World disciple travels to a new location

Dear reader,

Since I have recently turned 25, and I'm also going through an important phase in my life (or at least I hope so :P), I have decided to move the location of my blog to a more relevant, stable, and easy-to-remember address. Please do visit me at http://diana-constantinescu.info/ !!

Esti dependent de internet?

Plan Your Day

Plan Your Day Early, and Away From the Computer

• Before you are about to begin using a computer is the time when you will be most in control. Use this time wisely to establish yourself in productive ways for the day.

• Keep as much of your diary, to-do lists, and other important planning information offline as possible. Use hard-bound diaries, iPhones, and other organizers to maintain a distance. You might wish to print off instructions such as these.

• If you need to, go to a park, cafe, or somewhere else away from a computer, to help gain further perspective.

• Establish and write down the most important things to achieve, for that day.

• Place your job list in a spot that is clearly visible from wherever you are working.

• Decide in advance how much time you will be using the computer, and when you will cease using it. Turn your computer off completely when not required for your work. Setting an alarm for this time can be useful — just make sure you set the alarm in a distant room, so you can’t merely jump up to turn it off.

• Most of us need to check our emails early in the day, to see what needs to be done. We rarely need to re-check it that day, as 24-48 hours is an acceptable time to reply. Make a conscious decision only to check your emails once (or more if required) during the day.

• Consider a separate email account for fun emails, subscriptions, and other non-work activities. Set aside the end of the day for any further looking at these, as well as forums, games, online networking, and other likely addictive online activities.

[http://computeraddiction.org/plan-your-day]

Cele 7 pacate capitale ale educatiei

1.  A corecta în public
2.  A exprima autoritatea cu agresivitate
3.  A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4.  A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5.  A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6.  A nu te ţine de cuvânt
7.  A distruge speranţa şi visele

(Augusto Cury - Parinti straluciti, profesori fascinanti)

Tu ce ai mai adauga?

Educatie intru adaptare si pierderea spontaneitatii

Fragment:

"Procesul educaţional urmăreşte în primul rînd să creeze indivizi „well-adjusted” (bine adaptaţi). Acest obiectiv educaţional este realizat prin menţinerea unui permanent raport de adecvare între copil şi imaginile pe care acesta şi le face despre sine şi lume. Copilul trebuie să se recunoască în imaginile sale, în chipul său „din oglindă”. Identitatea sa nu-şi găseşte reazemul în raportul obiectiv şi problematic dintre eu şi „celălalt”, ci în relaţia subiectivă dintre eu şi un eu igienizat (imaginea sa obiectivată, socialmente acceptabilă). Copilul îşi admiră în mod narcisist chipul în oglinda pe care i-o întinde societatea tehnologică, fără să-şi dea seama că imaginile şi dorinţele sale sînt „ajustate”. Ele decurg din scheme şi reţete de comportament întocmite de „sistem” şi interiorizate de copil în chip de dorinţe „personale”.
[...]
Copiii societăţilor postindustriale au pierdut bucuria spontaneităţii. Jocurile lor, video game-urile, nu au nimic din naturaleţea jocurilor tradiţionale. „De-a v-aţi ascunselea” de pe vremuri implica mişcări asimetrice, trasee fluctuante. Noi, copiii, nu ne deplasam pe traiectorii dinainte stabilite; ne ascundeam şi ne căutam unul pe altul; Vasilică se trăgea în spatele unui zid, Măriuţa se tupila după un copac. Radu ţîşnea ultimul şi „scăpa turma”. Trasee convergente, divergente, schimbări abrupte de ritm – „de-a v-aţi ascunselea” era un joc al trăirii ludicului ca o gratuitate concretă. Eram cu toţii „în joc”, legaţi prin relaţii spontane şi imprevizibile. Desigur, „de-a v-aţi ascunselea” avea legile ei; legile nu aveau însă o finalitate exterioară, jocul nu trimitea decît la dinamismul şi ambivalenţa propriului său spaţiu." (pp. 91-2)

Ovidiu Hurduzeu - Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley (2005)

Towards my monastery

Humble and guilty, this is how I feel when I remember my blog. It’s been so long since I haven’t written a word, and yet I communicate so much every day. It’s been a year since my birthday, and although I had 3-4 small entries since then, I still consider my 9th of July blog entry the last “serious” entry I had.

Last week I turned 25. Monica asked me yesterday what happens at 25, because she can’t remember anymore. I joked that 25 is pretty similar to 24, and I feel there was no big shift in my life, although I feel I evolved constantly. I now reread my “Found my perfect birthday” and I agree, yes, no big shift took place. I am still searching for my intuitive and feeling soul; I am still feeling the energy. I still try to balance between reason and emotions, still try to find the spontaneity, and I think I’m doing better every day. I focus on the now, I focus on enjoying the lovely people that I meet, I focus on asking questions whose answer reveal something from the other. I still feel there is God, and I still laugh at the stupid yet innocent paradox which philosophers put themselves in when trying to think and explain Him. I still feel that I am an adult now, that playing is fun and useful for one’s mental health, but only a part of life – the rest of it is building and sticking to plans about career, house, family, vacations, children, growing old, and dying at peace.

Last year, I was writing from Berlin, happy to be there studying about death with Andrei, both still young and fresh and loving each other. Since then, I earned the scholarship (I simply cannot forget the genuine feeling of surprise that I was one of the selected ones), and I left home for London. I left for a year of study, of isolation, of missing Andrei and of building for the future. Monica told me that this isolation would serve both of us well – missing each other is a symptom that strong feelings are still in place, and facing the distance would only render the bond stronger. And she was right. Nothing faded away, although I was pretty worried at one point (they say love disappears after 3 years… and she also said we shouldn’t stay apart for too long, ‘cause we might get used to that), and everything grew stronger roots and brighter greener leaves.

