişcări ale corpului, eticheta şi obiceiurile impuse social limitează foarte mult acest număr impunând “de ce este potrivit sau nu gestul/mişcarea X în situaţia Y”.
3. mişcările sunt de obicei observate şi analizate mai multe odată, în special mişcări care apar mereu într-o anumită succesiune temporală; există succesiuni de mişcări pe care întotdeauna le analizăm şi interpretăm împreună, având semnificaţie ca succesiune şi nu ca părţi componente (ex. În cele mai multe cazuri interpretăm mişcarea capului în sus, apoi în jos, apoi iar în sus etc. ca pe un semn de acord şi afirmaţie). Această ultimă asumpţie se raliază şi cu ideea lui Birdwhistell că nu kinemele ca atare au semnificaţie în comunicarea nonverbală, ci compuneri ale acestora, kinemorfeme sau construcţii kinemorfice, [interpretate într-un anumit context social].
Bibliografie
Harrigan, Jinni A., Rosenthal, Robert, Scherer, Klaus R. (2005). The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research. Oxford: Oxford University Press
De exemplu, Birdwhistell a desemnat unitatea conceptuală de bază a kinezicii ca fiind kinema (aşa cum în sistemul limbii vorbite unitatea conceptuală de bază este fonema). Birdwhistell “credea puternic că nu trebuie trasată o distincţie între comportamentul verbal şi cel nonverbal în studiul comunicării umane” (Harrigan et al., 2005, 151). Atitudinea lui Birdwhistell (precum şi a urmaşilor săi) este una holistă, deoarece insistă pe importanţa contextului în interpretarea comportamentului nonverbal.
Pe lângă partea metodologică de codare a componentelor kinezicii, trebuie menţionate asumpţiile care stau la baza sistemului conceptual. În principiu, sunt discutate acele elemente care limitează posibilitatea sau corectitudinea codării mişcărilor corpului sau capului. Harrigan propune “trei caracteristici-cheie care fac fezabilă codarea mişcărilor corpului, dat fiind numărul variabil de părţi ale corpului şi caracteristicile combinaţiilor de mişcări ca atare” (2005, 138). Pe scurt, se presupune că:
1. există un număr limitat de părţi corporale mobile; deşi “tabloul corpului” este vast în termeni de milimetri pătraţi, de fapt există un număr destul de mic de zone ale corpului care pot fi mişcate, sau care pot fi mişcate în mai multe feluri (doar braţele, picioarele şi trunchiul pot fi mişcate independent de alte părţi ale corpului).
2. convenţiile sociale limitează gama de mişcări făcute de om; deşi fizic vorbind este posibil un număr mare de mişcări ale corpului, eticheta şi obiceiurile impuse social limitează foarte mult acest număr impunând “de ce este potrivit sau nu gestul/mişcarea X în situaţia Y”.
3. mişcările sunt de obicei observate şi analizate mai multe odată, în special mişcări care apar mereu într-o anumită succesiune temporală; există succesiuni de mişcări pe care întotdeauna le analizăm şi interpretăm împreună, având semnificaţie ca succesiune şi nu ca părţi componente (ex. În cele mai multe cazuri interpretăm mişcarea capului în sus, apoi în jos, apoi iar în sus etc. ca pe un semn de acord şi afirmaţie). Această ultimă asumpţie se raliază şi cu ideea lui Birdwhistell că nu kinemele ca atare au semnificaţie în comunicarea nonverbală, ci compuneri ale acestora, kinemorfeme sau construcţii kinemorfice, [interpretate într-un anumit context social].
Bibliografie
Harrigan, Jinni A., Rosenthal, Robert, Scherer, Klaus R. (2005). The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research. Oxford: Oxford University Press
Friday, May 9, 2008
Efectul Pygmalion ca profetie autorealizatoare
Prin definiţie, profeţia autorealizatoare este un efect psihologic pe care un individ care are anumite aşteptări din partea interlocutorului său îl proiectează şi îl cauzează în interlocutorul său. Descoperirea acestui efect de către Robert K. Merton a fost poate întâmplătoare, dar a avut o mare rezonanţă în toată lumea prin implicaţiile sociopsihologice pe care le are. Merton însuşi spunea că “am crezut atunci, acum fix 40 de ani, aşa cum cred şi acum, că acest concept de 'profeţie autorealizatoare' avea implicaţii directe şi însemnate pentru conduita socială de zi cu zi. Am vrut ca acest concept să aibă o vizibilitate mai mare în conştiinţa colectivă decât alte descoperiri sociologice mai tehnice. Şi aşa s-a şi întâmplat.” (Merton 299).
