Call for operators

INSOMAR realizeaza o cercetarea pe teme social-politice la nivelul Bucurestiului, in perioada 12-21 februarie.

Chestionarul are 6 pagini si e foarte usor de completat avand 95% intrebari inchise.

Sunteti platiti cu 8 RON / chestionar. Pragul minim - 16 chestionare, prag maxim nu exista:), in functie de disponibilitatea fiecaruia.

De asemenea, primiti bani de transport, 25 RON pentru abonamentul RATB sau METROREX de pe luna in curs.

Chestionarele se aplica la domiciliu, iar programul este la libera alegere in limitele respectarii deadline-ului.

Va puteti alege sectorul in care sa realizati chestionarele.

Persoanele de contact corespunzatoare fiecarui sector sunt urmatoarele:

Sectorul 1 - Badanau Ileana - cinzyana@yahoo. com
Sectorul 2 - Vizireanu Ana - ana.vizireanu@ gmail.com
Sectorul 3 - Nae Oana - monicuta.stelista@ yahoo.com
Sectorul 4 - Costin Andreea - andreea_cos@ yahoo.com
Sectorul 5 - Brumaru Virgil - vokinette@yahoo. com
Sectorul 6 - Banciu Raluca - raluca.banciu@ gmail.com

Nu ezitati sa ne contactati. Mai avem nevoie de multi operatori.

Minte si corp

Esti in convalescenta. Esti pe drumul vindecarii, pentru ca asa vreau eu. Ai suferit o luna, fortele ti s-au imputinat, bolile au venit peste tine, pentru ca am vrut eu sa le las sa te doboare. Ai crescut prea mult timp in invataturile naivilor parinti si bunici, crezand ca noi doi suntem separati, ca nu avem nimic de impartit. L-ai crezut pe Descartes ca suntem doua substante diferite, ca suntem doua naturi intre care este vid, care nu se amesteca si nu se influenteaza. Ba ai fost vanitos si ai crezut doar ceea ce ti-a convenit: ca "mens sana in corpore sano". Ai fost sigur de faptul ca, atunci cand ma zbat si ma stresez, asta nu e problema ta.

Ei bine, este. Totul a inceput usor, cu o mica raceala. O raceala care trece in cateva zile, cu un paracetamol si cateva ceaiuri calde. Ai zis sa nu bagi prea multe medicamente in tine. Ok, wise choice. Dar mie nu mi-ai dat liber. M-ai asigurat ca nu e nimic grav, ca sunt buna si ca pot sa mentin standardul si atunci cand tu nu esti in cea mai buna forma. Nu te-am dezamagit si am tras tare. Am gandit referate, am citit o mie de pagini. Am incercat sa fac mai multe deodata, cum fac eu de obicei, si tu m-ai incurajat. Insa eu, in strafunduri, m-am stresat. Erau prea multe de facut, si toate trebuiau facute excelent, fara discount de calitate.

Conjunctivita a fost un mic semn de alarma. Ai auzit cu urechile tale ce a zis doamna oftalmolog, ca totul se trage de la slabirea sistemului imunitar. Se implinise o saptamana si tu nu numai ca nu scapasei de raceala, dar ai dat si peste alta boala. Boala care pe mine personal m-a deranjat mult. Deja imi incurca activitatea. Cum sa mai invat, cum sa mai dau examene, cand eu nu pot citi?

Te-ai prins ca ceva nu e in regula abia cand, scapand de conjunctivita, a dat peste tine o faringita acuta. Tu deja bagai 7 tipuri de medicamente in tine, antibiotice included. Dar nu te-ai prins ca trebuie sa ma ai si pe mine ca aliat. M-ai tratat ca pe o sclava, biciuindu-ma sa trag tare in continuare, tantos ca cu atatea artilerii de medicamente o scoti tu la capat cu sistemul imunitar. Nici in momentul ala n-ai inteles ca nu degeaba omul bolnav trebuie sa stea in pat, acasa, sa doarma si sa manance si sa bea ceaiuri si ATAT.

Pojarul a venit mai mult ca o gluma. Erai sfarsit de oboseala, renuntasei sa mai lupti. M-ai tras si pe mine in jos. Cum sa mai fac eu bine in sesiune cand tu simti nevoia sa dormi tot timpul? Si te-a palit si o boala contagioasa, care ne-a trimis pe amandoi in carantina. Ne-am inecat amandoi ca tiganul la mal. Am ratat examene, am strans cateva restante. Trebuia sa o luam mai usor de la inceput, tot aici ajungeam.

M-ai vazut stresata, m-ai vazut plangand de multe ori si n-ai cautat sa vezi adevaratul motiv. M-ai vazut varsandu-mi nervii pe cei dragi care n-au facut decat sa ne ofere sprijin si dragoste. Am devenit un yo-yo, am avut urcusuri si coborasuri, care n-au facut decat sa ma puna in dilema, sa ma puna sa ma intreb cum sunt eu de fapt, de unde inconstanta sentimentala, de unde poate fi spart cercul vicios.

Eu m-am prins ca totul se leaga. Ca si tu esti la fel de dependent de mine precum sunt eu de tine. We're in this together. Am vazut in filmul ala cum o minte umana poate schimba o picatura de apa. Cum poate transforma materia. Nu esti atat de intangibil fata de mine precum crezi.

Daca lucram ca echipa, daca ne ascultam unul pe celalalt, ce s-a intamplat luna asta nu se va mai intampla. Sustine-ma, incurajeaza-ma sa cred (cum vreau sa cred) ca totul va fi bine, si e suficient.


[monologul mintii catre corp]

Recomand "Youth Summit 2008"

Ia atitudine în numele tinerilor din judeţul tău. Între 9 ianuarie – 1 februrie 2008, tinerii cu vârsta cuprinsă între 15 – 25 de ani sunt inivitaţi să aplice pentru rolul de Youth Delegate din partea judeţului lor în cadrul Youth Summit 2008 - O nouă viziune pentru România, care va avea loc pe 13 februarie la Bucureşti. Completând formularul online poţi fi selectat ca reprezentant al tinerilor pentru cea de-a doua ediţie Youth Summit. Alături de tineri din celelalte 40 de judeţe şi Bucureşti vei avea misiunea generării unei noi viziuni pentru România, temă sub care se desfășoara ediția din acest an a evenimentului. Mai mult, dacă ești ales, vei participa la BootCamp, program intensiv de 3 zile (10 - 12 februarie) în care participanţii selectaţi vor discuta temele şi conceptele cheie ce vor fi dezbătute în timpul Youth Summit.