Feeling lonely and fearing the unknown, I went away and turned my new home and my body into a monastery. I started practicing Qi Gong on my own, started drinking plenty of herbal and Chinese tea, I stopped eating meat and, overall, just took care of myself. I was delighted to eat seafood as a cheap regular meal, and to try new types of Chinese, Japanese, and Korean dishes (which became my regular meals). And all these not only made me feel so much better, but gave me new feelings and thoughts – feelings of wellbeing, happiness, and gratitude that I have the chance to feel like that.

I couldn’t get used to a certain rigidity and coldness of British people that I interacted with for the past year. They are so afraid to be inappropriate, subjective or unfair, that they become plaster masks with a frozen smile. I caught the virus in the sense that, in communicating, I am overly polite and nice (everyone is “Dear..”). The difference is that I feel everyone is dear (up to point where the counterevidence is brought forth).  Yet I admit there is something fake in all this kind of talking, or not talking. I remember being shocked one beautiful Sunday morning by a lady neighbour who started out of nowhere yelling so hysterically at her kids, that I frightfully thought she was going to kill them. It was not really “out of nowhere” – she was born and raised within a society where you don’t express your emotions of anger, dissatisfaction, or frustration. We have such a wonderful country and we offer you so many things, which you cannot get anywhere else, that you better play “civilized”. Yet the hysterical mother managed to build up a mountain of anger and frustration which began to collapse and destroy everything on its way down.

It was very difficult for me to stay apart from Andrei. I went back home pretty often, and that pretty much kept me going. I could have resisted heroically and suffered, and played less dependent, but what would’ve been the point? I would just have hidden some feelings that I was having anyway. I admitted and I still admit that he was my number 1 reason for wanting to return. But apart from that, I cared for and grew up seedlings of wishes to return, and wishes to do something meaningful when I return.
[to be continued]

Zilele Educației Non-Formale – Ediția I - 13-15 Aprilie 2010

Zilele Educației Non-Formale – Ediția I

În perioada 13-15 aprilie 2010, are loc prima ediție ZENf – Zilele Educației Non-Formale, prin care se urmărește promovarea metodelor de educație non-formală și a conceptului de angajabilitate. Evenimentul - care cuprinde lansarea unui ghid al angajabilității și a unui portal, workshopuri și traininguri susținute de specialiști, proiecții de film si multe alte activități – este inițiat de organizația non-guvernamentală LEAP (Link Education and Practice) și se va desfășura simultan, în mai multe locuri din București: ArCuB, Casa de Cultură a Studenților, Euro<26 și Casa Universitarilor.

Link Education And Practice - este prima organizație constituită ca platformă de interacțiune între studenți, companii, instituții și ONG-uri, cu scopul de a crea o punte de legătură între oferta educațională existentă și cerințele pieței de muncă. Pentru aceasta, LEAP își propune să promoveze și să faciliteze accesul tinerilor la activități de educație non-formală (voluntariat, stagii de practică, traininguri, școli de vară etc) – activități care rafinează calitățile și aptitudinile importante în dezvoltarea personală și profesională.

Evenimentul se desfășoară pe parcursul a trei zile și cuprinde o serie de activități derulate de LEAP și partenerii săi. Va avea loc lansarea celei de-a doua ediții a Ghidului de Angajabilitate - LEAP și a portalului de educație non-formală. Pe parcursul celor 3 zile se va derula și expoziția "Citește printre rânduri" - alcătuită din print-uri ale desenelor din caietele de școală - ca reprezentare a conceptului de complementare a educației formale cu cea non-formală, precum și training-uri susținute de partenerii LEAP. Temele abordate variază de la antreprenoriat social (Euro<26), managementul voluntarilor, drepturile copilului (Organizația Salvați Copiii România), la workshop-uri de scriere creativă (Mario Barangea), atelier de povești, lecție de teatru și improvizație (A treia Cafea). De asemenea, vom afla cum arată educația non-formală prin artă (MaiArt), ce oportunități există pentru studenți (Mihail Mușat) și vom avea un atelier de joacă (Lume Bună). Exersăm „public speaking” (ARDOR) și vorbim despre leadership și inovație (Achieve Global), angajabilitate (Fundația CODECS pentru Leadership), dezvoltare personală și profesională (ANPCDEFP). Vom rezerva activități specifice pentru liceeni (workshop susținut de Yourway) și vom face o incursiune în viața asociațiilor studențești.

Acestea și multe altele vor avea loc la prima ediție ZENf – Zilele Educației Non-Formale 2010. Pentru a participa la workshop-uri și training-uri, este necesară înscrierea pe site-ul LEAP (www.leap.ro) până pe 11 aprilie, ora 23:59. Participarea este gratuită.

Parteneri:

ONGS: Advice, ASPSE, AEGEE, AIESEC, ASLS, ASLUB, ASER, Clubul Studentilor Economisti – Sibiu, CS-URA, EESTEC, OSE, PRime, SiSC, VIP
Parteneri educaționali: A Treia Cafea, ANPCDEFP, Achieve Global, ARDOR, CROS, Euro<26,FORCE, HOLA, Fundația CODECS pentru Leadership, Lume Buna, MaiArt, Organizația Salvati Copiii România, ProVobis, Skills4Work, StartUB, Yourway
Parteneri media: BizCampus, Calendar Evenimente, CampusNews.ro, Elevate, Evenimentestudentesti.ro, Catalyst/Hipo.ro, Online Student,port.ro, studentie.ro, SmartFM
Parteneri logistici: ArCuB, Casa de Cultură a Studenților București - Centrul de Educație Non-formală, Casa Universitarilor


Pentru înscrieri și pentru mai multe informații, vizitați www.leap.ro

Pub

M-am intors din pub. Din pub, nu din club. Pub-ul este peste tot in Anglia, si concentreaza viata sociala a britanicilor. Pubul este unde se duc dupa munca sa-si bea mintile, sa uite de realitatea vietii de zi cu zi. Pubul este locul unde se intalnesc cu prietenii, se uita impreuna la fotbal, beau multa bere, fumeaza o tigara, si isi povestesc viata. Pubul e un loc de defulare si de relaxare. Pubul este ca mama care la ora 11 te trimite la culcare - dupa ce, ca orice copil, te-ai jucat in tarana in fata blocului. Asta pentru ca puburile din UK se inchid la ora 11, pentru ca oamenii seriosi de peste zi care s-au transformat din nou in copii sa se culce si sa isi revina pentru noua zi de adult.

