Ender's Game

I read Ender's Game. Impressive. From two reasons. Firstly, it is catchy and breathtaking. I remember not wanting to put the book down. I remember going to restroom while being impatient about returning to a cozy chair and checking Ender's latest adventure. Do I like science-fiction? I didn't find a pattern yet.... Yes, I loved Dune, but for me it was more like a Bible than like a SciFi book. Other SciFi books? Maybe to harsh, to out-of-this-world, too metallic and non-intuitive. (I have a very bad visual imagination. I find that SciFi descriptions do not create images in my head. That's why I rather enjoy the meaningfulness of dialogues and actions.)
Second reason? Ender's Game is not about some kids. It is myth, it is legend, it is "poveste nemuritoare". It is a holy story about a human being destined to become a leader and becoming a leader step by step. I guess we like to see human perfection, we like to see evil being vanquished, we like to see the constant evolution to the better. And we wish that we were Ender.

Portretul lui Dorian Gray

Am redescoperit cu placere o carte in biblioteca mea, o opera clasica pe care mi-e rusine ca n-am citit-o pana acum si cu care am reusit sa ma delectez de curand. Este vorba de Portretul lui Dorian Gray, roman popular si controversat al lui Oscar Wilde. Interesant este faptul ca Wilde nu a pretins niciodata ca acest roman ar aduce ceva complet nou il literatura, pentru ca este de fapt o inteligenta impletire de mituri stravechi, precum mitul lui Narcis, viata lui Faust etc. Ceea ce a reusit Wilde in cazul meu a fost sa prezinte cateva moduri de gandire ale epocii lui (fie ele mai mult sau mai putin raspandite) cu privire la scopul si statutul artei si artistului, cu privire la perspectivele hedonismului modern si ale rolului placerii, cu privire la legatura indisolubila intre suflet si simtire, cu privire la avantajele tineretii si frumusetii si la sensul vietii in general.

Mitul creat este in sine minunat si simt ca pot discuta si rasdiscuta despre el chiar si ignorand celelalte elemente filosofice din gandirea lui Wilde. Dorian Gray este un tanar nemaipomenit de frumos, model fiind pentru pictorul Basil in crearea unui deosebit de fidel portret in marime naturala. Tineretea si naivitatea isi spun cuvantul, deoarece simtindu-se o clipa gelos pe nemurirea frumusetii tabloului, Dorian striga poetic ca si-ar vinde si sufletul pentru a-si pastra tineretea pe care pictura o va infatisa intotdeauna neschimbat , pentru ca vremea si pacatele sa nu-si puna amprenta pe chipul sau. Firul povestirii ne duce la concluzia ca ruga i-a fost ascultata (de Dumnezeu sau de diavol?). Dorian ramane pururea tanar si senin, in timp ce portretul sau, tinut acum ascuns de ochii lumii, reflecta incet-incet urma greselilor si a batranetii.

Ceea ce mi se pare ciudat este ca Dorian nu foloseste de fapt niciodata portretul ca pe o oglinda a sufletului sau. Degradarea pe care o vede in tablou nu il face sa vrea sa-si rascumpere greselile sau sa devina un om mai bun. Chiar si cand, la sfarsit, crede ca vrea si ca va reusi sa se schimbe, portretul ii arata ca tot vanitatea si ipocrizia sunt cele care vorbesc in el. Mai curand, portretul este pentru Gray un scrin in care el poate sa-si ascunda secretele sufletesti.

Paradisul copiilor

Ieri seara am avut ocazia sa gust un pic din farmecul Zilelor Filmului Iranian organizate de Ambasada Iranului la Bucuresti. Am vazut filmul Bacheha-Ye aseman (The Children of Heaven), un film sensibil despre lumea suburbiilor din Tehran si despre bucuriile si dilemele copilariei.

Pe scurt, cand micul Ali pierde din intamplare pantofiorii surioarei sale Zahra, cei doi copii se hotarasc sa nu spuna parintilor si sa se duca pe rand la scoala cu unica pereche de adidasi ai lui Ali. Surprinzator si sensibil nu este numai modul in care cei doi frati hotarasc sa-si rezolve singuri problemele, deoarece stiu ca parintii lor au si-asa destule pe cap, ci faptul ca reusesc sa-si pastreze coloana vertebrala si incearca sa gaseasca o solutie, dupa capul lor, chiar si in situatiile foarte dificile.