Mai multe informații despre Youth Summit poţi afla accesând site-ul oficial al evenimentului: www.youthsummit.ro

Minighid de calatorie in Malta

Cum nu sunt intr-o dispozitie prea poetica, m-am gandit sa fiu mai practica de data asta si sa imi povestesc experienta in Malta sub forma unui mini ghid de calatorie si distractie. Nu numai ca se poate dovedi o sursa de inspiratie pentru cei ce, pe viitor, vor dori sa o viziteze, dar voi lasa si eu sa transpire impresiile personale si feelingurile pe care le-am avut acolo.

Replica ce am rostit-o de cele mai multe ori in aceasta calatorie a fost "Vaai, ce frumoos! Ce mi-ar placea sa vad asta si vara!". Doua elemente componente: 1. Malta e o tara unde ai ce sa vezi, mai ales daca iti plac culorile tari ale naturii si cetatile medievale; 2. Iarna nu este sezonul cel mai bun de vizitat aceasta tara - recomand sfarsitul primaverii sau vara.

Mai pe larg, iarna este aici un sezon ploios, ceea ce inseamna ca 24/24 ploua, e innorat, marea e albastra si agitata, plantele sunt de un verde crud si furios, iar singurul element care iti rade sunt rocile si zidurile din calcar galben, care de fapt sunt cam peste tot. Albastru-verde-galben. Toate culori de acuarela, culori pe care ti le inchipui cand esti copil si ti se spune ca marea e albastra si iarba e verde. Pana la aparitia soarelui, am facut constant greseala sa o denumesc gresit (oare?) Balta. Seara se vede maiestria celor care studiaza pozitionarea felinarelor; luminile cad exact unde trebuie pentru ca atmosfera sa fie de vis.

Daca vrei sa fugi de viscolul iernii romanesti, Malta poate fi un refugiu. Pentru cei romantici sau melancolici, in principiu. Dar si daca esti mai zbenguicios ai ce sa faci. Insula principala se strabate cam intr-o ora cu masina de la un capat la celalalt, dar nu este asa de mica precum ar parea la prima vedere. E suficient de mare cat sa aiba rasfirate, printre roci galbene si palmieri bombati, cateva centre turistice si economice. St Julian's este cartierul (ei ii zic oras) plin de cluburi, cafenele si localuri de noapte. Locul este atat de popular incat noapte de noapte se aduna zeci de mii tineri localnici si turisti pe cateva strazi. In noaptea de Revelion, de exemplu, era atat de multa lume incat, desi batea un vant puternic afara iar inauntru dansatorii nu-si mai puteau roti decat ochii, tinerii mai nebunatici dansau pe strada, in intersectie. Nici nu e de mirare. Preturi ieftine la bauturi (4 euro un cocktail pretentios), intrare libera in toate cluburile si muzica pe toate gusturile.

Hotelurile sunt, asa cum se stie, dragute si curate, dar nu trebuie sa te pacaleasca stelele de pe sigla. In Malta un hotel de 4 stele face cat unul de 3 stele la noi, si asa mai departe. Mancarea este mai ieftina decat in alte tari din UE, desi pe mine preturile m-au pacalit constant, deoarece lira malteza (acum de la 1 ianuarie inlocuita definitiv de euro) este cat doi euro jumate. Maltezilor le plac fructele de mare si pestele (hm, ce chestie), iar pentru cei mai putin milosi, mancarea lor traditionala este delfin la gratar.

Celor carora le place sa vada cat mai multe din Malta, dar nu vor sa se organizeze de dinainte, le recomand tururi organizate cu ghizi. O croaziera cu vaporasul prin jurul porturilor, intr-o zi cu soare, nu e deloc de lepadat. Nici un tur al capitalei Valletta. Oricat de mica ar parea Malta, e usor sa ratezi lucrurile de vizitat. Faleza stancoasa este de vis.

O ultima atentionare: transportul este scump si e cu volanul pe dreapta. Eu majoritatea banilor mi i-am cheltuit pe taxi. Recomand niste autobuze dragute, de pe vremea bunicilor, care au darul sa te zgaltaie bine, doar doar sa nu adormi si sa ratezi ceva din peisaj.

Seara de Craciun in familie

Intotdeauna viata de full house a parut misto. Mi-aduc aminte de serialul Al saptelea cer, unde viata impreuna cu cei sapte copii ii facea pe tata si pe mama sa nu se plictiseasca niciodata. Eu am fost si sunt un copil singur la parinti. Ba la mai multe perechi de parinti. Mi s-a spus intotdeauna ca asta e un avantaj: ca parintii nu te compara permanent cu ceilalti frati ai tai, ca nu trebuie sa te bati pe fiecare pereche de sosete, ca nu trebuie sa imparti mostenirea cu altii (da, unii parinti isi pun si problema asta). Da, genul ala de copil singur la parinti care este tinut in puf si laudat de toata lumea.

Insa nu am trait niciodata avantajele de a avea frati, de a avea familie, desi le-am intuit. Insa aseara, in ajunul Craciunului, am avut ocazia sa ma simt parte a unei familii mari si vesele, case se aduna in jurul bradului si isi imparte cadourile. Da. A fost foarte placut. Aseara am avut, pentru prima oara in viata, trei frati. Tot aseara am avut pentru prima oara si trei bunici. Am avut si cativa verisori, care au venit in vizita.Aseara am fost in curtea vecinilor cu parintii si fratii si am cantat colinde. Am primit bomboane si "nuce". I-am surprins si pe parinti tinand cu drag un bebelus de-al vecinului in brate si dorindu-si nepoti. M-am imbujorat. Timpul a trecut repede, si seara s-a sfarsit la fel de pe neasteptate ca si un vis frumos.

Sunt multe lucruri pe care nu ai cum sa le afli din carti. Sau daca sunt descrise in carti, o mare incarcatura sentimentala se pierde pe drumul catre ochii cititorului. Am trait intr-o familie mica, din care numai eu si verisoarele mele vom duce (sau nu) numele mai departe. De Craciun anul asta am invatat ca solidaritatea si iubirea de familie iti da o inima mai usoara si un sprijin moral pe care nici sosetele personale si nici mostenirile nu ti le ofera.