Aşa cum este definită de către Merton, profeţia autorealizatoare este o propoziţie iniţial falsă care invocă un anumit comportament, dar care prin faptul că este asertată provoacă acel comportament care o face astfel adevărată. Teoretic vorbind, cercul vicios poate fi întrerupt dacă asumpţiile pe care se bazează propoziţia iniţial falsă sunt reformulate şi clarificate.
Efectul Pygmalion este un caz particular de profeţie autorealizatoare. Efectul Pygmalion a fost descris pe larg de către Robert Rosenthal ca fiind efectul pe care profesorii îl au asupra studenţilor atunci când proiectează asupra acestora o anumită imagine şi îşi reglează aşteptările conform cu aceasta, indiferent de situaţia “reală”. În consecinţă, studenţii îşi ajustează performanţele în funcţie de aşteptările profesorilor lor, pe de-o parte, iar pe de altă parte, profesorii tind să observe performanţele exclusiv în funcţie de aşteptările pe care le aveau. Aşa cum explică Rosenthal, “copiii din partea cărora se aştepta o creştere intelectuală au devenit într-adevăr mai autonomi şi vii din punct de vedere intelectual, sau cel puţin asta a fost percepţia profesorilor. [...] ne putem aştepta ca şi copiii din grupul mai puţin favorizat care s-au dezvoltat vizibil să fie remarcaţi şi apreciaţi de profesori. Nu a fost cazul.” (Rosenthal 30).
În concluzie, efectul Pygmalion este un caz particular de profeţie autorealizatoare prin faptul că se referă la aşteptările lui X cu privire la evoluţia comportamentală a lui Y, aşteptări pe care Y le împlineşte tocmai în virtutea faptului că X le are de la el.
Bibliografie
Robert King Merton, Carlo Mongardini, Simonetta Tabboni (1998) Robert K. Merton & Contemporary Sociology. Transaction Publishers
Robert Rosenthal. (2002). “The Pygmalion effect and its mediating mechanisms”. In J. Aronson (Ed.) Improving academic achievement. Academic Press, pp. 25-36.
Aşa cum este definită de către Merton, profeţia autorealizatoare este o propoziţie iniţial falsă care invocă un anumit comportament, dar care prin faptul că este asertată provoacă acel comportament care o face astfel adevărată. Teoretic vorbind, cercul vicios poate fi întrerupt dacă asumpţiile pe care se bazează propoziţia iniţial falsă sunt reformulate şi clarificate.
Efectul Pygmalion este un caz particular de profeţie autorealizatoare. Efectul Pygmalion a fost descris pe larg de către Robert Rosenthal ca fiind efectul pe care profesorii îl au asupra studenţilor atunci când proiectează asupra acestora o anumită imagine şi îşi reglează aşteptările conform cu aceasta, indiferent de situaţia “reală”. În consecinţă, studenţii îşi ajustează performanţele în funcţie de aşteptările profesorilor lor, pe de-o parte, iar pe de altă parte, profesorii tind să observe performanţele exclusiv în funcţie de aşteptările pe care le aveau. Aşa cum explică Rosenthal, “copiii din partea cărora se aştepta o creştere intelectuală au devenit într-adevăr mai autonomi şi vii din punct de vedere intelectual, sau cel puţin asta a fost percepţia profesorilor. [...] ne putem aştepta ca şi copiii din grupul mai puţin favorizat care s-au dezvoltat vizibil să fie remarcaţi şi apreciaţi de profesori. Nu a fost cazul.” (Rosenthal 30).
În concluzie, efectul Pygmalion este un caz particular de profeţie autorealizatoare prin faptul că se referă la aşteptările lui X cu privire la evoluţia comportamentală a lui Y, aşteptări pe care Y le împlineşte tocmai în virtutea faptului că X le are de la el.
Bibliografie
Robert King Merton, Carlo Mongardini, Simonetta Tabboni (1998) Robert K. Merton & Contemporary Sociology. Transaction Publishers
Robert Rosenthal. (2002). “The Pygmalion effect and its mediating mechanisms”. In J. Aronson (Ed.) Improving academic achievement. Academic Press, pp. 25-36.
Thursday, May 8, 2008
Start Internship Romania
Vara aceasta ai oportunitatea să devii competitiv pe piaţa muncii, participând în Programul START Internship Romania. 50 noi companii s-au alăturat Programului.
Intră pe www.startinternship.ro şi vizualizează oferta lor!
1500 de studenţi s-au înscris deja în program şi participă la procesul de selecţie. Alătură-te lor şi poţi obţine o poziţie de internship în marile companii participante!