Cei doi copii sunt in scoala primara, si totusi au o constiinta si o responsabilitate care le ofera talie de adult. Memorabila este replica tatalui de la inceputul filmului: "Ali, ai deja 9 ani, nu mai esti un copil!" Ceea ce mi-a inspirat genul acesta de relatie parinte-copil este faptul ca nu poate fi vorba de o "exploatare a minorului" asa cum o descrie de multe ori superficial gandirea vestica, ci o simbioza perfecta intre toti membrii familiei, o preocupare pentru bunastarea familiei ca intreg si o lipsa de egoism care nu poate fi inteleasa decat in termeni culturali.

Cel mai mult m-a socat insa bucuria pentru lucrurile cele mai simple din viata. Am comparat copilul din mine cu cei doi copii si mi-am dat seama ca nu pot simti aceeasi bucurie cand fac baloane de sapun sau daca primesc un pix chinezesc aurit. Diferenta economica de clasa isi spune cuvantul deci si in diferenta costurilor marginale. Unui copil ca Zahra, care are o singura pereche de pantofiori pe care o poarta pana o rupe, bucuria de a primi o noua pereche de pantofi este una imensa. Ce ar trebui sa primesc eu ca sa simt o bucurie asemanatoare? O casa? Totul se traduce in nivelul de asteptari, asteptari endogene create in contextul nasterii noastre si permanent modificate de posibilitatea de a le atinge.

It's all about what we take for granted.

Vizionarea filmului The Children of Heaven a fost numai o incursiune in cultura persana si viata iranianului de rand, ci si o incursiune in strafundurile simtirii mele de copil si asteptarilor mele ca adult.


Nota: astazi este ultima zi de film iranian la cinemateca Union. Filmul care va rula, Kheili dour, kheili nazdik (So close, so far) promite o dezbatere cu tenta puternic filosofica intre traditie si modernitate, est si vest, vechi si nou. De-abia astept.

Teama de "spatii libere"

M-am apucat de citit noua carte a lui Paulo Coelho, Vrajitoarea din Portobello. Mi se pare o carte bunicica din trei motive. In primul rand, cartea trateaza niste subiecte care au fost intotdeauna la moda, dar acum sunt si mai si: religie, ezoterism, relatia maestru-discipol, vrajitorie, cultura tiganeasca, cultura islamica, integrarea in occidental. In al doilea rand, este stilul lui Coelho, care te face sa intri in poveste, sa-ti imaginezi cum arata Atena, sa o vezi cand danseaza cu ochii inchisi si sa ii crezi pe cuvant pe oamenii care vorbesc despre ea. In al treilea rand, pentru ca Coelho atinge un punct nevralgic al existentei umane, un punct pe care eu il incerc cu degetul de ceva timp.

Este vorba despre spatiile libere din viata noastra. Asa cum se intampla cu tatal Atenei, si cu Atena inclusiv, avem tendinta sa ne ocupam zi de zi cu diverse activitati, fie ele importante sau neimportante, doar pentru a ne simti utili. Pentru a fi fericiti ca avem un sens si un scop in univers. Doar pentru a nu avea timp sa ne gandim prea mult la lucruri precum Cine sunt? si Ce ar trebui sa fac ca sa fiu o persoana mai buna?. Tendinta asta de a umple spatiile goale o observ la multi oameni, la parinti, la prieteni, si binenteles, si la mine. Ne masuram importanta dupa cat de ocupati suntem, ca doar nu degeaba timpul unui om ocupat este etichetat drept "pretios".
Culmea este ca, avand o formatie filosofica, ar trebui sa nu ma deranjeze sa las spatiile goale sa ma invadeze. Se stie din oficiu ca filosofii gandesc mult prea mult, chiar si pentru propriul lor bine. Cu toate astea, de ce pretuim atat de mult timpul liber, ala cand n-avem nimic de facut, si cand ajungem sa-l avem, cautam sa-l umplem cu tot ce putem? De ce ne e frica sa simtim ca pierdem timpul?

Aici problematica a deviat un pic. Simtamantul ca pierdem timpul tine de constiinta propriei noastre mortalitati, intr-o lume in care sunt atatea lucruri pe care le poti face. Dar asta nu presupune neaparat ca n-avem nici macar intelepciunea sa ne tragem rasuflarea din cand in cand.

Si totusi, simt ca imi e frica sa imi trag rasuflarea, intr-un "spatiu liber". Sa fie din spiritul meu utilitarist? Sau din frica de a ramane in urma, de a ajunge sub asteptarile celorlalti?..