[daca entry-ul asta pare o defulare, ei bine, este]

Indicii pentru frumos

Meditand intamplator la diverse aspecte ale vietii mele care s-au schimbat in ultimul timp, am ajuns sa imi dau seama de niste chestii pe care, in mod normal, nu le-as considera indicatori de fericire. Ba chiar mama mea ar fi probabil de o parere contrara: ca unele lucruri ce tin de personalitatea ta, de faptul ca esti om, de faptul ca esti femeie, deci de feminitate, eleganta, nu se schimba indiferent in ce stare de spirit te-ai afla.

Ei, in ultima vreme, imi dau seama ca pe raftuletul meu de la baie am din ce in ce mai putine lucruri. Prima chestie ar fi ca nu prea mai port bijuterii. Si nu ma refer la bratari si inele, ci si la cercei si orice fel de accesorii. Alta chestie ar fi ca nu ma mai machiez foarte complicat, ci doar cat sa par ca m-am trezit din somn. Nu imi mai pierd minute in sir facandu-mi coada impletita sau coc. Si nu fac asta pentru ca nu ma mai simt frumoasa, si nici pentru ca ma simt frumoasa oricum as arata, ci, cred eu, la un moment dat femeia ajunge la un prag unde ajunge sa transceanda asemenea sentimente: pur si simplu nu mai simt nevoia sa ma simt frumoasa sau urata.

Ca sa inteleg mai clar ce se intampla cu mine, a trebuit sa iau o linie de gandire inversa. M-am intrebat: ce ne face pe noi femeile sa cumparam bijuterii, farduri, haine asortate, pantofi si alte accesorii? Raspunsul mai simplu: ca sa fim atragatoare. Raspunsul mai lung e undeva ascuns in orice campanie de publicitate adresata femeilor, fie ea la un ruj sau la un sampon, si ascuns printre randurile replicilor din filmele americane de genul:

"- Oh, my dear, I am so unhappy! I got dumped by John today!
- Hey, my friend, cheer up! There's no need to cry for that! Better go and treat yourself with a brand new haircut!"

Majoritatea vietii noi femeile ne-o petrecem in repaos, in asteptarea lui Fat Frumos, care ne va vedea cat de bine machiate si ce coafura superba avem, ca sa nu mai zicem de cat de bine ne stau pantalonii si cat de frumos se asorteaza cu geanta, si ne va oferi toata fericirea din lume. Nu am reusit sa-mi explic niciodata de ce de cate ori faceam comanda de produse cosmetice ma simteam de parca cu fiecare produs venea Mos Craciun. Acum lucrurile se leaga un pic. Cand suntem in repaos, avem nevoie de mici lucruri cu care sa ne umplem viata, cu care sa dam impresia ca investim in fericirea si viitorul nostru. Ce placere nebuna au femeile cand se gandesc ca noua lor crema de fata de un milion va opri aparitia ridurilor pe fata si ca astfel il vor mai putea astepta pe Fat Frumos* inca ceva timp dupa expirarea termenului!

Il intrebam pe Andrei ce fac barbatii in "starea de repaos". Mi-a reamintit ca barbatii se duc la sala, isi cumpara after shave, masini si haine, sau gasesc alte moduri de isi umple golul si de a investi pentru o viitoare relatie. Mi se pare deci ca totul se reduce la un fenomen de catalizare a unor reactii chimice care vin natural intre barbati si femei, dar care, avem impresia, maresc sansele sa ne gasim fericirea.

Am ajuns astfel, de la lipsa cerceilor din ureche, sa determin pe cale rationala un lucru pe care intuitiv si sentimental il stiam deja de demult: faptul ca sunt fericita, ca mi-am gasit acel Fat Frumos, si ca nu mai am cercei in urechi nu pentru ca nu ma mai intereseaza cum arat, ci pentru ca iubirea mea pentru el si a lui pentru mine este cea care ma infrumuseteaza.


* Unele femei nu au nici o treaba cu Fat Frumos ca barbat. Sa zicem deci ca Fat Frumos e un nume generic pentru acel ceva care aduce fericire si implinire in viata unei femei.

Incompatibilitati cu traiul de Dubai

Da, intr-adevar, Dubai este un loc excelent de escapada fata de urgiile iernii bucurestene. Toti ne gandim cu groaza ca ne vom intoarce in cateva ore la cele 0 grade si la mocirla rezultata din ultima ninsoare.

Cu toate acestea, Dubaiul nu ar fi primul loc de relaxare de pe lista mea de vacanta. In primul rand, pentru ca e scump. In al doilea rand, pentru ca e plin de rusi (ma gandesc serios ca daca mai vin vreodata aici sa port un tricou cu "I don't speak Russian!"). Dar poate cel mai important motiv pentru mine, ca femeie, este faptul ca simt o difuza presiune culturala. Chiar si numai prin faptul ca, in contrast cu femeile arabe, toate imbracate in negru din cap pana in picioare, noi, femeile turiste, suntem cea mai buna tinta de "clatit ochii". Nicaieri in alta parte nu m-am simtit mai obiectificata, mai mult sursa de placere estetica si motiv de comentarii. Si asta tocmai pentru ca pentru barbatii de acolo contrastul intre ce au acasa si ce vad in targ este atat de mare.

O chestie care mi-a placut, si asta nu are legatura cu ce spuneam mai sus, tine de moduri originale de fluidizare a traficului. Asta pentru soferii pasionati care citesc aceste randuri. Nu vreau sa ma concentrez pe faptul ca nu exista "strada" cu mai putin de 3 benzi pe sens. Ci pe faptul ca nu prea exista intersectii in cruce, standard, cu stop cu rosu galben si verde. La ei intersectiile sunt in unanimitate sensuri giratorii. Mi se pare genial pentru ca e cumva o metoda naturala de auto-ajustare a traficului atunci cand aglomeratia vine dintr-o anumita directie si mai putin din altele. Provocarea e sa intri in sensul giratoriu, pentru ca de iesit clar ai prioritate.


Inchizand aceasta paranteza.. "rutiera", revin la concluzia ca nu as locui in Dubai. Cred ca trebuie sa te nasti in anumite imprejurari, sa ai minim atatea zerouri la cifra din banca, sa cresti cu o anumita religie si sa fii obisnuit sa faci afaceri intr-un anume fel, ca sa te simti ca acasa. Si mai ales, sa ai un anume fel de a-ti cheltui banii si de a valorifica lucrurile din viata ta.