Pubul e, intr-un anume sens, un loc inactiv. Lumea sta jos sau in picioare, bea, mananca, si vorbeste. Nu se danseaza, toate miscarile si sariturile se fac la nivel verbal. Eu, venind dintr-o cultura in care dansul e parte integranta a oricarei petreceri, simt cum energia mi se strange in picioare, in maini, in sira spinarii, si nu am nici un mod in care s-o eliberez. Decat prin vorbe.

Pubul e bun si primitor pe orice vreme. In special, pe vremea rece, ploiasa si rece a Angliei. Este locul in care primesti toata caldura de care ai nevoie pentru a te duce mai departe. Este locul unde fiecare este prietenul tau cel mai apropiat, pentru ca in restul zilei fiecare este undeva departe si nu poate fi atins nici de cel mai atent gest al tau de umanitate. Este locul unde te imbratisezi cu un necunoscut pentru ca echipa favorita tocmai a dat un gol. E locul unde prietenul tau devine dusmanul tau cel mai naprasnic pentru ca are opinii opuse cu privire la politica. Este locul de batalie, de aventura, de evenimente extraordinare. Restul zilei este, in comparatie, gri ca si vremea londoneza.

Pubul nu este ca tavernele si carciumile din alte parti. Nu este un bordei in pamant. Nu e un subsol de beton. Nu este o pestera fara lumina sau aer. Este un loc deschis, cu pereti inalti, cu geamuri mari si multa lumina. Lemn, canapele, oglinzi, sfesnice. Este casa pe care ti-ai dorit-o intotdeauna. E casa in care esti primit intotdeauna cu caldura si bunavointa, in care chelnerita ta preferata iti toarna un pahar de Grolsch si prietenii iti asteapta ulimele povestiri. Fiecare noapte in pub e o poveste la gura sobei - cu balaurii-sefi, cu vrajitoarele-secretare, si cu prietenii care iti salveaza sufletul de la pieire.

Drama apare intotdeauna cand chelnerita-mama te trimite acasa. Mai intai, un dangan de clopot. In lumea reala, e semnul ca e cazul sa comanzi ultima bere; in lumea simbolica, e semnul ca trebuie sa te trezesti din visare, din imaginat, din relaxare, si sa-ti aduci aminte ca esti un adult in toata firea, care trebuie sa ia de la inceput o noua zi, cu toate responsabilitatile si greutatile aferente. Fiecare se taraste cu greu afara, parca nu le vina sa creada ca sunt dati afara din paradisul povestilor, si ca trebuie sa se reintoarca in viata rece ploioasa si vantoasa a maturitatii.

E 11.05. Back to work.

J.

J. este un tip integru. O stie si e mandru ca si ceilalti stiu asta. Si-a creat imaginea de intelept, de corect, de stanca solida. Asta crede ca ii poate oferi ei, cea care se lasa asteptata. Dar e frustrat, se concentreaza mult prea mult pe propriile slabiciuni, a uitat ca oamenii s-au plictisit de superficialitate si nu se opresc la prima vedere, cauta mai profund, cauta un suflet frumos. J uita sa se relaxeze, sa se creada frumos. Noi, fraierii, ne concentram intotdeauna pe propriile slabiciuni, incercam sa le minimizam. Iar cand slabiciunea e naturala, la un moment dat cedezi, nu te mai lupti cu ea. J nu se mai lupta, si incearca sa compenseze. A ajuns sa compenseze prea mult. A ajuns sa exacerbeze intelepciunea, integritatea, corectitudinea. A ajuns sa-si distorsioneze propria imagine pana la caricaturizare. E prea rigid, prea neiertator, prea cunoscator. Ele se sperie, dau inapoi. Nu am nevoie de cineva care sa imi arate cu degetul greselile. Nu am nevoie de cineva care sa nu ma ierte. Stanca aia solida, parca e prea colturoasa, prea dura, prea de neclintit.
J. are, poate dupa multi ani, o imagine de sine coerenta. Dar e o imagine cu lipsuri, cu spatii necolorate, pe care le-a uitat. In rest, culorile sunt prea aprinse, prea tipatoare. J. a uitat ca nici ele n-au o imagine incoerenta, ca si ele sunt nesigure, ca si ele sunt tematoare cu privire la propriile slabiciuni. Si a uitat ca imaginile se coloreaza cel mai bine impreuna, in culori complementare.
J. se crede coerent dar a uitat ca e doar un ciob, fie el si cu impresia de identitate de sine statatoare. A uitat ca face parte din ceva mai mare, si prin asta nu mai e umil. Este prea self-righteous si asta ne sperie si ne face sa cautam muritori ca noi.

Cel mai mare defect: lipsa de proactivitate in cautarea ei
Cea mai mare calitate: stabilitatea emotionala si feelingul ca e un om pe care te poti baza.

