Gastronomie pascala

Pastele de anul asta a fost o ocazie buna sa ma dau "gospodina familiei". Tata, care este un gurmand, imediat a aprobat propunerea mea ca eu sa fac toata mancarea specifica (mai ales ca de-abia asteapta sa ma aiba la mana cu chestii de genul "mai tii minte cand ai uitat sa pui sare in drob?...").

Firea mea metodica a fost mult prea vizibila cand am intocmit lista de cumparaturi: am facut un tabel cu coloane, am pus mancarea sub "categorii de alimente" si am ordonat-o in functie de cat de proaspata trebuie sa fie in ziua de Paste. Ca doar una e sa cumperi cartofi si alta e sa cumperi ceapa verde, nu?

In ultimul timp, obisnuiesc sa-mi lansez singura provocari culinare. Constientizez din ce in ce mai mult ca sunt o fire perfectionista si ca, din fericire, asta are rezultate delicioase la capitolul bucatarie. Asta pentru ca m-am invatat sa ma incred orbeste in geniul lui Sanda Marin si in ideea ca "daca urmaresti reteta si ai ingrediente bune, n-are cum sa nu iasa ceva bun". In cazul meu, ideea asta a functionat, si prind din ce in ce mai mult curaj in bucatarie - sa incerc sa gatesc ceva nou, sa ma apropii de cuptor, sa adaug un ingredient dupa intuitie.

Asadar, am abordat pentru prima oara in cariera mea gastronomica oua colorate, drob, friptura si ciorba de miel. Cozonacul si pasca le-am cumparat din comert, dar cum am fost destul de dezamagita de raportul pret/calitate, anul viitor le voi coace eu la cuptor. Pentru comenzi de cozonac si pasca, va rog sunati la numarul fara suprataxa 072...

Rezultatul? Oua foarte frumos colorate (unele oua rosii cam nefacute - problema de termodinamica ce merita studiata la liceu); friptura si ciorbita delicioase; drob slabutz - daca nu-mi ia tata masina de tocat, nu mai fac! Probabil cel mai important rezultat este cresterea stimei individuale, care imi da curajul sa incerc si mai multe data viitoare.

Wish me luck!

Jurnal de calatorie, by Popper (1)

Eram curios de ceva timp sa vad cum e lumea in afara spatiului in care locuiesc. Inca de mic am stiut exact care sunt granitele teritoriului meu, m-am asigurat ca si ceilalti le cunosc foarte bine si ca ma respecta ca stapan. Ciudat este ca niciodata n-am putut vedea dincolo de teritoriul meu, mai putin cand ma duc mult inspre Est si acolo am o deschidere larga catre o alta lume. In lumea dinspre Est, unde rasare soarele, oamenii se misca neincetat si dispar in cateva zeci de secunde din raza mea vizuala. Inspre sud raza mea vizuala e limitata de o cladire mare dincolo de care n-am avut niciodata ocazia sa trec.
Insa cel mai grav mi s-a parut intotdeauna ca exista o parte in Nord la care nu am acces. De cateva ori am mirosit ca in Nord este o alta lume, o lume tenebroasa si rece pe care ar fi foarte interesant sa o explorez - stii, intotdeauna am fost o fire curioasa.

Sambata soarta mi-a suras si am reusit sa evadez fara stirea gardienilor mei, pe langa care nu am reusit pana acum sa trec niciodata. O usa catre alta lume mi s-a deschis, si eu am fugit cat m-au tinut picioarele. In cele trei zile cat a tinut calatoria mea initiatica, am trecut printr-un mediu atat de diferit de caminul meu, incat si acum mi se ridica parul pe spate cand ma gandesc. In Nord e atat de intuneric! Nu exista zi si noapte, ci o noapte continua si fara stele. Si totusi, parca pentru prima oara am vazut mult mai bine lucrurile din jurul meu, ca si cum ochii mei vad mult mai bine in luminozitate scazuta. Si nu am fost deranjat asa cum sunt deranjat in fiecare dimineata de mingea de foc din Est. Aerul in jurul meu mirosea a rece si vechi si ud, cam cum miroase zidul de sud cand vine ploaia torentiala de vara. Si este atat de frig in Nord! Intotdeauna m-am intrebat la ce folos ca sangele imi pompeaza atat de rapid in vine si blana asta atat de deasa si greu de intretinut, daca nu pentru a-mi tine de cald in conditii vitrege!

Primele ore au trecut aproape fara sa le simt, eu simtindu-ma liber si neconstrans sa cercetez fiecare cotlon si fiecare metru patrat de teren nou. Fara constrangeri. Fara supraveghere. Fara jena si retineri fata de familie. Fara timiditate. Da, asta sunt eu, cel adevarat!
Din pacate, la un moment dat mi-am dat seama ca mi se face foame.

