Capitol incheiat

Am avut ocazia sa vizitez din nou campusul in care am locuit un semestru. E o adevarat provocare sa vezi campusul din Bard printr-o perspectiva schimbata, cu lentile de New York. A fost grozav sa-mi revad toti prietenii, desi conversatia cu fiecare nu dureaza mai mult de 3 minute. In medie. E sentimentul ala pe care il ai de la inceput care nu te lasa sa investesti prea mult intr-o prietenie, pentru ca "oricum se va termina". Si toti gandesc asa, inclusiv tu. Prin urmare... nu imi pare rau ca plec. Imi pare bine ca ma intorc la prietenii la care tin cu adevarat.

Am nimerit in mijlocul unui festival studentesc, un "Spring Fling". Decadenta si narrow-mindedness. Cu totii ne facem o banda de rock alternativ ca sa spunem ca am facut ceva la 20 de ani ("glory days"). Cu totii fumam iarba, pentru ca suntem cool, si cu totii ne imbatam muci, pentru ca ne e frica sa avem o relatie in toate facultatile mentale. Si hai sa ne imbracam aiurea, sa purtam slapi si sa ne dam un look cat mai dezordonat.

Bard e una din cele mai scumpe din America. Si e pentru copii speciali. E pentru copii care nu-si gasesc locul la Harvard sau la Berkeley. E pentru artisti, pentru copii care necesita atentie speciala. Intr-o lumina sumbra, se aseamana unui sanatoriu: campusul este frumos, cu multa natura (un lucru pe care l-am apreciat de la inceput). Dar e un loc in care cineva intotdeauna trebuie sa curete dupa tine. Pentru ca acesti copii sunt incapabil sa gateasca altceva in afara de supa la plic sau sa traga apa la toaleta dupa ce o folosesc.

Nu ma intelegeti gresit. Bard nu e Statele Unite. Asa cum nici New Yorkul nu este.
Si, din nou, am avut o experienta frumoasa aici. Dar oamenii au facut experienta asa frumoasa. Locul e gol de substanta. E o carte postala.
E un capitol incheiat.
Multumesc oamenilor si voi pastra pozele cu campusul.
Si voi pasi inainte.