Burj al Arab

Am fugit din nou din tara. Am fugit de frig, de vant, de ploaie. Am ajuns pentru a doua oara in faimosul Dubai, oras al arabilor bogati in petrol, cladiri si masini luxoase. Cum aici un hotel de 5 stele este, parca, dedicat omului de rand, am zis sa-mi fac curaj si sa ajung si acolo unde numai cei cu mult mai multe resurse isi petrec vacanta: la unicul hotel de 7 de stele din lume, la hotelul unde o camera poate sa coste 15 000 de dolari pe noapte, la hotelul Burj al Arab.

Ideea de Burj al Arab e destul de scary: un hotel cu multe stele, foarte scump, cu o fabuloasa vedere spre singura insula in forma de palmier din lume, el insusi plasat pe o insula artificiala foarte aproape de marginea uscatului, cu 27 de etaje, cu aur pe pereti, cu cel mai inalt atrium... si ar mai fi cate ceva.

In primul rand, mi se pare scary sa ai ca element de decor, in lobby-ul principal, un acvariu cam cat o sufragerie de mare, cu diferiti pestisori voiosi. In al doilea rand, mi se pare scary fantana din mijlocul hotelului, ale caror jeturi de apa sunt ATAT de disciplinate, incat isi pierd atributele de lichid si dau aparenta de cristale solide care se joaca in aer si in culori. In al treilea rand, nu mi se pare firesc sa ai parte de o camera de hotel cu DOUA etaje, adica cu doua livinguri, un dining, doua dormitoare, patru bai si o bucatarie. Hotelul trebuie sa ramana hotel. In al patrulea rand, nu mi se pare normal ca liftul sa urce atat de repede etajele incat sa ti se infunde pe loc urechile. Ce sa mai zic de restaurantul de la subsol, care are un acvariu in care doi rechini iti pazesc mancarea din farfurie. Clar, trebuie sa papi tot, de fiecare data. Si nu in ultimul rand, nu mi se pare normal ca un ceai de iasomie sa coste 50 de dolari. Dar pentru noi muritorii, poate e mult. Pentru ei, zeii, mai ales cei care isi permit sa inchirieze apartamentul regal cu 28 000 de dolari pe noapte, 50 de dolari e cam cat o scobitoare de dinti.

Va spun sincer ca cel mai mult in tot hotelul m-a interesat sa gasesc vreun portofel pe jos. M-a interesat sa cunosc un locuitor al hotelului, caruia sa ii explic ca cu banii pe care el ii cheltuie intr-o zi la Burj Al Arab eu as putea sa traiesc boiereste pentru un an. Sau sa imi platesc masterul in strainatate. Sau de ce nu, sa imi cumpar o masina misto.

Hotelul e frumos, modern, opulent. Dar n-am simtit ca apartin acestui loc. In momentul in care ajungi intr-un astfel de loc si ai ganduri gen "mie nu-mi trebuie chestia asta sau asta, pot trai fara ea", sau "n-as da in vecii vecilor atatia bani pe chestia asta", sau "chestia asta e inutila", astea sunt indicii clare ca you don't belong. N-ai de ce sa aspiri la asa ceva. Si poate simtamantul asta ne face sa ne acceptam fiecare locul si sa nu fie chiar cum spunea Marx, o permanenta lupta intre clase. Si noi vrem mai mult, dar NU CHIAR ATATA.

Ca tema de gandire, mi-am propus sa ma gandesc la toate lucurile din viata mea de zi cu zi pe care le consider utile si nu pot trai fara ele, dar care pentru o persoana care nu are acces la ele par inutile si de lux.

Intre infinit si neant

Titlul de mai sus suna foarte pompos. E o idee care a pornit de la Blaise Pascal cum ca omul e ceva intre infinit si neant, intre macro si microcosmos, adica intotdeauna... undeva pe la mijloc. Ceea ce mi-a adus in minte ideea lui Pascal a fost o intamplare din ultima saptamana, o intamplare triviala care, asa cum ii spune numele, ti se poate intampla... intamplator, in orice zi a vietii, fara sa fie extraordinara sau sa-i dai prea multa importanta. Sa trec la subiect. Lucrez in prezent la un proiect ONGistic, un proiect entuziasmat si entuziasmant, facut de tineri pentru tineri, ca asa se intampla de fiecare data. Faza e ca m-am intalnit cu un nene care avea o perspectiva mult mai ... sa-i zicem "macro". Fusese la viata lui implicat in reconstructii de tara, in strategii guvernamentale, si gandise intotdeauna in termenii de "the big picture". In contrast, noua, studentilor ONGisti, ne este reamintit in fiecare demers pe care il facem, cat de mici si de neinsemnati suntem, cum de suntem doar o rotita micuta-micuta intr-un angrenaj ce ne depaseste si ne va depasi tot timpul puterea de intelegere si control. Cum entuziasmul trebuie sa coboare intotdeauna pe pamant si de-acolo sa-si impuna singur limitele, pentru ca altfel sigur cineva i le va impune.

Ei, imagineaza-ti cum e ca un tanar suflet ONGist, cu un entuziasm limitat de posibilitatile proprii, sa se intalneasca fata in fata cu un om care a fost obisnuit sa gandeasca ca nu exista limite, pentru ca el e cel care le creeaza.

Rezultatul intalnirii noastre a avut pentru mine compozitia unui "culture shock", asa cum ni-l descrisesera cei de la Soros: un entuziasm debordant, urmat de o perioada neagra de scepticism, pentru ca apoi sa se finalizeze in aceeasi atitudine de zi cu zi cum ca libertatea individului e limitata de libertatile mecanice din structura sistemului. Omul mi-a zis ca proiectul pe care il fac nu trebuie sa se limiteze la o mie - doua de euro, ci ar putea cu usurinta sa fie de sute de mii de euro. Mi-a mai spus ca, atunci cand dedicatia exista, proiecte de genul asta iti pot plati viata de zi cu zi, ca orice job, si ca nu trebuie privite ca lucruri care iau doar din resurse si nu dau nimic inapoi.