DINTRE COMPANIILE ÎNSCRISE PÂNÃ LA 5 Mai 2008:
A&D Pharma, Agrana, Alcatel-Lucent, Alexandrion Grup România, Altex, Aviva România, Avon Cosmetics, Banca Comercială Română, BRD - Groupe Société Générale, BDR Associates, British American Tabacco, Carrefour, Coca-Cola Hellenic, Citibank Romania, Electrica, Enel, Ernst & Young, EximBank România, Henkel Romania, HP România, IBM România, ING Bank, JTI România, Kraft Foods România, Manpower România, Omnilogic, Oracle Romania, Philip Morris International, Salans, SofMedica, Tenaris Silcotub, Unilever, UPC Romania.
Fetele neotenice
Neotenia este tendinţa de a reţine trăsături juvenile pe parcursul vârstei adulte. Din acest motiv, o faţă neotenică este o faţă care arată mai tânără decât este.
Guerrero şi Floyd desemnează trei trăsături specifice unei feţe neotenice: lungimea nasului, grosimea buzelor şi distanţa între ochi. Mai precis, “feţele mai tinere înfăţişează nasuri mai mici, buze mai pline şi ochi mai depărtaţi. Pe măsura trecerii timpului, nasul creşte, buzele se ofilesc şi ochii se apropie” (Guerrero 71).
Interesant este poate faptul că modelul feminin de frumuseţe se leagă de cele mai multe ori de trăsături faciale neotenice. Această legătură a fost demonstrată de către Jones în două studii, prin care a comparat un eşantion de feţe apărute pe coperta revistei Glamour şi un eşantion reprezentativ de femei tinere între 18 şi 25 de ani. Rezultatul acestei comparaţii a fost faptul că feţele din Glamour au fost vizibil mai neotenice decât feţele tinerelor femei.
Atractivitatea este totuşi limitată în sensul că ea rezultă dintr-o combinaţie între trăsături neotenice şi trăsături mature. O faţă feminină prea neotenică îşi pierde din sex-appeal. Studiile au arătat că cea mai bună combinaţie de trăsături (neotenice şi mature) este: ochi mari şi nas mic, pe de-o parte, obraz înalt şi obraji ţuguiaţi, pe de altă parte. Atracţia pentru o combinaţie de caracteristici faciale se poate explica prin faptul că trăsăturile neotenice atrag dorinţa de protecţie şi tandreţe, pe când celelalte trăsături semnalează maturitatea sexuală. Un efect similar îl are combinaţia de ochi mari şi maxilar puternic în cazul sex-appealului bărbatului (72).
Bibliografie
Laura K. Guerrero, Kory Floyd. (2005) Nonverbal Communication in Close Relationships, Routledge
Guerrero şi Floyd desemnează trei trăsături specifice unei feţe neotenice: lungimea nasului, grosimea buzelor şi distanţa între ochi. Mai precis, “feţele mai tinere înfăţişează nasuri mai mici, buze mai pline şi ochi mai depărtaţi. Pe măsura trecerii timpului, nasul creşte, buzele se ofilesc şi ochii se apropie” (Guerrero 71).
Interesant este poate faptul că modelul feminin de frumuseţe se leagă de cele mai multe ori de trăsături faciale neotenice. Această legătură a fost demonstrată de către Jones în două studii, prin care a comparat un eşantion de feţe apărute pe coperta revistei Glamour şi un eşantion reprezentativ de femei tinere între 18 şi 25 de ani. Rezultatul acestei comparaţii a fost faptul că feţele din Glamour au fost vizibil mai neotenice decât feţele tinerelor femei.
Atractivitatea este totuşi limitată în sensul că ea rezultă dintr-o combinaţie între trăsături neotenice şi trăsături mature. O faţă feminină prea neotenică îşi pierde din sex-appeal. Studiile au arătat că cea mai bună combinaţie de trăsături (neotenice şi mature) este: ochi mari şi nas mic, pe de-o parte, obraz înalt şi obraji ţuguiaţi, pe de altă parte. Atracţia pentru o combinaţie de caracteristici faciale se poate explica prin faptul că trăsăturile neotenice atrag dorinţa de protecţie şi tandreţe, pe când celelalte trăsături semnalează maturitatea sexuală. Un efect similar îl are combinaţia de ochi mari şi maxilar puternic în cazul sex-appealului bărbatului (72).
Bibliografie
Laura K. Guerrero, Kory Floyd. (2005) Nonverbal Communication in Close Relationships, Routledge
Subscribe to:
Posts (Atom)
Posts