Teama

Mi-este greu sa scriu. Aici. In rest scriu mult, comunic mult. Ba chiar ma tot cert singura ca am impresia ca vorbesc prea mult in ultimul timp. Victimele sunt amicii mei din Londra, necunoscutii de pe strada. Pe cine prind. Parca am descoperit comoara vorbitului si impartasitului fara bariere, fara discriminare, fara secrete. Flow of consciousness nestramutat, sincer, lipsit de blocaje. Simt ca nu am nimic de ascuns, fata de mine, de tine, de oricine. Mi-ai putea spune: si nu te simti dezgolita? Neprotejata? Tie ce-ti mai ramane? Daca se intorc propriile tale cuvinte, ganduri, dezvaluiri, impotriva ta? S-ar putea sa fiu intr-o faza de inocenta totala, in care ma bucur sa fiu - dar simt ca nimic nu se poate intoarce impotriva mea, indiferent de intunecimea gandurilor celuilalt, pentru ca impartasesc deja tot ce sunt ce stiu si ce gandesc cu tine, deliberat, major si vaccinat.

Si totusi, cu blogul e mai greu. Vorbeam cu C. acum ceva timp si-i spuneam ca mi-e teama sa scriu aici. Mi-e teama ca am facut salturi prea mari si bruste si ca devin poate de nerecunoscut pentru vechii mei cititori. Poate or sa zica - ce s-o fi intamplat? - sau or sa creada ca ma prefac. C. m-a incurajat insa sa scriu in continuare, spunandu-mi ca vei continua sa empatizezi, macar un pic, cu ce scriu aici, chiar daca poate stilul de scris mi-e nitel schimbat, orasul e altul, varsta e alta, si am crescut poate separat. Ceva tot ne leaga poate, la nivel fundamental. As zice ceva cliseic gen "pentru ca suntem oameni" - si as zice totusi ceva corect. Indiferent de ce s-a intamplat in ultimele 7 zile, 7 luni sau 3 ani, indiferent de faptul ca esti diferit(a) fata de mine, ai avut alta viata, alte intamplari, alta familie, alti prieteni, alta educatie etc. e ceva care ne uneste si care ne face sa empatizam unul cu altul.

Sper ca C. sa aiba dreptate, si sa poti empatiza cu mine. Momentan, insa, trag aer in piept, imi fac un pic de curaj, si imi deschid inima catre tine.

Flux

Da, sunt foarte constienta de faptul ca au trecut 7 luni de cand nu am mai scris. Si nu pentru ca nu as fi avut ce sa scriu. Explicatia initiala a fost aceeasi ca pentru pauzele anterioare: de cate ori ma apuc sa scriu in engleza, dupa un entry-doua ma blochez. Si nu pentru ca mi-e greu sa scriu in engleza, sau ca stau cu dictionarul langa mine. Ci pentru ca un flux al constiintei trebuie captat si transcris in limba in care e gandit. Si inca o data, nu e vorba ca nu gandesc in engleza: sunt de 5 luni in Londra si gandesc aproape tot timpul, ba si visez, in engleza. Doar ca atunci cand sunt reflexiva, cu privire la propriile trairi, ganduri, planuri si temeri, tot romana e de baza.

Dar s-ar putea ca limba sa nu fi fost singura panica. De 6 luni am inceput sa scriu intr-un jurnal, old style. Cu coperti frumoase, cu foi si cu pix, ma strajuieste la capul patului, pe noptiera. Nu am fost niciodata in stare sa scriu un jurnal intim, pentru ca nu i-am vazut scopul. Insa am fost sfatuita acum 6 luni sa-l scriu ca tratament sufletesc - sa fie acel loc in care toate frustrarile, tristetile, temerile nerostite si neexprimate sa isi gaseasca supapa de eliberare, iar in sufletul meu sa ramana numai pace si liniste.
Desigur, un astfel de jurnal nu ar putea fi un blog public - nu neaparat pentru ca mi-ar arata gandurile gri si slabiciunile, ci pentru ca pur si simplu nu as vrea sa incarc sufletele celor care ma citesc, si-asa pline de propriile lor griji si tristeti, cu greutatile mele. Rufele murdare nu se spala in public nu numai de jena, dar si de grija de a nu-i murdari pe cei din jur.
Jurnalul meu intim si-a atins scopul: am reusit sa scriu in el, lasand cat am putut ratiunea si concretul la o parte, si concentrandu-ma cat pot pe trairi si sentimente ne-rationalizate sau cosmetizate. Usor-usor, mi-am facut curatenie in suflet, am sters praful si am lustruit, si am lasat noile experiente sa-si lase amprenta.
In acelasi timp, am invatat cat de mult mai usor e sa treci peste evenimentele si sentimentele negative daca le privesti fata in fata, daca le recunosti ca fiind ale tale, daca le exprimi (in scris, verbal, cantand, lovind peretii etc. - fiecare dupa stilul lui). Si asa raman numai momentele si sentimentele luminoase, pozitive, care ma fac fericita si recunoscatoare.

Si da, ultimul motiv poate pentru care n-am mai scris si am o mare retinere sa scriu este ca in ultimele 7 luni s-au petrecut multe transformari cu mine. Si, daca as incepe sa scriu, cititorii nu m-ar mai recunoaste. Ar crede ca mint, ca bravez, ca vorbesc aiurea. Doar atunci cand nu vezi pe cineva o perioada lunga iti dai seama cat i-a crescut parul/s-a ingrasat/a imbatranit etc. Asa si eu. Schimbarile cu mine s-au petrecut organic, treptat, dar definitiv. Iar rezultatul, sper, nu este gretos ci autentic.

Blogul nu a fost niciodata pentru mine doar un jurnal intim - pentru ca a fost modul meu de a tine legatura cu cei dragi, carora le pasa de ce se intampla cu mine, si care se regasesc in unele din trairile mele. In altele, descopera un element nou. Dar blogul este si va fi o transcriere nemijlocita a fluxului constiintei.

Found my perfect birthday

On this rainy and cold day, I found my perfect birthday. I re-analyzed, rediscovered and repainted myself as a young woman, who is done with childish foolishness, who has done searching for a goal in life, who discovered her path. I am 24, it is time to stop searching and to start building. Fortunate me! I feel I know what I have to do in life, I know which things make me happy, fulfilled, and happy to be. So rare these things might seem nowadays!