Eh, asta suna foarte bine. Sunt o tanara studenta, care duce in spate doua facultati, care nu munceste, si prin urmare nu are nici un venit, ci doar cheltuieli. Un sac fara fund, cum se zice. Oricand am incercat sa ma peticesc, pana nu voi avea o sursa de venit, nu voi putea fi decat pe minus. Problema e alta. In faza de entuziasm mi-am permis sa visez cum ar fi sa ma pot intretine dintr-un proiect ONG. Ceea ce a neglijat acel nene sa analizeze, si de fapt nici nu avea cum, era capacitatea mea de a duce in spate un proiect de sute de mii de euro, limitele abilitatilor si energiei mele. De aici porneste faza de scepticism negru. El spunea "Cea mai mare greseala a voastra este sa va subapreciati capacitatile!". Pentru mine, o greseala mai mare ca asta e sa mi le supraapreciez, sa ma bazez pe si sa ma laud cu ceva ce nu exista de fapt. Astea sunt podeaua si tavanul de care ma lovesc in dorinta de a fi cat mai sincera cu mine. Asta e infinitul si neantul meu. O fi adevarat ca mai bine te lovesti cu capul de tavan decat de podea? In ambele variante tot jos ajungi..

Teama de "spatii libere"

M-am apucat de citit noua carte a lui Paulo Coelho, Vrajitoarea din Portobello. Mi se pare o carte bunicica din trei motive. In primul rand, cartea trateaza niste subiecte care au fost intotdeauna la moda, dar acum sunt si mai si: religie, ezoterism, relatia maestru-discipol, vrajitorie, cultura tiganeasca, cultura islamica, integrarea in occidental. In al doilea rand, este stilul lui Coelho, care te face sa intri in poveste, sa-ti imaginezi cum arata Atena, sa o vezi cand danseaza cu ochii inchisi si sa ii crezi pe cuvant pe oamenii care vorbesc despre ea. In al treilea rand, pentru ca Coelho atinge un punct nevralgic al existentei umane, un punct pe care eu il incerc cu degetul de ceva timp.

Este vorba despre spatiile libere din viata noastra. Asa cum se intampla cu tatal Atenei, si cu Atena inclusiv, avem tendinta sa ne ocupam zi de zi cu diverse activitati, fie ele importante sau neimportante, doar pentru a ne simti utili. Pentru a fi fericiti ca avem un sens si un scop in univers. Doar pentru a nu avea timp sa ne gandim prea mult la lucruri precum Cine sunt? si Ce ar trebui sa fac ca sa fiu o persoana mai buna?. Tendinta asta de a umple spatiile goale o observ la multi oameni, la parinti, la prieteni, si binenteles, si la mine. Ne masuram importanta dupa cat de ocupati suntem, ca doar nu degeaba timpul unui om ocupat este etichetat drept "pretios".
Culmea este ca, avand o formatie filosofica, ar trebui sa nu ma deranjeze sa las spatiile goale sa ma invadeze. Se stie din oficiu ca filosofii gandesc mult prea mult, chiar si pentru propriul lor bine. Cu toate astea, de ce pretuim atat de mult timpul liber, ala cand n-avem nimic de facut, si cand ajungem sa-l avem, cautam sa-l umplem cu tot ce putem? De ce ne e frica sa simtim ca pierdem timpul?

Aici problematica a deviat un pic. Simtamantul ca pierdem timpul tine de constiinta propriei noastre mortalitati, intr-o lume in care sunt atatea lucruri pe care le poti face. Dar asta nu presupune neaparat ca n-avem nici macar intelepciunea sa ne tragem rasuflarea din cand in cand.

Si totusi, simt ca imi e frica sa imi trag rasuflarea, intr-un "spatiu liber". Sa fie din spiritul meu utilitarist? Sau din frica de a ramane in urma, de a ajunge sub asteptarile celorlalti?..

Alegerile de zi cu zi

Vorbeam cu Cristiana ieri de faptul ca in ceea ce ne-am hotarat sa intreprindem impreuna (si voi vorbi despre proiect alta data) e o adevarata provocare sa nu lasi sa te ia valul. In cuvintele ei, "noi facem proiectul, nu ne face proiectul pe noi". Mai concret: e o adevarata provocare sa poti controla toate elementele importante din viata ta astfel incat sa fie un echilibru. Sau hai sa nu formulez in termeni de control. Ai cateva chestii importante in viata ta: parinti, iubit, prieteni, scoala, munca, timp liber. Fericirea ta depinde de cat de bine reusesti sa "jonglezi" cu timpul tau, cu resursele si cu entuziasmul tau astfel incat sa (te) satisfaci (prin) toti si toate.

Gandindu-ma la care sunt elementele importante in viata mea acum, ca sa pot apoi sa-mi dau seama cum trebuie sa ma raportez la fiecare din ele, mi-am dat seama ca, cel putin pe moment, sunt trei: iubirea mea pentru Andrei, proiectul la care m-am inhamat si in care am decis sa-mi pun tot entuziasmul, si scoala mea draga. De ce nu parintii? Pentru ca, pe timp de... pace, avem tendinta sa-i "take for granted". Ei sunt acolo pentru noi orice ar fi, si asta pare a se intampla fara nevoie de vreo investitie*.

Hey, what about friends? Dinamica grupurilor mele de prieteni s-a schimbat de ceva timp, asa cum si eu mi-am schimbat raportarea la ele. Se intampla ca acum am cativa prieteni dispersati, fara sa aiba de-a face prea mult unul cu celalalt. Cateodata simt ca nu mai am prieteni, tocmai pentru ca nu mai exista acel nucleu tare. Stiu ca e doar o perceptie; prietenii au ramas, dar eu ma uit in locul vechiului nucleu si vad un gol.

Revenind la cele trei dimensiuni ale vietii mele, ierarhia absoluta intre ele este clara. Nimic nu (imi) e mai dulce si mai sfant decat iubirea, de exemplu. Dar ierarhia absoluta nu e niciodata luata in calcul de catre viata, pentru ca lucrurile se schimba in permanenta, si ceea ce era neimportant azi poate deveni important maine si invers.

Provocarea de care vorbesc poate parea acum, pusa sub lupa, ca fiind rationalizata in extremis. Dar si eu o fac intuitiv, cautand sa "simt" cand fac prea mult un lucru si il neglijez pe celalalt. Cu dopamina in sinapse, acum simt mai mult decat niciodata. Zi de zi insa, ora de ora, simt ca trebuie sa aleg intre lucrurile dragi, si parca de fiecare data ma simt vinovata pentru o mica pierdere in defavoarea cuiva sau a ceva.

