Teama

Mi-este greu sa scriu. Aici. In rest scriu mult, comunic mult. Ba chiar ma tot cert singura ca am impresia ca vorbesc prea mult in ultimul timp. Victimele sunt amicii mei din Londra, necunoscutii de pe strada. Pe cine prind. Parca am descoperit comoara vorbitului si impartasitului fara bariere, fara discriminare, fara secrete. Flow of consciousness nestramutat, sincer, lipsit de blocaje. Simt ca nu am nimic de ascuns, fata de mine, de tine, de oricine. Mi-ai putea spune: si nu te simti dezgolita? Neprotejata? Tie ce-ti mai ramane? Daca se intorc propriile tale cuvinte, ganduri, dezvaluiri, impotriva ta? S-ar putea sa fiu intr-o faza de inocenta totala, in care ma bucur sa fiu - dar simt ca nimic nu se poate intoarce impotriva mea, indiferent de intunecimea gandurilor celuilalt, pentru ca impartasesc deja tot ce sunt ce stiu si ce gandesc cu tine, deliberat, major si vaccinat.

Si totusi, cu blogul e mai greu. Vorbeam cu C. acum ceva timp si-i spuneam ca mi-e teama sa scriu aici. Mi-e teama ca am facut salturi prea mari si bruste si ca devin poate de nerecunoscut pentru vechii mei cititori. Poate or sa zica - ce s-o fi intamplat? - sau or sa creada ca ma prefac. C. m-a incurajat insa sa scriu in continuare, spunandu-mi ca vei continua sa empatizezi, macar un pic, cu ce scriu aici, chiar daca poate stilul de scris mi-e nitel schimbat, orasul e altul, varsta e alta, si am crescut poate separat. Ceva tot ne leaga poate, la nivel fundamental. As zice ceva cliseic gen "pentru ca suntem oameni" - si as zice totusi ceva corect. Indiferent de ce s-a intamplat in ultimele 7 zile, 7 luni sau 3 ani, indiferent de faptul ca esti diferit(a) fata de mine, ai avut alta viata, alte intamplari, alta familie, alti prieteni, alta educatie etc. e ceva care ne uneste si care ne face sa empatizam unul cu altul.

Sper ca C. sa aiba dreptate, si sa poti empatiza cu mine. Momentan, insa, trag aer in piept, imi fac un pic de curaj, si imi deschid inima catre tine.