J.

J. este un tip integru. O stie si e mandru ca si ceilalti stiu asta. Si-a creat imaginea de intelept, de corect, de stanca solida. Asta crede ca ii poate oferi ei, cea care se lasa asteptata. Dar e frustrat, se concentreaza mult prea mult pe propriile slabiciuni, a uitat ca oamenii s-au plictisit de superficialitate si nu se opresc la prima vedere, cauta mai profund, cauta un suflet frumos. J uita sa se relaxeze, sa se creada frumos. Noi, fraierii, ne concentram intotdeauna pe propriile slabiciuni, incercam sa le minimizam. Iar cand slabiciunea e naturala, la un moment dat cedezi, nu te mai lupti cu ea. J nu se mai lupta, si incearca sa compenseze. A ajuns sa compenseze prea mult. A ajuns sa exacerbeze intelepciunea, integritatea, corectitudinea. A ajuns sa-si distorsioneze propria imagine pana la caricaturizare. E prea rigid, prea neiertator, prea cunoscator. Ele se sperie, dau inapoi. Nu am nevoie de cineva care sa imi arate cu degetul greselile. Nu am nevoie de cineva care sa nu ma ierte. Stanca aia solida, parca e prea colturoasa, prea dura, prea de neclintit.
J. are, poate dupa multi ani, o imagine de sine coerenta. Dar e o imagine cu lipsuri, cu spatii necolorate, pe care le-a uitat. In rest, culorile sunt prea aprinse, prea tipatoare. J. a uitat ca nici ele n-au o imagine incoerenta, ca si ele sunt nesigure, ca si ele sunt tematoare cu privire la propriile slabiciuni. Si a uitat ca imaginile se coloreaza cel mai bine impreuna, in culori complementare.
J. se crede coerent dar a uitat ca e doar un ciob, fie el si cu impresia de identitate de sine statatoare. A uitat ca face parte din ceva mai mare, si prin asta nu mai e umil. Este prea self-righteous si asta ne sperie si ne face sa cautam muritori ca noi.

Cel mai mare defect: lipsa de proactivitate in cautarea ei
Cea mai mare calitate: stabilitatea emotionala si feelingul ca e un om pe care te poti baza.