Secretul e probabil sa ma bucur crezand ca de fiecare data am ales bine.




* Suna dur, si de fapt arata cum, in ciuda iubirii incomensurabile pe care o port parintilor mei, conditia mea de om ma determina sa ma port rational poate mai mult decat ar fi etic sau estetic.

Coercitie si libertate

Astazi am citit in cartea lui Hayek niste idei interesante, la care ne gandim cateodata si lucrurile par clare la prima vedere. E un mecanism prin care autori de gen reusesc cu succes sa dea impresia ca, odata ce termenii pe care ii folosesc cu precadere sunt definiti, atunci realitatile sociale si politice sunt clare si nu ridica prea multe dubii - iar dubiile sunt create de cei in mintea carora conceptele nu sunt clar definite si incoerent utilizate.

Asa si Hayek. [...]Defineste conceptul de libertate ca absenta coercitiei. Apoi defineste coercitia ca incluzand amenintarea cu provocarea unui rau "victimei" si intentia de a determina un comportament in vederea atingerii unui scop care nu apartine "victimei". Bun. In momentul in care concepte de baza sunt definite, cititorul are variantele urmatoare: ori accepta de bune definitiile si asumptiile pe care acestea le implica, ori inchide cartea si o pune inapoi in raft.

Eu gasesc o placere nebuna in a iesi din propria-mi individualitate, marcata de diverse preconceptii si principii, si a ma transpune in paradigma altcuiva, incercand sa privesc lumea printr-o alta lentila [nu neg ca o transpunere perfecta poate fi imposibila, dar sunt impotriva ideii ca transpunerea nu se poate face defel].

Odata acceptata perspectiva lui Hayek, merita discutate cateva idei interesante: de exemplu, coercitia nu este similara cu acele conditii instituite in mod spontan de o piata concurentiala. Altfel spus, faptul ca economia de piata ne limiteaza alegerile (ex. un vanzator impune un pret ridicat pentru masina pe care ne doream de atata timp sa o cumparam) nu inseamna ca asta e coercitie. Cei pasionati de conspiracy theory nu ar fi de acord. Din nou, noi cei care nu acceptam premisa ca exista o conspiratie mondiala vom accepta ca mana invizibila (a la Adam Smith) nu e ea cea pe care o putem invinovati ca ne strange de gat.

Eh, zice Hayek, exista cazuri insa in care constrangerea economica e echivalenta cu coercitia: si anume atunci cand exista un monopol total asupra unor resurse esentiale pentru existenta noastra. Asta e rezonabil. Nu-i asa ca din punctul asta de vedere un stat socialist care are monopolul asupra tuturor locurilor de munca are o putere de coercitie maxima asupra cetatenilor sai? Si in cazul asta, arbeit macht frei..

O remarca mult mai actuala a lui Hayek se refera la ideea ca pentru a putea fi coercitiv, un individ trebuie sa cunoasca date despre actiunile altui individ. Hayek pune accentul pe importanta cunoasterii datelor personale de actiune si propune ca astfel sa fie definita sfera privata [si nu pe efectele actiunilor individuale, asa cum propusese Mill]. Ideea lui Hayek devine esentiala intr-o era in care Internetul devine o sursa de informatii private, iar cei care o controleaza pot cu usurinta sa devina coercitivi.

Cum ar fi, de exemplu, daca de maine Google ne-ar pune sa platim accesul la motorul de cautare, dupa ce am devenit intr-atata dependenti de el?..

"Dupa"

Acesta este semnul unui nou inceput. Am renuntat sa mai scriu in blogul de pe 360. Imi era din ce in ce mai greu sa continui ce incepusem acolo. Initial nu intelegeam de unde atata lene si lipsa de inspiratie. Abia in momentul asta mi-am dat seama ca era vorba de o tranzitie intre ceea ce a fost experienta Statele Unite si ceea ce incepe acum. Nu puteam sa continui sa scriu pentru ca tiparele mele mentale, limbajul, gandirea, imi erau in proces de transformare si outputul era un fel de "System error".

In orice caz, acum am decis sa tai nodul gordian. Blogspot imi place, pare mult mai ok si mai profesionist decat Yahoo 360. Hai sa incep un nou capitol in viata mea, sa imi continui incursiunea prin lume. Sunt un discipol al lumii intregi, si voi cauta sa invat tot ce pot de la ea. Blogul va fi o oglinda a ceea ce invat si ceea ce vreau sa impartasesc si cu altii, asa cum a fost si pana acum.

Ma uitam adineauri prin blogul Corinei, prin entry-urile ei de asta-iarna. M-am transpus inca o data in frigul New-Yorkului, in nebunia din Times Square si in rapiditatea cu care lucrurile merg acolo. Dar ca si ea, pentru mine experienta Statelor Unite este un capitol incheiat, este o etapa catre ce va urma. Iar acest blog va fi acel "dupa".


Here we go.

This is the last entry of this blog. At least officially. It was created in the first place to accompany me through my American experience in 2006/2007. I kept writing even after my departure from New York because I was still tied to that place.
Now I'm reintegrated, readjusted. I'm back on track. I'm not back to my previous life, because all things are to be judged in terms of "before" and "after". Now the "after" phase has begun.
I didn't forget anything from US. All my American friends, experiences, all the places are stuck in my memory and they formed a lens that makes me see things differently. But now I go on to other experiences, hoping that life will make me return naturally to US.
I continue to be a world disciple, a being that wants to learn from all the world in time and space. And a new learning and sharing cycle has begun.

My new blog is http://worlddisciple.blogspot.com/ and it will be written in Romanian.
Keep in touch.

Berlin, finally

I finally fought with the human laziness and therefore, after a month spent in Berlin, I gather my thoughts and my inspiration and I let them turn into words.

