Momentul continuu

Am dat din intamplare peste un vechi prieten, cu care nu m-am mai vazut poate de vreo 7 ani. Mi s-a parut neschimbat, si l-am recunoscut instantaneu. Un prieten pe care il stiu din clasa I. Am fost foarte emotionata, un val de amintiri s-au napustit instantaneu asupra mea, sau cum ar zice neurologul, s-a facut conexiunea mentala cu amintirile prafuite undeva in ungherul sufletului meu. Nu stiu daca mi-a tremurat vocea. Nu stiu daca sunt schimbata in ochii lui in vreun fel. Cert este ca am simtit o placere imensa, o bucurie sincera.

Astazi am stat de vorba de net, dupa o mare pauza in comunicare. Este greu sa stii ce sa spui mai intai, ce intamplari sa povestesti, ce sa intrebi mai intai. Sunt atatia ani comprimati pe care vrei sa-i afli sau sa-i impartasesti in cateva minute. Am decis amandoi ca vom iesi la un suc in curand. Fata in fata cu un om, debitul verbal si comunicarea per total este intotdeauna mai intensa si mai rapida decat pe messenger. Tot vorbind cu el, am exclamat amandoi cat de repede trece timpul. Am trait amandoi acel paradox al timpului subiectiv: viitorul intotdeauna pare departe, si zilele trecute par intotdeauna trecute parca prea repede. El a lansat apoteotic intrebarea: "Dar oare chiar trece repede timpul?". O intrebare fara raspuns. Eu am impresia ca timpul trece intotdeauna invers fata de cum am vrea noi sa treaca :). Am rostit poate o tautologie. Dar daca nu e? Pare ca in aceasta privinta nu exista o logica binara cu adevar sau falsitate. Pare ca daca timpul nu e o coordonata a existentei tale (adica nu te preocupi niciodata de cum trece sau nu vremea), atunci el inceteaza sa curga cu o anumita viteza.

I-am dat linkul blogului meu vechi, cu ideea ca nu pot sa-i impartasesc in cateva minute ce mi s-a intamplat timp de un an intreg. Cu ocazia asta, mi-am revizitat si eu blogul si am inceput sa recitesc din el. Mi-a placut ce am citit, si simt ca stilul in care scriam atunci mi l-am pierdut. Poate ca atunci trairile pe care le descriam erau cu adevarat intense si scriam cu inspiratie (cu "eingebung" :D). Si chestia nu e ca acum nu mai am trairi la fel de intense. Cred doar ca acum nu imi mai ofer acel timp sa le pun pe foaie. Nu ma mai "bucur" de acea singuratate si detasare a observatorului unei lumi in care nu mai integrez 100%. Acum sunt absorbita de fiecare moment si incerc sa-l traiesc ca si cum e acel moment continuu, in nirvana.