During the last year I have sweetened my thinking, payed much more attention to the spiritual, mistic part of my existence. I came down from the abstract realms of rationality, I searched for my intuition, for my spontaneity, for the feeble voice of my soul who was trying to whisper until now that peace of mind cannot be attained without a piece of soul. I tried my best to stop judging everything by their results, to stop evaluating my day by checking my deeds. I tried to catch the hidden meaning of the moments that seem to have no goal.

I got attracted by astrology, by transpersonal psychology, by the concept of "energy". "Energy" entered my vocabulary as a words so full of meaning, encompassing all things and being the underlying substance of the Universe. I solidified my life choices by validating them with what (pretty serious) personality tests and astrological interpretations. (Of course, the most validating of it all is the feeling that I feel fulfilled by what I do.) Transpersonal psychology was the most useful step I ever made in the spiritual direction. If I knew by now that there is a God in a highly rational and abstract way, I have now learned to see Him and love Him in a highly intuitive and spiritual way, without really caring about His form in world religions. I now see unity, harmony, I see the power of our minds. So deterministic until now, being so fascinated until now by law (of the universe, of our society), I have now learned that laws can be bent if we only deem it possible and really wish for it. I learned how important parents are, how important it is to understand them and accept exactly as they are, and moreover, to maintain an open channel of communication - because they represent an amazingly essential part of one's own inner core, and distancing yourself from them is distancing yourself from a huge part of your own self.

It could seem paradoxical, but I became at the same time more practical. I now imagine how a life of philosophical study could bring you as emptyhearted as a life without it. It is indeed beautiful to be so separated by the worldly issues and enjoy a life of leisure and scholarship. Yet they could equally bring an emptiness and a sense of uselessness very hard to fight with. These, it seems to me, are beautifully balanced by active involvement in what you care about. In my case, it's education. I do feel myself fulfilled when I have an active role in increasing people's awareness about themselves, about the wonders of the world, and about how education is important for their personal development.

Nothing could seem more taboo yet be more appropriate to think about on your birthday than death and getting older. As if by chance we have been talking here at ECLA about what it is to confront the idea of dying, how to prepare for death, what it is to live your life well, what it is to feel that you're getting older and that until now you have wasted your time. Surely, I won't feel the imminence of death until I'll be dying. Yet there is some usefulness in this kind of thinking. It gives you a permanent frame of reference, a guide for judging that what you're doing is "as it should".

In this context, I came to appreciate what I have now. I have my loving parents, with whom I seem to get along and to understand better and better. I have my beloved Andrei, without whom I cannot live. I have so many wonderful friends, which I hope will always be by my side. I have my work, my philosophy, my passions. And if I'm mentally healthy, health problems will also stay away. And when everything runs so smooth, money are never to be a problem.

Avanti, I say to myself, 'cause nothing can go wrong when you do all things that fulfill you, keep close all people that are dear, and refrain for doing things just because "you have to" or "this is how life is". Life is what I make of it, and at 24 I am ready to paint it in the brightest colors.

LEAP in your career!

Link Education and Practice caută colaboratori-voluntari pentru proiectele sale de educaţie non-formală!
Aşteptăm CV-ul tău pană pe 15 iulie, la adresa office@leap.ro. Apoi, te aşteptăm la interviu.

Tu eşti

Student cu ceva experienţă in educaţie non-formală (voluntariat, traininguri, stagii de practică, asociaţii studenţesti etc.) şi iţi doreşti să realizezi proiecte, visezi să lucrezi in cercetare sau să dezvolţi strategii de PR.

Noi suntem

LEAP - fondat şi condus de tineri cu experienţă in domeniul non-profit şi in proiecte educaţionale - este un meta-ofertant de educaţie non-formală, un nod de legatură intre toţi ceilalţi actori din domeniu - fie că aceştia sunt membri ai mediului universitar, sau ai mediilor de afaceri şi instituţional.

Ceea ce aşteptăm de la voi - cei care vă doriţi să desfăşuraţi stagii de practică in cadrul LEAP, sau care vreţi să continuaţi ca voluntari-membri in cadrul organizaţiei noastre - este o activitate intensă si continuă, dorinţa de a invaţa şi de a atinge standarde de profesionalism.

Care sunt activităţile pentru care vrem să ni te alături?

LEAP desfăşoară mai multe proiecte in paralel. Pentru că este vorba de dezvoltarea ta, nu avem o fişă a postului pe care trebuie să o respecţi, dar avem sugestii despre cum ar putea munca ta să se integreze in efortul nostru de ansamblu. Poţi incerca propriul tau drum, iar LEAP iţi oferă mijloacele pentru a-ţi atinge potentialul maxim.

Acestea sunt cateva exemple de proiecte in derulare şi activităţi pentru care căutăm colegi de echipă

Comunitatea de Andrei
Proiectul se va dezvolta ca un portal de resurse de educaţie non-formală. Avem nevoie de colaboratori şi voluntari care să se ocupe de promovarea proiectului şi de identitatea sa vizuala.

Colaborarea cu centrele de consiliere
Proiectul are drept scop conectarea studenţilor (beneficiari direcţi) şi a companiilor (beneficiari indirecţi) cu mediul universitar prin intermediul centrelor de consiliere profesională din universităţi.

Cercetarea
Cercetarea işi propune să arate „concret” legatura dintre educaţie non-formală şi angajabilitate. Ii aşteptăm pe cei interesaţi să se implice intr-un proces cu roade ştiinţifice şi cu multe posibilitaţi de invăţare.

Ghidul de angajabilitate
Ghidul de Angajabilitate este proiectul nostru cel mai mai popular. Pentru că pregătim urmatoarele sale ediţii, te invităm să te alaturi redacţiei şi cu ocazia asta să pui in aplicare cunoştinţele de jurnalism, grafică si DTP sau PR.

