Paradisul copiilor

Ieri seara am avut ocazia sa gust un pic din farmecul Zilelor Filmului Iranian organizate de Ambasada Iranului la Bucuresti. Am vazut filmul Bacheha-Ye aseman (The Children of Heaven), un film sensibil despre lumea suburbiilor din Tehran si despre bucuriile si dilemele copilariei.

Pe scurt, cand micul Ali pierde din intamplare pantofiorii surioarei sale Zahra, cei doi copii se hotarasc sa nu spuna parintilor si sa se duca pe rand la scoala cu unica pereche de adidasi ai lui Ali. Surprinzator si sensibil nu este numai modul in care cei doi frati hotarasc sa-si rezolve singuri problemele, deoarece stiu ca parintii lor au si-asa destule pe cap, ci faptul ca reusesc sa-si pastreze coloana vertebrala si incearca sa gaseasca o solutie, dupa capul lor, chiar si in situatiile foarte dificile.

Cei doi copii sunt in scoala primara, si totusi au o constiinta si o responsabilitate care le ofera talie de adult. Memorabila este replica tatalui de la inceputul filmului: "Ali, ai deja 9 ani, nu mai esti un copil!" Ceea ce mi-a inspirat genul acesta de relatie parinte-copil este faptul ca nu poate fi vorba de o "exploatare a minorului" asa cum o descrie de multe ori superficial gandirea vestica, ci o simbioza perfecta intre toti membrii familiei, o preocupare pentru bunastarea familiei ca intreg si o lipsa de egoism care nu poate fi inteleasa decat in termeni culturali.

Cel mai mult m-a socat insa bucuria pentru lucrurile cele mai simple din viata. Am comparat copilul din mine cu cei doi copii si mi-am dat seama ca nu pot simti aceeasi bucurie cand fac baloane de sapun sau daca primesc un pix chinezesc aurit. Diferenta economica de clasa isi spune cuvantul deci si in diferenta costurilor marginale. Unui copil ca Zahra, care are o singura pereche de pantofiori pe care o poarta pana o rupe, bucuria de a primi o noua pereche de pantofi este una imensa. Ce ar trebui sa primesc eu ca sa simt o bucurie asemanatoare? O casa? Totul se traduce in nivelul de asteptari, asteptari endogene create in contextul nasterii noastre si permanent modificate de posibilitatea de a le atinge.

It's all about what we take for granted.

Vizionarea filmului The Children of Heaven a fost numai o incursiune in cultura persana si viata iranianului de rand, ci si o incursiune in strafundurile simtirii mele de copil si asteptarilor mele ca adult.


Nota: astazi este ultima zi de film iranian la cinemateca Union. Filmul care va rula, Kheili dour, kheili nazdik (So close, so far) promite o dezbatere cu tenta puternic filosofica intre traditie si modernitate, est si vest, vechi si nou. De-abia astept.