[va continua]

Prieteni cuvantatori si necuvantatori

Sunt zile in care te trezesti plin de energie, si viata iti da cateva palme si iti arata ca uneori trebuie sa fii supus incercarilor, sa suferi un pic, pentru a putea aprecia cu adevarat momentele frumoase. Poate soarta a considerat ca in ultimul timp viata mea a fost prea lipsita de griji. Culmea e ca, obiectiv vorbind, ea n-a fost chiar asa lipsita de griji. Nu in fiecare an dai zeci de examene, licente, si te muti dintr-o casa intr-alta. Nu in fiecare zi zbieri la parinti si trantesti usile. Nu in fiecare zi alergi plangand pe strazi.

Astazi intre ora 9 si 9 jumate soarta mi-a dat cateva palme si mi-a dat incercari. Prima a fost ca o prietena foarte draga mie se afla acum in spital, din cauze necunoscute, foarte brusc si lapidar. Sunt ingrijorata pentru ea, si desi se afla la zeci de kilometri fata mine, imi vine sa ma urc chiar acum in masina si sa ma duc sa o vad. Ea e foarte curajoasa, zice ca nu e nimic grav, insa stiu cum e sa stai in spital. In acel pat de spital rece si metalic. In acele cearceafuri albe si atat de impersonale, si rugoase, care iti rod pielea. Cu tuburi mari, infipte in venele subtiri, in pielea alba si moale. Cu oameni necunoscuti in jur, cu acea tristete si bolnaviciune in aer, cu speranta undeva mica si ascunsa intr-un cotlon, intr-o cuta de perna. Orele sunt nesfarsite, nu mai ai notiunea timpului, vremea se masoara in telefoanele primite de la cei dragi si vizitele parca prea rare.

Tata ma vedea vorbind la telefon, trista si socata, si n-a avut curajul sa-mi spuna ca pisoiul meu cel mic, cu nume de om mare, Popper, a disparut de 3 zile. "Probabil a murit, daca a cazut de la balcon, e prea prietenos si nu mai are urma de animalitate in el. Nu prea mai are instinct de conservare". Sunt foarte trista! O fiinta, care nu mi-a transmis niciodata iubirea ei prin cuvinte, ci doar prin gesturi, mangaieri, si ochi mari rotunzi si albastri. Si mieunatul specific, chitaitul lui pe care l-as recunoaste dintr-o mie. E prima oara cand o fiinta necuvantatoare dispare din viata mea. Cand pestisorii-zebra mi s-au sinucis aruncandu-se din acvariu pe mocheta rugoasa, nu am suferit prea mult. Erau prea "necuvantatoare" ca sa ma atasez de fiecare in parte, eram doar atasata de ideea de "pestisor". Acum ma incearca un alt sentiment. Imi testeaza limitele. De ce? Pentru ca sunt genul de persoana care nu tine la lucruri, tine numai la persoane. Popper era lucru sau persoana? Da, simt ca maine pot lua un nou pisoi de la magazin, si va incepe un alt capitol. Dar va fi alt capitol. Pentru ca individualitatea lui mi-a ramas intiparita in inima si imi va fi dor de ochii mari rotunzi si albastri, si atat de inteligenti! si de mieunatul lui specific.

Seara de Craciun in familie

Intotdeauna viata de full house a parut misto. Mi-aduc aminte de serialul Al saptelea cer, unde viata impreuna cu cei sapte copii ii facea pe tata si pe mama sa nu se plictiseasca niciodata. Eu am fost si sunt un copil singur la parinti. Ba la mai multe perechi de parinti. Mi s-a spus intotdeauna ca asta e un avantaj: ca parintii nu te compara permanent cu ceilalti frati ai tai, ca nu trebuie sa te bati pe fiecare pereche de sosete, ca nu trebuie sa imparti mostenirea cu altii (da, unii parinti isi pun si problema asta). Da, genul ala de copil singur la parinti care este tinut in puf si laudat de toata lumea.

Insa nu am trait niciodata avantajele de a avea frati, de a avea familie, desi le-am intuit. Insa aseara, in ajunul Craciunului, am avut ocazia sa ma simt parte a unei familii mari si vesele, case se aduna in jurul bradului si isi imparte cadourile. Da. A fost foarte placut. Aseara am avut, pentru prima oara in viata, trei frati. Tot aseara am avut pentru prima oara si trei bunici. Am avut si cativa verisori, care au venit in vizita.Aseara am fost in curtea vecinilor cu parintii si fratii si am cantat colinde. Am primit bomboane si "nuce". I-am surprins si pe parinti tinand cu drag un bebelus de-al vecinului in brate si dorindu-si nepoti. M-am imbujorat. Timpul a trecut repede, si seara s-a sfarsit la fel de pe neasteptate ca si un vis frumos.

Sunt multe lucruri pe care nu ai cum sa le afli din carti. Sau daca sunt descrise in carti, o mare incarcatura sentimentala se pierde pe drumul catre ochii cititorului. Am trait intr-o familie mica, din care numai eu si verisoarele mele vom duce (sau nu) numele mai departe. De Craciun anul asta am invatat ca solidaritatea si iubirea de familie iti da o inima mai usoara si un sprijin moral pe care nici sosetele personale si nici mostenirile nu ti le ofera.



[daca entry-ul asta pare o defulare, ei bine, este]