Berlin offered me the chance to escape Bucharest before I let any cultural shock bring me down. Because I do believe that coming back home after a while abroad, most of us have a small cultural shock. Berlin came as a breath of fresh air, while people suffer from intense heat in Bucharest.
ECLA summer school is a long summer school. It's seven week-long, so you inevitably get immersed in the German atmosphere. I hope that my scarce knowledge of German language will be extended here; but since it's an international school, the main language used is of course English. I only have satisfaction when I go to the supermarket around the corner and say "Hallo" to the cashier.
As in every international school, you get this amazing chance to meet people from all around the world. 42 participants from 22 countries. Impressive. What is even most interesting is that I meet for the first time people from countries like Ukraine, Georgia, Syria, Netherlands, Germany, Ireland, Australia or Estonia. My world enlarges. My perspective changes. I hear new languages, new accents. An American tries to copy the accent of an Irish. A German and an Ukrainian sing opera side by side. A Turkish and a Portuguese play ping-pong right now under my window.
ECLA is an island of internationality. And of liberal arts. The professors are so good and diverse, that you can never guess what you'll learn next. Literature, philosophy, political science? Maybe art or filmmaking? A little bit of choir and theater. And a relaxing hour in the sauna.
ECLA campus is pretty isolated from the city center. It's in an area full of trees and grass. The sky has something special here. I never had a special passion of looking at the sky. But here it always says something different, clouds change their shape every minute, and the sun appears from behind like Christ at the Judgement Day. Full of rays. Reminding everyone that there is God.
We read here a lot on religion, literature. We read here a lot of philosophy and political science. We read a lot. Around 400 pages a week. I discovered how brilliant Dostoevsky is. And Kierkegaard. And Camus. I feel small again. I feel again and again that I don't know anything.
...

(This entry was written a while ago and its end is lost. It's your task therefore to imagine the lines following.)

Prague

 

Prague is a city where I would easily live.
It's not like New York. It's not like Berlin. It's not like Bucharest. It's some kind of majestic synthesis of all of them. Walking on the streets of Prague this week, I couldn't stop wondering how perfect is the melange between East and West.
From West, you have the civilization. You have clean toilets in restaurants (with that complicated mechanism that wipes out the plastic seat), you have streets with a beautiful yellow pavement, you have signs in English and French and German.
But there's a strong sense of familiarity. A coffee is as cheap as in Bucharest. Familiar trams run on familiar streets with empty buildings and gray factories. Czech people are homogeneous once you leave the Old center. They speech Czech fast and they are glad when they don't have to speak in English.
This melange is amazing for me. It shows me how Bucharest will look in 10-20 years. When we're gonna have beautifully paved streets in the Old center, when we're gonna have signs that show tourists where to head to next. When most of us will know English. When we will use the same ticket for both buses and subway. When we won't have holes in the streets and when the small, narrow streets will be lit up at night.
You know, we're not that far away from Prague. Timewise. In EU we'll get there. It's more the glimpse of the future that Prague gives that charms me. I am walking in a future Bucharest, the Bucharest of my children. For them, those small things that amount to civilization will seem normal, for granted, just as for me and my generation Internet is not a luxury, but a daily necessity.
Na shledanou, Praha!

The one

From now on I will write my blog in English. The language of my thought is not a language of this world. But now my experience in United States has ended, and my new life in Romania has begun. I somehow believe that, if it makes any sense in writing in this blog any longer, it has to be done in a new way. Maybe there are some English-people in this world who would find useful some thoughts about life in Romania, about the life of a Romanian girl. Otherwise, why wouldn't I write my thoughts in a diary, keep them under my pillow? I hope my sharing would sometime do some good. And I'm sure those Romanians who are still curious won't have problems in reading it from now on either.


I thought today about THE ONE.
I'm constantly searching for the one. All of us who found the one at one point in life know that you JUST KNOW when you found the one. It strikes you like lightning. It's no simpler than that. You JUST KNOW.
But when you're still searching... there comes the problem. Because you never know exactly how the one is like. You have some limits. You have some directions. You have a sketch, some rough portrait of what you're looking for. It's drawn by experience. By what worked before and what failed to fit. By what you learned it's good for you, by what you accepted in spite of all recommendations. The problem is not with the draft (actually, there could be a lot of problems with it, but that would be too much to discuss now..). The problem is that if the portrait has too elements, then you are capricious. You will most probably not find what you search for. You have high standards. You are a planner. Familiar expressions? Yep, that's how people call it. And when you allow no room for chance, chance will not help you. It's entirely your job to find what you're looking for. But let's say you leave some to chance. The drawing is incomplete and leaves room for the unknown, for the surprise. For fate.
Here's my issue. If you don't feel that he's the one, is it because he's not, or because he just doesn't fit the portrait you made? How important is that percent that you leave to the unknown? Can this percent overturn all other well thought, very clear, characteristics? I have no answer to this question. What if there is no lightning?
I'm a fan of lightning :). It happened to me before, and I await impatiently to struck me again. Maybe this would be easier for me. I will JUST KNOW he's the one. But what if things are not so simple? What if I don't get lucky? What if the one comes, and I don't see it, just because I cannot accept that what he is nullifies my draft?
I hope that at this point intuition and luck come into play. I say luck, but I could as well call it fate.

A very important thing to realize, when you have the belief that the one in front of you is not what you're looking for: you cannot say that he wasn't enough for you. I strongly believe this is a big mistake. He is just different. The cube didn't fit into your round shape. But it will surely fit perfectly into another shape. And yet it was all about the corners..

(to be continued)

Sunscreen

Thanks to Andrei, I listened to an amazingly invented graduation speech, and I dedicate it to everyone. Here is the transcript.


"Ladies and gentlemen of the class of '97:
Wear sunscreen.
If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be it. The long-term benefits of sunscreen have been proved by scientists, whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience. I will dispense this advice now.
Enjoy the power and beauty of your youth. Oh, never mind. You will not understand the power and beauty of your youth until they've faded. But trust me, in 20 years, you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked. You are not as fat as you imagine.
Don't worry about the future. Or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubble gum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind, the kind that blindside you at 4 p.m. on some idle Tuesday.
Do one thing every day that scares you.
Sing.
Don't be reckless with other people's hearts. Don't put up with people who are reckless with yours.
Floss.
Don't waste your time on jealousy. Sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long and, in the end, it's only with yourself.
Remember compliments you receive. Forget the insults. If you succeed in doing this, tell me how.
Keep your old love letters. Throw away your old bank statements.
Stretch.
Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives. Some of the most interesting 40-year-olds I know still don't.
Get plenty of calcium. Be kind to your knees. You'll miss them when they're gone.
Maybe you'll marry, maybe you won't. Maybe you'll have children, maybe you won't. Maybe you'll divorce at 40, maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary. Whatever you do, don't congratulate yourself too much, or berate yourself either. Your choices are half chance. So are everybody else's.
Enjoy your body. Use it every way you can. Don't be afraid of it or of what other people think of it. It's the greatest instrument you'll ever own.
Dance, even if you have nowhere to do it but your living room.
Read the directions, even if you don't follow them.
Do not read beauty magazines. They will only make you feel ugly.
Get to know your parents. You never know when they'll be gone for good. Be nice to your siblings. They're your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.
Understand that friends come and go, but with a precious few you should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography and lifestyle, because the older you get, the more you need the people who knew you when you were young.
Live in New York City once, but leave before it makes you hard. Live in Northern California once, but leave before it makes you soft. Travel.

