Ironia sortii academice

Ironia sortii a ales sa se petreaca intr-o frumoasa zi de joi. E de fapt vorba de o zi de joi speciala - Joia Mare - insa ma aflu cu regret la varsta la care sufletul meu nu mai rezoneaza cu cele sfinte.

A fost si ziua in care am decis sa-mi iau inima in dinti si sa sun la un oarecare admissions office din Londra. Daca nu stii cum e, ei bine, e ca un interviu, sau ca atunci cand trebuie sa tii un speech in public: esti atat de emotionat si totusi trebuie sa faci impresie buna, cu un discurs snur si cu un comportament ireprosabil... Tremura carnea pe mine.

Accentul american mi-a aparut brusc atunci cand doamna de la admissions mi-a raspuns. Aveam speech-ul pregatit – intotdeauna ajuta cand ai emotii – si am inceput sa debitez rapid motivele pentru care sunasem. Pe scurt, vroiam sa stiu odata daca ma acceptasera sau nu! Doamna mi-a dat raspunsul atat de repede si de lapidar incat am simtit ca s-a consumat prea repede momentul. In Romania, dureaza pe putin juma de ora sa te gaseasca intr-o baza de date; iar pentru raspunsuri concrete trebuie sa stii sa te rogi cu lacrimi. Eu am impresia ca in momentele cheie din viata timpul ar trebui brusc sa se scurga mai incet, sa existe o explozie, sa simti ca sari in sus de bucurie. In cazul meu momentul trecuse atat de repede incat detenta a survenit la minute dupa. Si da, am simtit explozia.

Si am inteles din nou cat de tricky era intrebarea din testul acela de personalitate de pe TheSpark.com: „Daca ti s-ar indeplini cea mai mare dorinta, dar nu ai putea spune nimanui, ai accepta?”. Pentru ca da, primul impuls a fost sa impartasesc, sa dau si altcuiva din explozia mea de bucurie. Mamei i-au dat lacrimile. Pe tata l-am simtit mandru si a venit sa ma imbratiseze strans si puternic. Pe iubit l-am simtit aproape, dar din pacate SMS-ul estompeaza cumva trairile.

Dar ironia nu a incetat sa apara, dupa ce bucuria fusese traita si rumegata („Maiculitaa, o sa stau la Londra un an!”). Tata s-a strambat si a zis recalcitrant „Astia sunt cam idioti”, aducandu-mi faxul primit. Intr-adevar, m-au chemat abia la anul, pentru ca s-au gandit ca ar fi mai potrivit sa imi termin masterul inceput aici.

Ironia? Tre sa dau un master de la UCL pe un master de la Spiru Haret. UCL e a saptea din lume in acel clasament in care Romania nici macar nu apare. Spiru este ULTIMA pe lista in Romania. Bref: UCL sterge pe jos cu Spiru. Iar eu sunt nevoita sa-mi irosesc un an din viata ca sa urmez un master unde nici n-apuc sa-mi vad profii. Grav, nu??