Kinezica

Kinezica este definită pe scurt ca fiind studiul aspectelor nonverbale derivate din mişcarea trupului şi a capului. Inventatorul kinezicii, Birdwhistell, a preluat modelul lingvistic în construcţia conceptuală a domeniului. Prin urmare, sistemul conceptual al kinezicii este foarte similar cu cel lingvistic.

De exemplu, Birdwhistell a desemnat unitatea conceptuală de bază a kinezicii ca fiind kinema (aşa cum în sistemul limbii vorbite unitatea conceptuală de bază este fonema). Birdwhistell “credea puternic că nu trebuie trasată o distincţie între comportamentul verbal şi cel nonverbal în studiul comunicării umane” (Harrigan et al., 2005, 151). Atitudinea lui Birdwhistell (precum şi a urmaşilor săi) este una holistă, deoarece insistă pe importanţa contextului în interpretarea comportamentului nonverbal.

Pe lângă partea metodologică de codare a componentelor kinezicii, trebuie menţionate asumpţiile care stau la baza sistemului conceptual. În principiu, sunt discutate acele elemente care limitează posibilitatea sau corectitudinea codării mişcărilor corpului sau capului. Harrigan propune “trei caracteristici-cheie care fac fezabilă codarea mişcărilor corpului, dat fiind numărul variabil de părţi ale corpului şi caracteristicile combinaţiilor de mişcări ca atare” (2005, 138). Pe scurt, se presupune că:
1. există un număr limitat de părţi corporale mobile; deşi “tabloul corpului” este vast în termeni de milimetri pătraţi, de fapt există un număr destul de mic de zone ale corpului care pot fi mişcate, sau care pot fi mişcate în mai multe feluri (doar braţele, picioarele şi trunchiul pot fi mişcate independent de alte părţi ale corpului).
2. convenţiile sociale limitează gama de mişcări făcute de om; deşi fizic vorbind este posibil un număr mare de mişcări ale corpului, eticheta şi obiceiurile impuse social limitează foarte mult acest număr impunând “de ce este potrivit sau nu gestul/mişcarea X în situaţia Y”.
3. mişcările sunt de obicei observate şi analizate mai multe odată, în special mişcări care apar mereu într-o anumită succesiune temporală; există succesiuni de mişcări pe care întotdeauna le analizăm şi interpretăm împreună, având semnificaţie ca succesiune şi nu ca părţi componente (ex. În cele mai multe cazuri interpretăm mişcarea capului în sus, apoi în jos, apoi iar în sus etc. ca pe un semn de acord şi afirmaţie). Această ultimă asumpţie se raliază şi cu ideea lui Birdwhistell că nu kinemele ca atare au semnificaţie în comunicarea nonverbală, ci compuneri ale acestora, kinemorfeme sau construcţii kinemorfice, [interpretate într-un anumit context social].


Bibliografie
Harrigan, Jinni A., Rosenthal, Robert, Scherer, Klaus R. (2005). The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research. Oxford: Oxford University Press