Coney Island

Descopar incet-incet ca exista multe metode prin care poti sa evadezi din nebunia Manhattanului. Sunnyside mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez fiind in acelasi timp roman. Astazi, Coney Island mi-a aratat ca poti sa fii New Yorkez si in acelasi timp sa stai intins pe plaja, admirand valurile Atlanticului.

Pentru mine, Coney Island este un vestigiu al parcului de distractii tipic american din anii '60-'70. Cu un rollercoaster destul de vechi din lemn, cu vata de zahar colorata si cu mult-iubita inghetata cremoasa la cornet, pare modul perfect de a evada pentru cateva ore din traficul si agitatia unui oras gigantic.

Cativa colegi americani m-au insotit bucurosi intr-o astfel de escapada. Ne-am bucurat de soare, de plaja, si am incercat sa nu cheltuim dolar cu dolar pe fiecare prostiuta copilareasca. Mi-am adus aminte de copilarie, de parcul Cismigiu, de lanturile care imi erau atat de preferate. Cand am vazut acelasi lucru in marime naturala, mi-am amintit de joculetul pe care mi l-a facut mama cadou odinioara: mami, mai tii minte pestisorii aia care isi cascau gurile in sus si trebuia sa-i prinzi cat mai repede cu o undita cu magnet?

Este intr-adevar o experienta unica, si anume de fiecare data, atunci cand te urci intr-un rollercoaster si nu iti poti controla tipatul atunci cand isi da drumul la vale. Nu conteaza cate masuri de siguranta iti iei, ai pura si nemijlocita impresie ca vei cadea. Si atunci strangi bara puternic si tipi.

Poate singurul lucru care mi s-a parut ciudat a fost faptul ca nu mirosea a mare. Oceanul nu avea miros. Nisipul nu avea miros. Care sa fie explicatia?