Prezenţa LEAP online
Situl este punctul principal de contact cu imaginea per ansamblu a proiectelor LEAP. Reuneşte link-uri catre celelalte secţiuni şi reprezintă imaginea noastră. Sunteţi creativi, pasionaţi de media şi de comunicare, dar aveţi şi ceva cunostinţe IT? Pe voi vă aşteptăm!

Departamentul de PR
Departamentul de PR este interfaţa noastra cu lumea reală. Dacă vrei să afli cum poate o organizaţie non-profit să işi transforme proiectele educaţionale in produse marketabile, fară ca acestea să-şi piardă farmecul ca lucruri realizate pentru valoarea lor intrinsecă, alătură-te departamentului. Un mediu potrivit in care să-ţi pui in aplicare cunoştinţele de relaţii publice, marketing, comunicare, şi să-ţi dezvolti gandirea pragmatică.

Un prim pas către LEAP inseamnă un CV la adresa office@leap.ro!

Avem nevoie de logica!

Comunicare

Mentorul ne spuse: "... acum vom vedea cine 60 de ani si nu se poate indoi de spate, pentru ca vom incerca o noua pozitie." Era o postura care parea atat de simpla la prima vedere, si totusi incepura sa se auda chicoteli amuzate si bufnituri surde in incercarea noastra de a sta ca niste copii mici, pe vine, cu talpile lipite de saltea. Nu dura mai mult de doua minute, ca ne ridicaram in picioare. "Ha, asta a fost simplu" imi zise ratiunea.

Insa pulsul incepu sa imi creasca exponential in timp ce incercam sa fiu atenta la fiecare fibra a fiintei mele. Brusc parca toata apa din corp mi se revarsa ca o pojghita subtire de apa pe pielea intregului corp. Mi-am frecat degetele unul de celaltalt, curioasa fiind daca e doar o senzatie sau sunt uda leoarca. Degetele - suspect de uscate.

Pulsul imi crestea din ce in ce mai mult, imi bubuia aritmic in tample, iar in urechi auzeam un tiuit atat de puternic incat m-am simtit total rupta de realitatea acustica inconjuratoare. "Ce chestie, imi zise ratiunea, ultima oara nu mai vedeai - te pomenesti ca acum asurzesti?!" Insa si glasul batjocoritor al ratiunii se auzi din ce in ce mai infundat, fiind ca pulsul devenise asa de mare incat mi s-a facut rau. "Daca simtiti vreodata ca ceea ce vi se intampla va depaseste, opriti-va" zisese. "Mai pot, mai rezist, sunt curioasa ce o sa se mai intample."

Ne propunea deja sa trecem de la o alta postura, iar eu ma simteam din ce in ce mai rau. "Ganditi-va la o persoana iubita si incercati sa-i transmiteti lucruri bune, ganduri de iubire". Mi-era teama sa ma gandesc la cineva drag, si nu pentru ca nu aveam la cine, ci pentru ca ma simteam intr-un fel in care nu credeam ca as putea transmite ceva bun. De dragul exercitiului insa mi-l imaginai pe tata, in scaunul lui rosu Ikea, in treningul lui de casa. Incercam sa-i transmit numai sentimente frumoase, insa senzatia pe care o aveam era atat de puternica incat nu ma mai puteam concentra. Ratiunea imi sopti timid: "dar daca in loc sa-i transmiti lucruri bune, ii transmiti starea ta de acum?..." M-am smucit brusc din stare - am preferat sa ma asez, sa ies din exercitiu, sa imi revin. Tot corpul meu era rece si ud, si tremuram cu ochii inchisi, pe intuneric.

[to be continued]

Voluntari pe alee

Astazi, pe o alee umbroasa si vibranta de parc, s-au reunit o seama de energii. Parcul a forfotit parca mai mult ca oricand, mosii au facut o pauza din sahul lor etern, copiii au itit capusoarele din carucioare, si parca soarele insusi a iesit de dupa nori, pentru a privi cum zeci de voluntari si entuziasti impanzesc aleea cu proiectele si visurile lor.

Pentru mine, targul voluntarului pe o alee de parc este o idee inedita. Mi-a facut bine aerul curat si caldura de vara. Parca nici discursurile si glumele nu mai par atat de cliseice, ci se impletesc armonios cu aerul primitor de pe alee. LEAP a avut stand, cam saracut pe partea logistica (cel putin in prima parte a zilei, in care Diana eMMe a trebuit sa deseneze ea un banner, iar eu promiteam ca in curand va veni "camionul de ghiduri"), dar la fel de vibrant si de jucaus ca de obicei, demonstrand inca o data ca lucrurile ce ne ocupa pe toti au o latura ludica, dar seriozitatea nu se dizolva niciodata pe de-a-ntregul. Asa cum, oricat de ud ar fi asfaltul si de frecventi pasii oamenilor, "cariera" nu s-a sters de pe sotronul nostru.

Sentimentul de departe cel mai misto a fost acela ca suntem toti impreuna, ca suntem de aceeasi parte a baricadei, ca suntem zeci (sute) de tineri care, indiferent de preocuparile noastre particulare, la ora 2 fix putem sa ne luam toti de mana, si sa strigam toti in cor "Sunt voluntar!". Pentru ca nu e competitie, e un acel ceva ce ne uneste: dorinta de a creste o idee, de a o materializa, si de a creste si a ne materializa noi insine odata cu ea.

Am simtit ca ma umplu din nou de energie vitala, de mandria de a face ceva pentru mine si pentru multi altii in acelasi timp, si de a nu fi singura.

