Going home

Este 6 jumate seara in New York. Sunt pe aeroportul JFK, asteptand zborul ultim catre casa. Am obosit sa fiu stresata, ca de fiecare data cand sunt intr-un aeroport, in legatura cu mii de chestii: greutatea maxima a bagajelor, daca valizele sunt suficient de puternice, daca o sa-mi incapa toate lucrurile, daca zborul n-o sa fie anulat/amanat, daca o sa intarzii, daca sa iau taxiul sau autobuzul sau metroul. Sau daca o sa prin zborul de conexiune. A thousand things that could go wrong. Sunt genul de persoana care le ia in calcul pe toate, dar am tras concluzia ca asta imi mananca din nervi, ma face sa tremur si in general imi scurteaza viata. Nu, acum m-am decis sa fiu relaxata. After all, I'm going home.

Am venit cu Samid la aeroport. Lui i-au dat un pic lacrimile pe Queensboro bridge. Eu n-am reusit. Intr-un fel, ai multe motive de plans cand pleci din New York. Dar eu nu pot. Nu pot sa cred ca n-o sa-l mai vad niciodata. M-am uitat peste umar la cladirile alea inalte pe care le vezi in filme. Mi-am adus aminte cum am simtit prima oara cand le-am vazut pe viu, si care a fost gandul meu: "New Yorkul e singurul loc pe care l-am vazut care arata mai bine in realitate decat in poze sau in filme". Si mi-am dat seama care-i cauza. Gandeste-te cum e sa te uiti la o poza cu fundul unui ocean. Corali, pestisori, plante. Albastru si verde. E, acum imagineaza-ti cum e sa fii intins pe fundul oceanului, uitandu-te in sus si imprejur. Simti curentul marin impingandu-te dintr-o parte in alta. Si vezi lumina soarelui refractata in unde. E un sentiment pe care nu pot sa-l descriu altfel. Asa e in Manhattan. Esti pe trotuar, si daca te uiti in sus la cladirile inalte care te inconjoara (in special pe strazi inguste ca pe Wall Street), te simti ca pe fundul oceanului. Cerul pare mult mai inalt, sprijinit de blocurile ce te inconjoara. Te simti undeva jos, ca un pitic in lumea lui pitica, si in acelasi timp simti ca ceva se intampla si la un nivel superior.

Acum ma uit la cozi de avioane. Si, nu rade, simt ca mi-a crescut si mie o codita. Inca nu pot zbura, dar este vorba despre entuziasm si speranta. Ii multumesc vechii mele prietene pentru ca a exprimat acel entuziasm al meu mult mai bine decat mi-as putea permite eu (http://peculiarme.wordpress.com/2007/05/25/pofta-de-schimbare/).