Accept certain inalienable truths: Prices will rise. Politicians will philander. You, too, will get old. And when you do, you'll fantasize that when you were young, prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.
Respect your elders.
Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund. Maybe you'll have a wealthy spouse. But you never know when either one might run out.
Don't mess too much with your hair or by the time you're 40 it will look 85.
Be careful whose advice you buy, but be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia. Dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it's worth.
But trust me on the sunscreen."

Mary Schmich, Chicago Tribune, June 1st 1997

Language and refinement of thought

Today something weird happened to me. It was the first time in my life when I had in mind a concept, a concept in English, and I could not translate it in my mother tongue. It's a dilematic situation: I feel I fully comprehend the meaning of the word, that I understand it and I know how and when to use it, I know how to explain its meaning in Romanian (in a phrase), I know synonyms in English, but I just can't find an identical meaning in my language!

For the first ten minutes, I felt I had the translation on the tip of my tongue. The explanation was, of course, that because I haven't had used it in Romanian for a long time, but I definitely had used it in US, it was harder to remember. It was just a matter of memory.

But after the first ten minutes, I realized that the issue is deeper. I asked my parents for the translation, I searched in four dictionaries: I was unsatisfied, because the translations found weren't identical, they didn't express exactly what I thought that concept expresses.

There is a saying that crosses my mind. This could be the explanation! I heard a long time ago that English is a complicated language, because its concepts are more refined. For a foreigner, English-speaking people have three words for the same meaning, and there seems to be no difference between them. But for a native, there are fine nuances that make the difference. Since I learned German, I know it's even more true for German language.

But what if our thought is conditioned by the language we use since birth? More specifically, what if the limits of our thinking are drawn by the limits of our mother tongue? If English natives are raised and their thinking develops within the English language, doesn't that mean that their thinking is more refined and more evolved than ours? This would make a whole lot of sense, especially if you appreciate Anglo-Saxon and Germanic thinkers. Weren't they the most rigorous and precise thinkers?

But if this is true, what happened to me? How was it possible that by learning how to use a word in a foreign language, I learned some meanings difficult or even impossible to express in my own language? (Hehe, in the former sentence I initially wrote "hard" instead of "difficult". In Romanian, we use the same word for both meanings after all. Not counting neologisms. Constant refinement?..)

I have another hypothesis: maybe when we learn a word that is not in our mother tongue, we invest it with meanings that we think are fit, according to the instances where we use that word and people understand. If I say "boole" every time I want to say "bowl" and I act accordingly (I'm taking the bowl of soup in my hands), people get used to me saying "boole", and, if I don't know I'm pronouncing it wrong, I will believe that "boole" is the word for bowl and I therefore invest "boole" with a new (not very refined!) meaning, meaning that is recognized only by me. What if that refined meaning of the word I cannot translate is only in my head? What do you think?

Tribute to my friends

It is a real pride to say that once you belonged to a special group. I'm talking about that group that parents fear it will be the one who forms you as who you are and it might be of a wrong influence.

I'm proud to have known a group of people that formed me as who I am now. I feel proud that I had great friends, different and yet each of them being my model, part of my personality. I call my group Filos. You probably call yours differently. But Filos is now more of a concept, a remainder of what once used to be us. For me Filos is not a formal name, a student association, nor has anything to do with the Department of Philosophy. Those were only circumstances. Filos is for me those friends that you remember all your life, and you tell to your children about, when they ask you about how you were when you were young.

I met Filos when I was only a prospective student. Filos has been everything I do and I believe in for the past three years. Three years is nothing in a lifetime, some would say, but for me these years were so intense and insightful! Filos is not a sum of those who formed it, Filos was a state of mind and our special way to look at the world.

The first thing I learned from Filos was that its existence is possible. It showed me that, if you're lucky enough, you don't have to run all over the world to find a couple of close friends. Filos offered me my close friends from the first shot. I am so grateful for that, just as one could be for stumbling upon stacks of bars of gold.

There are many other things that you taught me. I learned to be confident, to be wise. I learned to be diplomat whenever in between and to enjoy the moment whenever being on one side. I learned from Marian how it is to be smart and render others comfortable with it. I learned from Razvan how to be strong and rational, and yet sensitive and caring. I learned from Ami how great sensibility can be in harmony with seriousness and reliability. I learned from Cristi to sometimes just enjoy the moment and to appreciate the other, no matter how different. I learned from Kostea to be charming and witty and feel that anything can be done. I learned from Ana how to fight time and problems with style and elegance. I learned from Sabina how to dance as nothing else matters. I learned from Dan that humor can get you out of difficult situations. I learned from Irina that what you search for is right in front of you and you must take it.

Yes, my friends, you were so different. As Ami was telling me the other day, you were all strong personalities. And that may have sometimes tensed the situation, but made the whole experience delightful. I can still feel these strong personalities, when I talk to each of you. But they're not in the same room anymore. And they sometimes sound tired. We are all getting more serious, we don't make witty jokes anymore. We are not full-time philosophers anymore, because life is getting most of our energy.

If you feel that there is a regret in my voice, it's just a misunderstanding. It was known all along that this beautiful thing will eventually end, like all beautiful things do. I knew it also, and I tried to cherish every single moment in your company.
Hopefully we will meet in 10-20 years-time and philosophize just a little bit, for old times' sake.


I hope my story is your story too. I am grateful for what I had and I wish it to everyone. Because if you think you never had the choice, you just have what you have, I believe you're mistaken. Each of us has a bar of gold buried within and one should dig to find one's treasure.

Thank you.