Proiectie

Incep sa proiectez. Sa imi imaginez acel viitor care incepe usor-usor sa se contureze. Ma uit pe harta la Gower Street, la Kensington Gardens, la British Museums, si ma vad strabatand strazile la pas. In timpul zilei, pe soare, si cu vibratia orasului forfotind. Ma vad intrand la metrou, ma vad strabatand piata Tavistock, uitandu-ma la oamenii ce trec si vorbesc cu accent puternic.
Ma vad in camera de camin, mica, cu un pat, un birou si un dulap. Lampa de birou e puternica, dar reuseste sa creeze un spatiu intim seara tarziu, atunci cand stau si citesc un text de seminar. Ma vad stand intinsa in patul care nu e al meu decat pentru un an, uitandu-ma spre tavan si gandindu-ma cu sfiala si putina frica la faptul ca maine dimineata trebui sa il abordez pe profesor cu un lucru care ma framanta. Ma vad parand deschisa, vorbareata, si sigura pe mine, dar fiind un pic emotionata pentru ca prima oara cand intru in vorba cu tineri pe care nu-i cunosc si incerc sa gasesc un spatiu de intersectie cu personalitatea lor.
Ma vad intr-un irish pub, band a treia bere nefiltrata, si auzind instinctiv forfota si galagia vesela a oamenilor din jurul meu. Imi dau seama ce norocoasa sunt ca sunt acolo, si ca incerc sa fiu una din ei, desi ei nu stiu cat de norocosi sunt ca au de-a gata un mediu despre care altii vad doar in filme. O aud pe mama la telefon, ingrijorata ca ies seara tarziu pe strazi, si imi dau seama ca mi-a inculcat o prudenta care nu-si are locul aici decat in cartierele rau-famate, in care oricum e greu de crezut ca voi ajunge. Ma vad singura, dorind sa fiu impreuna cu el asa cum am fost atata timp. Ma vad un observator fin si melancolic al tuturor celor ce ma inconjoara, si notand ca un cercetator diferentele ce unesc lumea mea de lumea asta. Si totusi singuratatea e apasatoare, stiind ca ne despart atatia kilometri, si imi doresc sa fie tot timpul aici cu mine, bucurandu-se impreuna cu mine de ceea ce traiesc si ceea ce descopar.
Ma vad apreciata, incurajata, ma vad criticata si corectata din punct de vedere gramatical, ma vad incercand sa prin si eu accentul acela atat de nobil, ma vad auzindu-ma singura cat de prost vorbesc si cat de mult ma rusinez de asta. Ma vad sfioasa, cerand sa fiu considerata egal, dar netratandu-ma eu insami ca egal al lor, pentru ca eu parca vin dintr-un fund de lume.
Ma vad facand poze - incercand sa imortalizez atmosfera pe care o simt - ma vad scriind in blog - incercand sa-i fac si pe altii sa traiasca clipa pe care o traiesc si eu, sa simta frica si admiratia pe care o simt, sa ma simta cum cresc si devin un om mai complet, mai complex, mai aproape de lume.

Si paradoxul este ca desi proiectez si incerc sa vad viitorul, asta nu ma face decat sa apreciez mai mult ce fac, ce simt, ce traiesc acum. Nu o sa mai stau strans lipita de el, el sarutandu-mi incet fruntea. Nu o sa imi mai aud prietenele sperand. Nu o sa-mi mai vad parintii imbratisandu-ma mandri. Nu voi mai avea bani de icre de manciuria, nu voi mai dansa la 6 dimineata pe plaja din Vama Veche, nu voi mai avea 23 de ani. Nu voi mai avea mustrari de constiinta ca nu citesc filosofie. Nu imi voi mai vedea elevii afisand o mina plina de curiozitate atunci cand le povestesc despre lege si morala. Nu voi mai fi bucuroasa ca am castigat primii mei bani. Nu ma voi mai simti acasa.

Si sunt atat de fericita ca inca mai pot face toate astea acum.

Gandind pozitiv despre bani

Sunt fericita si cu multa pofta de viata! Mi s-a confirmat inca o data concret si real ca atunci cand ceea ce faci faci cu placere, si o faci bine, si te simti implinit, blocajele se dizolva de la sine. Acum, dupa ce am inceput sa povestesc despre transa, unii vor reaction isteric daca vorbesc si despre energi pozitive. Dar am inceput s-o cred si pe-asta, pentru ca in cazul meu functioneaza. In ultimul timp, cand imi propun un lucru, si ma gandesc cu drag si entuziasm ca mi se va intampla cu adevarat, mi se intampla! E cliseic. Este absolut bestial.

Tot de curand (adica in ultimul an), am ajuns sa cred ca banii nu sunt niciodata o problema daca nu-i consideri o problema. Daca iti dai seama ca important e sa ai tot restul lucrurilor: liniste, implinire, iubire, sensul vietii, dedicare, perseverenta. Iarasi suna cliseic, stiu, dar nu pot pune mai precis in cuvinte simtirile mele de acum. Simt ca acum, cand simt ca am toate aceste lucruri minunate, si cand simt ca este un lucru asa de rar ca un om sa se simta implinit pe atatea planuri, parca orice problema materiala poate fi usor rezolvata.

Da, ziceam ca azi mi s-a confirmat aceasta traire atat de abstracta si totusi atat de puternic simtita. Am pornit cu ideea ca voi gasi bani pentru a merge in studii in Anglia, si mi-am zis ca nu trebuie sa imi limitez gandirea si optiunile in patternurile normale gen "o sa iau bursa X ca daca n-o iau nu plec". Nu, plec oricum, orice ar fi, pentru ca simt ca locul meu e acolo. Bani se gasesc in multe locuri, trebuie doar sa-i gasesti.

Initial m-am gandit ca o modalitate ar fi sa umblu dupa sponsorizari la companii, banci, oameni de afaceri. Sa le arat ca sunt un student de exceptie, cu skilluri, cunostinte, si forta de munca valoroasa. Si sa imi finanteze studiile in schimbul unor beneficii profesionale ulterioare. Astazi insa mi-a venit ca din senin ideea sa apelez la GODfatherul meu.

GODfatherul meu, pe cat de rar am avut ocazia sa-l intalnesc, pe atat l-am respectat mai mult ca model de om de succes. Mental, le multumesc parintilor mei ca au avut inspiratia sa imi puna destinul spiritual in mainile unui om atat de inteligent, cu picioarele pe pamant, si atat de bun. Mi-a primit telefonul cu inima deschisa si cu vorbe calde care mi-arata ca nu m-a uitat si tine sincer la mine. A primit cu bucurie vestile cele noi, si s-a oferit cu entuziasm sa ma ajute sa gasesc moduri noi in care sa gasesc sprijin material. El este de fapt si primul care si-a oferit pe loc increderea in potentialul si in viitorul meu.

Cu ajutorul lui, am gasit o modalitate geniala de a-mi acoperi parte din costurile vietii atat de scumpe la Londra - clasicul 2%. M-a facut fericita sa vad ca e atat de simplu sa obtii niste lucruri care altfel par a fi obtinute doar cu multa truda si sudoare. [Si daca imi ar vrea cineva sa-mi reproseze acum ca nu stiu valoarea muncii, e pe buna dreptate. Insa am modul meu propriu de a contribui la rotirea Pamantului.] Traiasca filosofia.

Transa

Azi am intrat pentru prima oara in transa. Nu, nu e vorba de transa mea zilnica de 12 ore numita somn, pe care o consider o pacoste pentru ca imi mananca juma' de viata. Ma refer la genul de transa in care intri dupa o relaxare totala a trupului si a mintii, o transa in care cel putin teoretic intri in contact cu vibratia ta.

Cine ma cunoaste stie ca vorbesc destul de mult, si asta pentru ca m-am obisnuit sa spun tot firul gandurilor care imi curge prin minte. Si daca poate ca gandeam ca un om obisnuit, filosofia m-a facut sa gandesc de doua ori mai mult (si de cele mai multe ori foarte abstract - adica interesant, dar fara folos). Eh, e deci greu pentru un om care ma cunoaste foarte bine sa isi inchipuie cum am reusit eu sa stau juma' de ora fara sa ma gandesc la NIMIC, blank, nada, zip. Neuronii au fost fericiti de pauza.

Ok, incetez cu mistoul. Fac probabil misto pentru ca stiu ca majoritatea oamenilor iau in ras chestii gen yoga, meditatie, experiente transpersonale. Ei bine, nu e nimic de ras. E pe bune. It works. Intri cu toate grijile zilnice, cu noroiul de pe picioare, cu rautatile din inima. Iesi usor, linistit, multumit de ce ai si ca ai oameni care te iubesc. Intri dezorientat, confuz. Iesi stiind ca ai un scop in viata, si ca atunci cand ti-l urmezi, totul curge cum trebuie, si nu simti cum trece timpul.

Da, am sa mai intru in transa si data viitoare.

2006 reloaded

Azi am facut o fapta buna fata de mine insami. Mi-am amintit cu placere de momentele petrecute in State si, implicit, de povestirile mele timide de pe vechiul blog. Cum vechiul blog mai exista, dar este undeva prafuit intr-un colt al Internetului, m-am gandit sa iau entry cu entry, sa-l sterg de praf, si sa-l asez frumos in acest blog.

Prin urmare, dragi cititori, va propun sa (re)cititi entry-urile din 2006 aici. Cititorii mei fideli isi vor reaminti cu placere cand mi-au fost alaturi prin primele mele experiente si ganduri de imigranta americana. In curand, voi posta si seria de entry-uri din 2007. Pana atunci, lectura placuta!

Cu extracuricularul inainte!

Mereu ma minunez cum cateva cuvinte iti pot schimba total starea de spirit. Poate fi "te iubesc" sau "vrei sa te mariti cu mine?". Azi nu a fost nici una din cele doua. Dar sfarsitul de zi se anunta pe putin banal, si lipsit de realizari notabile. Ba chiar eram nitel frustrata, ca nu am reusit sa fac tot ce mi-am propus (inclusiv sa ajung la conferinta tinuta de Weiler la ICR).

Dar iata ca  un e-mail cu cateva cuvinte din partea directorului de masterat de la UCL au fost suficiente pentru a indeparta orice nor de pe fruntea-mi incruntata! Am reusit sa obtin in sfarsit un accept final, definitiv si curatit de orice conditionari la acest masterat la care imi doream foarte foarte foarte mult sa ajung. Pe langa faptul ca e vorba de Anglia, pe langa faptul ca e vorba de insasi Londra, de buricul ei, pe langa faptul ca e vorba de a 7-a universitate din lume si a 2-a din europa pe filosofia dreptului, nici nu se putea mai bine decat un masterat care pare ca realizeaza o combinatie organica intre toate lucrurile care mi s-au parut cele mai interesante si mai apropiate de realitate in filosofie: etica, filosofia politica si mai ales filosofia dreptului.

Da, urmatorul pas este sa fac rost de bani. Insa, in starea de euforie in care ma aflu acum, imi spun ca banii nu ar trebui sa fie niciodata o problema, o piedica in realizarea visurilor. Da, par foarte naiva. Insa in ultimii ani am invatat ca daca ai suficient de multa energie si motivare pentru a face un lucru, resursele materiale vin de la sine. Deci, lasati fondurile sa vina la mine!

P.S. Apropo de tematica abordata pe Cele10minute, e interesant cum iarasi educatia non-formala si-a spus cuvantul. O sustinatoare puternica in aceasta aplicatie a fost chiar directoarea americana a bursei Soros, care mi-a supervizat implicarea in societatea civila (si in sectorul non-profit) in ultimii 2 ani. Scrisoarea ei de recomandare atat de calda si frumoasa m-a umplut de mandrie ca - da, domne, activitatile astea chiar ajuta, iar cine nu intelege adevarul asta e un fraier. Pentru inca o data, extracuricularul ma impinge inainte.